ICCJ. Decizia nr. 142/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA a ll-a CIVILĂ
Decizia nr. 142/2013
Dosar nr. 8/85/1998
Sedinţa publică din 22 ianuarie 2013
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 22 februarie 2011, sub nr. 8/85/1998 pe rolul Tribunalului Sibiu, secţia comercială şi de contencios administrativ, pârâtul C.N. a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în considerentele sentinţei civile nr. 364/C/1998 pronunţată în Dosarul nr. 1067/1998 al Tribunalului Sibiu, respectiv în cuprinsul frazei a şaptea din motivarea sentinţei, prin care instanţa a reţinut că: „reclamanta a acordat pârâtului un credit în sumă de 600.000 ROL, cu termen de rambursare în termen de 4 luni, potrivit contractului de credit din 4 octombrie 1993 şi actului adiţional la acesta" (Dosar nr. 1067/1998), eroarea constând în consemnarea sumei de 600.000 ROL.
Prin încheierea pronunţată în şedinţa Camerei de Consiliu din data de 1 martie 2011, în Dosarul nr. 8/85/1998 (nr. în format vechi 1067/1998), Tribunalul Sibiu, secţia comercială şi de contencios administrativ a respins cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în considerentele sentinţei civile nr. 364/C/1998 pronunţată în Dosarul nr. 1067/1998 al Tribunalului Sibiu, formulată de pârâtul C.N.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 364 din 15 iunie 1998, a cărei rectificare s-a cerut, a fost admisă acţiunea comercială formulată de reclamanta Banca D.F. SA, Sucursala Sibiu, actuală BANK L.R. SA Sibiu împotriva pârâtului C.N.; s-a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 21.779.500 ROL cu titlu de credit şi dobânzi restante la data de 5 martie 1998, precum şi la plata dobânzilor şi penalităţilor restante la data recuperării creanţei şi înscrierea provizorie a dreptului de ipotecă asupra imobilului proprietatea pârâtului, înscris în Cf nr. X1 Sibiu, în favoarea reclamantei pentru suma de 21.799.500 ROL.
S-a arătat că în considerentele sentinţei s-a reţinut corect existenţa debitului restant la 28 februarie 1998, de 21.799.500 ROL derivând din contractul de credit din 4 octombrie 1993 şi actul adiţional la acesta, iar cererea pârâtului a fost apreciată ca lipsită de interes practic şi legitim faţă de argumentele invocate în motivare, potrivit cărora eroarea ar fi de natură să permită creditoarei să procedeze la recuperarea de la pârât atât a unui credit de 6.000.000 ROL, cât şi a unui credit de 600.000 ROL, inexistent.
împotriva acestei încheieri, pârâtul C.N. a declarat apel, solicitând admiterea căii de atac şi schimbarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii formulate.
Prin decizia comercială nr. 60/2011 din 22 iunie 2011, Curtea de Apel Alba lulia, secţia comercială, învestită cu soluţionarea căii ordinare de atac a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtul C.N. împotriva încheierii din 1 martie 2011 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia comercială şi de contencios administrativ în Dosarul nr. 8/85/1998 (nr. în format vechi 1067/1998).
În motivarea hotărârii pronunţate, Curtea a reţinut că, deşi, în principiu, interesul pentru îndreptarea erorilor materiale există chiar dacă hotărârea nu mai poate fi pusă în executare silită, în speţă, acest interes nu subzistă având în vedere că, din verificarea actelor şi lucrărilor rezultă că reclamanta a acordat pârâtului un credit iniţial în sumă de 2.600.000 ROL, conform contractului din 4 octombrie 1993, care a fost ulterior suplimentat prin actul adiţional din 15 octombrie 1993, cu suma de 4.000.000 ROL, rezultând astfel, un credit total în sumă de 6.600.00 ROL.
În considerarea celor anterior expuse, instanţa de apel a reţinut că cererea de rectificare a pretinsei erori materiale este neîntemeiată, iar soluţia tribunalului corectă şi legală, drept pentru care a menţinut-o.
Împotriva deciziei comerciale nr. 60/2011 din 22 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Alba-lulia, secţia comercială, în termen legal, a declarat recurs pârâtul C.N., criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 6, 8 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, în principal cu casarea cu trimitere spre rejudecare a hotărârii atacate şi, în subsidiar, modificarea acesteia în sensul admiterii apelului, cu consecinţa schimbării hotărârii primei instanţe în sensul admiterii cererii de rectificare a erorii materiale.
În dezvoltarea criticilor formulate în cuprinsul memoriului de recurs, pârâtul a susţinut că, deşi, instanţa de apel a sesizat că prima instanţă şi-a argumentat soluţia de respingere a cererii pe lipsa interesului în promovarea acesteia şi a stabilit că acest element al calităţii procesuale active există în cauză, în loc să trimită cauza spre rejudecare tribunalului, s-a pronunţat pe fondul cererii, privându-l, astfel, de un grad de jurisdicţie. Referitor la acest aspect, a arătat că instanţa a dovedit inconsecvenţă în raţionamentul juridic dezvoltat.
