ICCJ. Decizia nr. 185/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 185/2013
Dosar nr. 13975/3/2008
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2013
Asupra recursului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti la data de 7 decembrie 2007, S.E.M. a solicitat, în temeiul art. 480 C. civ. şi în contradictoriu cu C.G., obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie unitatea locativă cu terenul aferent, ce a format obiectul contractului de vânzare – cumpărare, situată la etajul 1 al imobilului din Bucureşti.
Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, Secţia civilă, prin sentinţa nr. 1678 din 22 februarie 2008 a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâţi, prin întâmpinare. A declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, cu o valoare mai mare de 500.000 RON şi de dispoziţiile art. 158 cu referire la art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 424 din 25 martie 2009 a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ca neîntemeiată. A respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţii G.M.O. şi G.E.C. în contradictoriu cu pârâţii C.G. şi C.F. A obligat pe reclamanţi la plata a 2000 lei cheltuieli de judecată către pârâţi.
S-a constatat că la data de 19 mai 2008, reclamanta a depus la dosar o precizare prin care a arătat că înţelege să se judece în contradictoriu şi cu C.F. Totodată, s-a constatat că la data de 21 mai 2008, între reclamantă, în calitate de cedentă şi numiţii G.M.O. şi G.E.C., în calitate de cesionari a intervenit contractul de cesiune autentificat sub nr. 1521, prin care s-au transmis asupra acestora din urmă drepturile litigioase asupra imobilului, tribunalul reţinând, prin încheierea de şedinţă din 15 octombrie 2008, că respectivii au dobândit calitatea de reclamanţi.
Analizând actele şi lucrările dosarului, prima instanţă a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, că apartamentul de la etajul 1 a fost înstrăinat, de către Municipiul Bucureşti prin SC A. SA la 14 iulie 1997, pârâţilor C. care îl ocupau în calitate de chiriaşi, prin contractul de vânzare – cumpărare şi că prin dispoziţia nr. 7655 din 5 aprilie 2007 s-a dispus restituirea în natură a imobilului cu excepţia apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995.
Tribunalul a observat că imobilul care face obiectul acţiunii se numără, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, printre cele preluate abuziv de stat în perioada 1945-1989 şi a căror restituire face obiectul de reglementare a legii speciale de reparaţie.
Excepţia inadmisibilităţii cererii, invocată de pârâţi, a fost respinsă de prima instanţă, constatându-se că acţiunea în revendicare, admisibilă în garantarea principiului accesului liber la justiţie, urmează a fi analizată şi prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte de la dreptul comun.
S-a reţinut încheierea cu bună – credinţă de către pârâţi a contractului de vânzare – cumpărare, în baza Legii nr. 112/1995, în condiţiile în care la data cumpărării nu se efectuaseră notificări sau cereri în revendicare.
În analiza comparativă a titlurilor de proprietate, tribunalul a avut în vedere criteriile de preferinţă instituite de Legea nr. 10/2001, reţinând că cel al pârâţilor este preferabil.
Cum reclamanţii nu au răsturnat prezumţia de bună – credinţă a pârâţilor – cumpărători, contractul de vânzare – cumpărare, valabil încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 bucurându-se de o prezumţie absolută de validate, dreptul de a cere aplicarea sancţiunii de drept civil a nulităţii fiind prescris urmare a neexercitării lui în termenul legal, s-a reţinut că reclamanţii nu au dreptul la restituirea în natură a apartamentelor înstrăinate foştilor chiriaşi ci au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, conform art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 (de care autoarea reclamanţilor a şi beneficiat).
Nu au fost primite susţinerile reclamanţilor privind preferabilitatea titlului lor urmare aplicării dispoziţiilor art. 480 C. civ., întrucât pe această cale s-ar urmări valorificarea drepturilor acestora prin eludarea dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 10/2001, atât cu privire la procedura de restituire cât şi cu privire la termenele instituite pentru exercitarea drepturilor.