A mai arătat pârâtul că existenţa erorii materiale este o certitudine şi că a determinat şi calculul greşit al penalităţilor şi majorărilor, folosindu-se ca baza de calcul suma de 6.600.000 ROL, rezultată din cumularea sumei de 6.000.000 RON cu cea de 600.000 RON.
De asemenea, pârâtul a criticat decizia recurată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut la pct. 6 al art. 304 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel şi-a depăşit limitele învestirii, întrucât deşi trebuia să se limiteze la a cenzura cererea de îndreptare, a purces la verificarea datoriei pârâtului şi a modului de calcul al penalităţilor aferente, aspecte care fuseseră tranşate definitiv şi irevocabil prin hotărârea a cărei rectificare s-a solicitat.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Prealabil examinării motivelor de nelegalitate, prima chestiune ce se impune a fi precizată, este cea referitoare la obligaţia prevăzută în sarcina părţii care exercită această cale de atac de a respecta dispoziţiile art. 3021 şi 304 C. proc. civ. Exigenţele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul în concepţia actuală este cale extraordinară de atac şi în consecinţă, ca ultim grad de jurisdicţie nu îşi propune rejudecarea fondului, ci exam narea legalităţii hotărârilor atacate în condiţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
În speţă., deşi pârâtul a indicat în memoriul de recurs motivele de nelegalitate prevăzute la punctele 6, 8 şi 9 C. proc. civ., acesta nu a structurat criticile formulate subsumat acestora.
Faţă de aceste precizări se constată că critica subsumată motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu a fost concret explicitată de pârâtă în dezvoltarea recursului, astfel că nu poate fi reţinută ca fiind fondată, dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sancţionând denaturarea sau schimbarea înţelesului unei convenţii, or, sub acest aspect soluţia instanţei de apel este dată cu respectarea cadrului şi limitelor procesuale.
Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut la pct. 6 al art. 304 C. proc. civ., potrivit căruia recursul este admisibil atunci când prin hotărârea atacată instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, Înalta Curte constată critica subsumată ca fiind nefondată, reţ"nând că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 teza I C. proc. civ. nu este aplicabil hotărârilor de control judiciar prin care se păstrează în întregime soluţiile atacate, respingându-se calea de atac, întrucât, în aceste situaţii, instanţa nu rejudecă cererile de chemare în judecată, pentru a putea da mai mult decât s-a cerut, motivul fiind incident doar în situaţia în care găsind întemeiat apelul, ar fi schimbat soluţia primei instanţe şi, pronunţându-se asupra fondului pretenţiilor, ar fi acordat mai mult decât a constituit obiectul cererilor deduse judecăţii. însă, dacă apelul a fost respins cu menţinerea sentinţei, aşa cum este cazul în speţă, art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu este aplicabil.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau aplicarea greşită a legii.
În cauză, niciuna din cele două ipoteze nu a fost argumentată corect, pârâtul neindicând încălcarea sau greşita aplicare a vreunei norme legale.
Critica vizând lipsirea pârâtului de un grad de jurisdicţie, ca şi consecinţă a soluţiei de respingere a apelului, în contextul în care prima instanţă s-a pronunţat pe excepţia lipsei de interes, de natură, în opinia pârâtului, să impună admiterea căii de atac şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, este apreciată de Înalta Curte ca fiind o critică nefondată în considerarea faptului că instanţele de fond s-au pronunţat asupra fondului cererii, făcând o analiză judicioasă a acestuia, inclusiv din perspectiva interesului cd, element al calităţii procesuale active, astfel că, nu justifica, aşa cum susţine pârâtul, soluţia de admitere a apelului şi trimiterea cauzei spre rejudecare, motivat de caracterul devolutiv al căii de atac statuat de dispoziţiile art. 292 alin. (2), art. 295 şi art. 297 C. proc. civ.
Pentru a răspunde iipsei temeiului legal, pârâtul se afla în situaţia. de a demonstra lipsa de bază legală a soluţiei cu argumente din care să rezulte că, din conţinutul deciziei recurate, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată.
În cazul de faţă, motivul de nelegalitate a fost invocat cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenta lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.
De asemenea, se reţine că cererea de îndreptare eroare materială formulată de pârât vizează în realitate o eventuală eroare de judecată a acţiunii în pretenţii, de stabilire a cuantumului acestora, aspect care nu poate fi cenzurat pe calea procesuală reglementată de dispoziţiile art. 281 C. proc. civ., acesta putând uza de căile extraordinare de atac de retractare prevăzute de legiuitor pentru înlăturarea acestui gen de erori din hotărâri definitive şi irevocabile, în măsura în care mai este în termen pentru formularea acestora.
În concluzie, cu referire la motivele invocate se va reţine că pârâtul prin argumentele aduse a cerut instanţei de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond şi nu doar să verifice decizia din apel în ce priveşte modul de aplicare a legii.
Aşa fiind, se constată că, instanţa de apel a analizat şi a răspuns tuturor criticilor formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, decizia atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâtul C.N. împotriva deciziei comerciale nr. 60/2011 din 22 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Alba-lulia, secţia comercială, să fie respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge recursul declarat de pârâtul C.N. împotriva deciziei comerciale nr. 60/2011 din 22 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Alba lulia, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1525/2013. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 1282/2013. Civil. Obligatia de a face. Recurs → |
|---|