Instanţa a apreciat că nu pot fi reţinute în cauză nici prevederile art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie şi jurisprudenţa CEDO, întrucât reclamanţii nu au justificat existenţa unui bun actual pentru a se ridica problema vreunei atingeri aduse acestuia.
Dimpotrivă s-a considerat că este justificată speranţa legitimă a chiriaşilor – cumpărători de a se bucura de acest bun în condiţiile în care titlul lor de proprietate nu a fost desfiinţat, fiind chiar consolidat prin împlinirea termenului legal în care se putea invoca nulitatea – art. 45 din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, tribunalul a reţinut că s-a constatat de către Curtea Europeană în favoarea foştilor proprietari încălcarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, în situaţii diferite de cea a reclamanţilor din cauză, şi anume în condiţiile în care aceştia au justificat un bun în sensul Convenţiei, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care li s-a consfiinţit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, urmată de desfiinţarea acesteia sau de imposibilitatea punerii în executare, ulterior momentului în care în sarcina statului s-a născut obligaţia respectării Convenţiei.
Prin decizia nr. 257/A din 1 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o în parte şi a admis acţiunea. A obligat pe pârâţii C.F. şi C.D., moştenitor al lui C.G., să lase reclamanţilor în deplină proprietate apartamentul şi terenul aferent ce a făcut obiectul contractului de vânzare – cumpărare încheiat între PMB prin SC A. SA şi C.G. şi C.F., situat în imobilul din Bucureşti. A menţinut sentinţa în ceea ce priveşte respingerea excepţiei inadmisibilităţii, ca neîntemeiată.
S-a constatat de către instanţa de apel că prin decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii s-a stabilit că în caz de concurs între legea specială şi legea generală, acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială si, totodată, că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, iar această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Analizând în ce măsură în prezenta cauză se pune problema unui concurs între Legea nr. 10/2001 şi revendicarea de drept comun întemeiată pe dispoziţiile Codului civil care apără dreptul de proprietate, curtea de apel a constatat ca o astfel de problemă nu se pune.
Astfel, Legea nr. 10/2001 reglementează procedura de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv – cu titlu, fără titlu sau fără titlu valabil – doar pentru acele imobile care la data intrării în vigoare a legii se mai aflau în patrimoniul statului sau se aflau în patrimoniul unor societăţi asupra cărora statul avea putere de decizie, pentru aceste imobile stabilindu-se o procedură administrativă.
Însă, pentru imobilele preluate fără titlu sau fără titlu valabil, care la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu se mai aflau în patrimoniul statului întrucât fuseseră vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, legea specială nu a mai reglementat vreo procedură administrativă. Astfel, având în vedere prevederile art. 22 alin. (1) şi art. 29 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, curtea a constatat că legea specială reglementează o procedură de restituire în natură sau prin echivalent numai pentru imobilele deţinute de o persoană juridică la momentul intrării în vigoare a legii, iar pentru imobilele înstrăinate din patrimoniul administraţiei centrale sau locale, legea reglementează o procedură doar pentru imobilele preluate cu titlu valabil, neexistând nicio dispoziţie care să reglementeze procedura de restituire pentru imobile preluate fără titlu sau fără titlu valabil.
În condiţiile în care Legea nr. 10/2001 nu prevede expres unitatea/entitatea căreia i se adresează notificarea în cazul imobilelor preluate de stat fără titlu/fără titlu valabil şi ieşite în orice mod din patrimoniul statului, nu s-a putut reţine nici existenţa unei reglementări speciale, care să se aplice cu prioritate în raport cu dreptul comun în materie.
De altfel, în tot cuprinsul Legii nr. 10/2001, posibilitatea restituirii prin echivalent pentru imobilele înstrăinate este prevăzută doar pentru imobilele preluate cu titlu valabil, cu referire la art. 18 lit. c), art. 20 alin. (2), art. 43 alin. (1), iar imobile, „vândute cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995” sunt doar imobilele care fuseseră preluate cu titlu valabil, întrucât doar acestea intrau in sfera de reglementare a Legii nr. 112/1995.
Legea nr. 10/2001, în art. 2 alin. (2) a recunoscut expres dreptul de proprietate în favoarea celor de la care imobilele au fost preluate fără titlu/fără titlu valabil sau a succesorilor acestora, iar abrogarea acestui text legal (prin Legea nr. 1/2009) nu a fost considerată de natură să înlăture efectele recunoaşterii şi, deci, existenţa unui „bun” în sensul jurisprudenţei CEDO în patrimoniul reclamantei.
Recunoscând dreptul de proprietate asupra acestor imobile în favoarea foştilor proprietari sau succesorilor acestora, reglementarea unei proceduri derogatorii şi restrictive în raport cu dreptul comun în materia revendicării a fost găsită că reprezintă, din punct de vedere al art. 1 din Protocolul 1 al CEDO, o „ingerinţă” care este permisă statelor cu condiţia ca ea să fie „prevăzută de lege”, iar legea care o prevede să fie „accesibilă, precisă şi previzibilă”.
Or, în condiţiile în care Legea nr. 10/2001 cuprinde dispoziţii privind unitatea/entitatea căreia i se adresează notificările şi dispoziţii privind unitatea/entitatea care soluţionează aceste notificări numai în ceea ce priveşte alte imobile decât cele din categoria analizată, curtea de apel a reţinut că este evident că nu se poate considera că o astfel de ingerinţă în exercitarea dreptului recunoscut prin art. 2 alin. (2) din aceeaşi lege este „prevăzută de lege”.
Pe de altă parte, considerarea Legii nr. 10/2001 ca fiind aplicabilă şi imobilelor din categoria analizată nu fost primită nici din perspectiva dispoziţiilor cuprinse în art. 22 alin. (5) din lege. Recunoaşterea dreptului de proprietate prin art. 2 alin. (2) atrage consecinţa considerării existenţei unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 al CEDO. Dispoziţia cuprinsă în art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu ar reprezenta doar o limitare care nu este prevăzută de lege pentru imobilele din categoria analizată, ci chiar o anihilare a dreptului, o „lipsire de bun” fără justă si prealabilă despăgubire.
S-a mai reţinut că în decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a analizat şi raportul dintre legea internă – Legea nr. 10/2001 – şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În raport cu concluziile de mai sus, s-a constatat că în cauză nu se pune problema unui raport conflictual între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, legea internă aplicabilă fiind cea a dreptului comun în materia revendicării imobiliare, completată cu cerinţele impuse de jurisprudenţa CEDO în materie.
Pe de altă parte, chiar dacă argumentele reţinute mai sus ar fi înlăturate şi s-ar considera că Legea nr. 10/2001 reglementează şi situaţia imobilelor preluate fără titlu/fără titlu valabil şi vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în această ipoteză s-a reţinut împrejurarea că Legea nr. 10/2001 nu conţine o reglementare clară şi explicită, condiţii în care limitarea dreptului de proprietate recunoscut prin art. 2 alin. (2) nu este prevăzută de lege, astfel că aplicarea Legii nr. 10/2001 ar conduce la încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În atare situaţie, conflictul între legea internă – Legea nr. 10/2001 – şi art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului s-ar soluţiona în favoarea aplicabilităţii celui din urmă.
În consecinţă, independent de alegerea între cele două variante sus-menţionate, instanţa de apel a apreciat că se ajunge la situaţia în care părţile din cauză au amândouă un „bun” în sensul jurisprudenţei CEDO, astfel că soluţionarea conflictului de drepturi urmează a se face în cadrul unei acţiuni clasice de revendicare prin comparare de titluri.
Singura relevanţă a imposibilităţii formulării unei cereri în constatarea nulităţii (datorită împrejurării că a fost depăşit termenul de prescripţie pentru o astfel de acţiune) sau a respingerii unei astfel de cereri este aceea că respectivul contract va fi considerat valabil, astfel că s-a constatat că este întrunită ipoteza tipică a unei acţiuni in revendicare prin comparare de titluri, respectiv situaţia în care ambele părţi în litigiu invocă un titlu valabil asupra aceluiaşi bun. Ca atare, valabilitatea contractului nu a mai putut fi pusă în discuţie, însă preferabilitatea acestuia în raport cu alt titlu invocat cu privire la acelaşi bun s-a analizat potrivit criteriilor generale aplicabile în cadrul acţiunilor în revendicare, la care se adaugă criterii suplimentare impuse de practica CEDO în materie.
De altfel, şi instanţa de apel a ajuns la concluzia că părţile din prezenta cauză ce îşi dispută dreptul asupra imobilului în litigiu au amândouă un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 al CEDO, impunându-se deci ca atare, soluţionarea acţiunii în revendicare prin compararea titlurilor invocate.
Astfel, imobilul ce face obiectul revendicării a aparţinut numitei V.G.K., care l-a dobândit prin contract de donaţie de Tribunalul Ilfov de la E.T. şi a fost preluat de la aceasta în temeiul Decretului nr. 92/1950, poziţia 4170.
Astfel cum a reţinut şi tribunalul, imobilul în speţă se numără printre cele preluate de stat în mod abuziv în perioada 1945-1989, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Un argument în acest sens este şi faptul că prin decizia nr. 7655 din 5 aprilie 2007 s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, cu excepţia apartamentelor înstrăinate deja în temeiul Legii nr. 112/1995.
Or, statuându-se nevalabilitatea titlului prin care imobilul a fost preluat de către stat şi coroborându-se acest fapt cu dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la momentul pronunţării deciziei menţionate, reclamanţii sunt în situaţia de a avea un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 al CEDO.
Prin urmare, ca o consecinţă a faptului că titlul statului nu a fost valabil, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu a ieşit în mod legal din patrimoniul proprietarilor de drept ai acestuia, preluarea fiind doar o măsură de fapt, fondată şi conservată pe abuz şi, ca atare, inaptă de a produce efecte juridice constitutive sau translative de drept în favoarea statului.
La decesul numitei K.V. a rămas ca moştenitor fratele acesteia, I.E. căruia i-a revenit întreaga succesiune astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor. La rândul său, I.E. a avut ca moştenitori pe I.O.M. cu o cotă de 1/3 şi pe I.V. cu o cotă de 2/3 din masa succesorală. De pe urma defunctului I.O.M. a rămas ca moştenitoare S.E., autoarea reclamanţilor G.M.O. şi G.E.C.
În consecinţă, titlurile invocate de reclamanţi sunt dobândite de autorii acesteia de la proprietari cu drepturi necontestate, prin acte necontestate din punct de vedere al valabilităţii, nu a ieşit din patrimoniul autorilor acestora în mod legal şi a fost transmis pe căile prevăzute de lege.
Titlul invocat de pârâţi este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 14 iulie 1997, încheiat cu PMB, prin SC A. SA. Cum statul nu a dobândit niciodată în mod legal un drept asupra imobilului în litigiu, acesta nu avea dreptul să vândă acest imobil, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 112/1995, indicată ca temei juridic al contractului, nu era aplicabilă imobilului în litigiu, acesta fiind preluat fără titlu valabil, ci, dimpotrivă, în art. 25 stabilea că situaţia juridică a imobilelor din categoria cărora face parte şi imobilul în litigiu va fi reglementată prin legi ulterioare. Neavând un drept de proprietate asupra imobilului, statul nu putea înstrăina un astfel de drept, întrucât nu putea înstrăina mai mult decât avea în patrimoniu, respectiv o posesie fondată printr-o măsură abuzivă.
Cu toate acestea, la acest moment, datorită reglementării cuprinse în art. 45 din Legea nr. 10/2001, s-a constatat că valabilitatea contractului pârâţilor nu mai poate fi pusă in discuţie.
În consecinţă, din punct de vedere al valabilităţii titlurilor invocate, situaţia părţilor este egală, ambele invocând titluri care nu au fost sau nu mai pot fi contestate din punct de vedere al valabilităţii.
Însă, comparând drepturile autorilor părţilor şi valabilitatea titlurilor prin care aceştia au dobândit dreptul de proprietate, s-a constatat ca autorii reclamanţilor au dobândit dreptul de proprietate prin acte necontestate, în timp ce statul, ca autor al pârâţilor, nu a dobândit dreptul de proprietate în mod valabil, preluarea imobilului de către stat fiind realizată prin abuz.
Ca atare, atât din punct de vedere al drepturilor autorilor, cât şi din punct de vedere al titlurilor acestor autori, dreptul invocat de reclamanţi a fost găsit preferabil dreptului invocat de pârâţi, iar din punct de vedere al titlurilor, cel invocat de reclamanţi este mai bine caracterizat şi mai eficient din punct de vedere juridic decât titlul invocat de pârâţi.
Totodată, având în vedere materia specifică analizată, curtea a retinut că, din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, se mai impune analizat şi un alt criteriu – cel al posibilităţilor oferite de legea internă pentru repararea prejudiciului cauzat părţilor de către stat, astfel că niciuna dintre părţi să nu fie pusă în situaţia de a suporta responsabilitatea statului.
Astfel, statul este ţinut să răspundă fie faţă de proprietarii de la care a preluat imobilele fără titlu sau fără titlu valabil, pentru chiar faptul preluării, fie faţă de cei cărora le-a înstrăinat acest tip de imobile, pentru evicţiune.
În ceea ce priveşte proprietarii de la care imobilul a fost preluat fără titlu/fără titlu valabil sau succesorii acestora, legea internă nu conţine dispoziţii prin care aceştia să fie despăgubiţi în mod echitabil. Plecând de la premisa că Legea nr. 10/2001 nu conţine o reglementare pentru categoria de imobile analizată, a rezultat că singura dispoziţie de drept intern aplicabilă este cea prevăzută de art. 480 C. civ., care permite proprietarului care a pierdut posesia bunului să solicite redobândirea acesteia pe calea acţiunii în revendicare de drept comun. Chiar în ipoteza în care, în ciuda argumentelor reţinute mai sus, s-ar accepta că Legea nr. 10/2001 reglementează şi situaţia imobilelor din categoria analizată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod repetat (Ruxanda Ionescu împotriva României, şi Matache şi alţii împotriva României, & 42, Faimblat împotriva României & 37) că modalitatea de despăgubire prin acţiuni la Fondul Proprietatea nu este eficientă şi efectivă, astfel că nu satisface exigenţele art. 1 din Protocolul 1 al C.E.D.O.
Totodată, nici modificarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005, intervenită după declanşarea procesului, potrivit căruia despăgubirile se pot face sub forma unor despăgubiri băneşti în limita sumei de 500.000 lei, pentru diferenţă emiţându-se acţiuni la Fondul Proprietatea, nu a fost găsită de natură să satisfacă exigentele CEDO în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor.
Pe de altă parte, art. 50 şi art. 501 Legea nr. 10/2001 şi art. 1337 şi urm. C. civ. prevăd că, în ipoteza în care contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 sunt constatate nule sau se constată ineficienţa lor în cadrul unei acţiuni în revendicare, cumpărătorul evins sau al cărui contract a fost constatat nul are dreptul la despăgubire bănească. Despăgubirea bănească constituie din punct de vedere al practicii CEDO o despăgubire eficientă şi efectivă în măsura în care cuantumul acesteia este de natură să înlăture consecinţele ca respectivul cumpărător, de bună-credinţă fiind, să suporte responsabilitatea ce ar reveni Statului (cauza Raicu împotriva României, paragraful 36).
Ca atare, exigenţele practicii CEDO în ceea ce priveşte despăgubirea pentru lipsirea de bun este satisfăcută de legislaţia internă doar în cazul cumpărătorului de bună-credinţă evins sau al cumpărătorului al cărui contract a fost constatat nul, nu şi în cazul proprietarului bunului preluat de stat fără titlu/fără titlu valabil şi al cărui bun a fost vândut anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În consecinţă, şi din punctul de vedere al acestui criteriu s-a reţinut că se impune admiterea acţiunii în revendicare şi obligarea pârâţilor să lase reclamaţilor în deplină proprietate imobilul în litigiu.
Împotriva acestei ultime decizii, precum şi împotriva încheierii de şedinţă din 28 iunie 2011 au declarat recurs pârâţii C.F. şi C.D.
Au solicitat în principal, admiterea recursului, casarea deciziei şi a încheierii de repunere pe rol a cauzei, pronunţată în şedinţa din 28 iunie 2011 şi trimiterea dosarului instanţei de apel pentru continuarea judecăţii, iar în subsidiar, modificarea în tot a deciziei, în sensul respingerii apelului reclamanţilor, ca nefondat.
Au arătat că încheierea de şedinţă este afectată de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Pornind de la prevederile art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., au menţionat că pârâtul C.G. a decedat pe parcursul procesului la data de 22 aprilie 2010, când a intervenit suspendarea de drept a judecăţii cauzei, constatată de instanţă la 22 iunie 2010.
Apelanţii au formulat o cerere de repunere pe rol, indicând ca moştenitori pe C.F. şi C.D., fără a dovedi în vreun fel susţinerea motivului invocat, iar instanţa a repus dosarul pe rol deşi se arătase că nu a fost deschisă succesiunea de pe urma defunctului.
Au mai menţionat că la 28 iunie 2011, atunci când instanţa de apel a repus pe rol cauza, se împlinise termenul de 1 an de la data suspendării şi, conform art. 248 C. proc. civ., ar fi intervenit de drept perimarea, sancţionând pasivitatea apelanţilor care, în situaţia în care succesibilii defunctului nu au putut sau nu au avut interesul deschiderii succesiunii, ar fi putut ei înşişi să solicite deschiderea succesiunii.
Decizia pronunţată în apel a fost criticată pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătându-se că au fost interpretate şi aplicate greşit dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale deciziei nr. 33/2008 dată de Înalta Curte în interesul legii, atunci când s-a reţinut că nu există un concurs între Legea nr. 10/2001 şi dreptul comun şi că nu se pune problema unui raport conflictual între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru că Legea nr. 10/2001 nu reglementează şi situaţia imobilelor preluate fără titlu/fără titlu valabil şi vândute în temeiul Legii nr. 112/1995.
Au arătat că obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială faţă de Codul civil, care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant şi a regulii electa una via fiind existenţa unei norme generale şi a unei norme speciale cu acelaşi domeniu de reglementare, situaţie în care aplicarea normei speciale este obligatorie.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar cât şi al cumpărătorului de bună – credinţă, că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie evitată insecuritatea raporturilor juridice şi că în cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă, iar titlul subdobânditorului nu a fost anulat, fostului proprietar să-i fie plătite despăgubiri.
Au criticat decizia şi sub aspectul interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi ale deciziei nr. 33/2008 de către instanţa de apel care, atunci când a soluţionat acţiunea în revendicare prin aplicarea criteriilor clasice de comparare a titlurilor de proprietate, a stabilit că dreptul reclamanţilor este preferabil, titlul acestora fiind mai bine caracterizat şi mai eficient decât cel al pârâţilor.
Au solicitat a se reţine că respectivele criterii clasice rezultate din doctrină şi practică au rămas fără aplicare urmare dispoziţiilor de imediată aplicare a legii speciale de reparaţie, urmând a fi aplicabile criteriile referitoare la existenţa unui bun în patrimoniul părţilor în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei şi al jurisprudenţei CEDO şi la principiul securităţii raporturilor juridice şi al respectării dreptului de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995,
În ceea ce priveşte primul criteriu, recurenţii au menţionat că s-a produs o schimbare a raţionamentului în jurisprudenţa actuală a CEDO, arătând că un bun actual există în patrimoniul reclamanţilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă în prealabil s-a pronunţat o hotărâre definitivă şi executorie, prin care, constatându-se calitatea de proprietar, s-a dispus expres şi restituirea bunului.
Au solicitat prin urmare a se constata că reclamanţii nu au un bun actual, respectiv un drept la restituire ci doar un drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, iniţiată de altfel de unul dintre cedenţi.
Au mai solicitat recunoaşterea în favoarea dobânditorilor pârâţi a existenţei bunului, întrucât necontestarea în termenul legal a titlului acestora, reprezentat de contractul de vânzare – cumpărare a avut ca efect consolidarea dreptului în patrimoniul acestora.
Referitor la al doilea criteriu, au arătat că în cauză principiul securităţii raporturilor juridice înseamnă a da preferabilitate titlului pârâţilor, care s-a consolidat la data expirării termenului special de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Au criticat şi faptul că în operaţiunea de comparare a titlurilor de proprietate, instanţa a avut în vedere, ca şi criteriu, şi modalitatea concretă de obţinere a unei reparaţii efective pentru pierderea bunului, în condiţiile în care analiza preferabilităţii unuia din titluri ar fi trebuit să se facă în raport cu criteriile mai sus menţionate, aşa cum s-a statuat prin decizia nr. 33/2008.
Recursul declarat împotriva deciziei pronunţate în apel este fondat, în considerarea argumentelor de succed.
Prin cererea introductivă de instanţă, s-a solicitat obligarea pârâtului să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu, invocându-se ca temei juridic art. 480 C. civ.
Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 92/1950 şi în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în cauză sunt incidente dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie, care se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv art. 480-481 C. civ.
Acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deşi admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce priveşte criteriile de comparaţie a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.
A considera altfel şi a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant, de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv Codul civil, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant şi o judecare formală a cauzei, în care instanţa să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă, că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice şi că în cazul în care restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat nu mai este posibilă, când, spre exemplu, cum este situaţia din prezenta cauză, titlul subdobânditorilor nu a fost anulat, urmează ca fostului proprietar să-i fie plătite despăgubiri.
Ideea reţinută în jurisprudenţa instanţei de contencios european este aceea că încercarea instanţelor de atenuare a consecinţelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionate, iar persoanele care şi-au dobândit cu bună-credinţă bunurile nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (a se vedea cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe, cauza Raicu contra României).
Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a perfecţionat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.
Or, în speţă, reclamanţii nu se găsesc în niciuna din situaţiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, neavând un „bun” în sensul Convenţiei, iar accesul la justiţie le este asigurat prin contestaţia reglementată de legea specială.
Prin imposibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare de drept comun ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, norma arătată garantând protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a apreciat însă, că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual sau o speranţă legitimă.
În ceea ce priveşte noţiunea de bun, Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa CEDO, bunul actual presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin şi alţii împotriva României, hotărârea CEDO din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea CEDO din 23 iunie 2009, etc.).
În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, hotărârea CEDO din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea CEDO din 13 decembrie 2000, cauza Lindner şi Hammermeyer împotriva României, hotărârea CEDO din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu şi Mihăilă împotriva României, hotărârea CEDO din 14 decembrie 2006, etc.).
Jurisprudenţa Curţii Europene este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea a afirmat că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naţionalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea CEDO din 12 octombrie 2010).
Faţă de aceste considerente se constată că reclamanţii nu deţin un bun şi un drept la restituirea în natură, astfel cum se pretinde pe calea acţiunii în revendicare, ci au un drept de creanţă (dreptul la despăgubiri) stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidenţa dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acţiunii în revendicare (electa una via non datur recursus ad alteram).
În acelaşi timp, se reţine că în cadrul acţiunii în revendicare, părţile au exhibat fiecare câte un titlu de proprietate, respectiv reclamanţii, de la autorul cărora statul a preluat în mod abuziv imobilul, în raport de care acesta nu deţine însă o hotărâre judecătorească de recunoaştere a dreptului de proprietate ori o „speranţă legitimă” şi pârâţii, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, care nu a fost anulat.
În lipsa unei hotărâri care să constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, titlul pârâţilor s-a consolidat, îndreptăţindu-i pe aceştia la păstrarea posesiei asupra imobilului achiziţionat în baza acestei legi şi cu bună-credinţă.
Prin urmare, în ceea ce priveşte preferabilitatea titlului pârâţilor, se constată că aceştia justifică un titlu de proprietate, titlu şi drept ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar şi care a fost consolidat şi prin faptul că nu a fost anulat contractul de vânzare–cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Totodată, se reţine că faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate şi stabilitate a raporturilor juridice, imperativ ce se degajă şi din jurisprudenţa CEDO.
Se constată şi că decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii a statuat că, în ipoteza concursului între legea specială şi cea generală, se consacră prioritatea acţiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Se reţine însă că instanţa de apel nu a făcut aplicarea corectă a principiilor statuate de Înalta Curte prin decizia nr. 33/2008, considerând eronat că Legea nr. 10/2001 nu reglementează şi situaţia imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel încât nu există concurs între legea specială de reparaţie şi dreptul comun.
Pentru considerentele expuse, va fi admis recursul şi va fi modificată decizia atacată, în sensul că se va respinge apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei tribunalului.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., precum şi solicitarea apărătorului recurenţilor, dovedită cu înscrisurile depuse la dosar (filele 34-37), se va admite cererea acestora şi vor fi obligaţi intimaţii – reclamanţi la 4000 lei cheltuieli de judecată.
Recursul declarat de pârâţi împotriva încheierii de şedinţă din 28 iunie 2011 va fi respins, ca nefondat, motivat de următoarele considerente:
Obiectul criticii constă în măsura dispusă de curtea de apel prin încheierea atacată de repunere pe rol a cauzei, urmare încuviinţării cererii formulată de reclamanţi şi a introducerii în cauză a moştenitorilor indicaţi ai intimatului – pârât C.G., respectiv fiul şi soţia supravieţuitoare a defunctului.
Se constată că recursul împotriva încheierii nu este lipsit de interes, contrar celor susţinute prin întâmpinarea formulată în cauză de intimaţii – reclamanţi, interesul promovării căii extraordinare de atac rezidând, după cum arată chiar recurenţii, în constatarea perimării apelului.
Se reţine însă că nu pot fi primite criticile, subsumate motivului prevăzut de pct. 5 al art. 304 C. proc. civ., referitoare la încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) din cod.
Astfel, faptul că urmare indicării moştenitorilor unei părţi decedate, instanţa a repus pe rol, în conformitate cu art. 245 alin. (2) C. proc. civ., un dosar a cărui judecată era suspendată în temeiul art. 243 alin. (1) pct. 1 din cod, învederând că sarcina probei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C.F., invocată de apărătorul acesteia, îi revine, nu presupune incidenţa textului de lege la care face trimitere pct. 5 al art. 304, respectiv art. 105 alin. (2) conform căruia „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor”.
Prin urmare, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţi împotriva încheierii din 28 iunie 2011.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâţii C.F. şi C.D. împotriva deciziei nr. 257/A din 1 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Modifică decizia atacată, în sensul că respinge apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 424 din 25 martie 2009 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă.
Obligă pe intimaţii – reclamanţi G.M.O. şi G.E.C. la 4000 lei cheltuieli de judecată către recurenţi.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţi împotriva încheierii de şedinţă din 28 iunie 2011 pronunţată de aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 184/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 188/2013. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
