ICCJ. Decizia nr. 1624/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1624/2013
Dosar nr. 45117/3/2009
Şedinţa publică din 22 martie 2013
Prin Sentinţa civilă nr. 1158 din 8 iunie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 45117/3/2009 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-au respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesual pasive şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocate de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi s-a respins ca neîntemeiată acţiunea precizată formulată de reclamanţii B.M. şi B.N. de obligare a Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi a Ministerului Finanţelor Publice la plata sumei de 6 miliarde ROL, reprezentând valoarea actuală de circulaţie al apartamentului situat în Bucureşti, str. N.R. nr. 7, sector 1, cerere întemeiată pe art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 şi art. 501 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001.
Pentru a dispune în acest sens, în sinteză, s-a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept:
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice s-a apreciat a fi neîntemeiată, deoarece legiuitorul a înţeles să reglementeze printr-o dispoziţie specială, respectiv art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, problema persoanei ţinute să plătească preţul actualizat sau de piaţă al imobilului, normele speciale având întâietate faţă de normele de drept comun.
Şi excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere subsidiar privind răspunderea pentru evicţiune s-a constatat a fi neîntemeiată, întrucât acesta ar urma să fie soluţionat doar în ipoteza în care nu sunt aplicabile dispoziţiile speciale ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Pe fond, s-a reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 1529 din 21 februarie 2005 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. 13417/2004, devenită irevocabilă prin admiterea recursului şi respingerea apelului formulat de pârâţi (reclamanţii cauzei de faţă) a fost admisă acţiunea în revendicare şi pârâţii au fost obligaţi să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul individualizat prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 4741/24457 din 21 iulie 1997. S-a mai reţinut că prin Decizia civilă nr. 175/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, recursul reclamantului a fost admis pentru că pârâţii au achiesat la pretenţiile acestuia în schimbul sumei de 40.000 euro, ce reprezenta preţul integral al apartamentului pe care îl ocupau.
Instanţa a arătat că atât timp cât pierderea dreptului de proprietate a avut loc în schimbul unei despăgubiri pe care reclamanţii au considerat-o justă la acel moment şi reprezenta preţul de piaţă al imobilului, aceştia nu pot beneficia de o dublă despăgubire, acţiunea formulată în cauza de faţă fiind în contradicţie evidentă cu scopul instituit de legiuitor prin dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
În ce priveşte acţiunea izvorâtă din obligaţia de garanţie pentru evicţiune s-a arătat că de vreme ce pârâţii (reclamanţii din prezentul dosar) au achiesat la pretenţiile reclamanţilor în recurs, nu se mai poate analiza obligaţia de garanţie stabilită de art. 1351 C. civ.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii B.M. şi B.N.
În motivarea cererii de apel, în sinteză, s-au susţinut următoarele critici:
Într-un prim motiv de apel s-a susţinut că suma primită, conform Deciziei civile nr. 175/2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 25578/3/2005 a reprezentat valoarea îmbunătăţirilor aduse imobilului şi nu preţul apartamentului care la acel moment valora 500.000 euro, sumă cu care a şi fost vândut ulterior.
Printr-un al doilea motiv, s-a susţinut că nelegal s-a respins solicitarea de a fi despăgubiţi pentru evicţiune.
În dezvoltarea acestei critici, s-a arătat că prin admiterea acţiunii în revendicare au fost privaţi de proprietate, aspect ce se circumscrie celei de-a doua teze din aliniatul 1 din Protocolul nr. 1, privare de proprietate ce nu se putea justifica decât pentru cauză de utilitate publică.
Apelanţii reclamanţi au mai arătat că au dobândit un „bun” în sensul Convenţiei, iar rambursarea preţului plătit pentru apartament, actualizat cu rata inflaţiei, nu răspunde criteriului de proporţionalitate la care trebuie să se raporteze orice ingerinţă în folosirea proprietăţii, în acest sens fiind şi decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului dată în Cauza Raicu contra României.
Printr-un al treilea motiv, referitor la excedentul de valoare, s-a arătat că în conformitate cu art. 1337 C. civ., chiriaşii cumpărători au dreptul la restituirea preţului de piaţă, în situaţia în care contractele de vânzare - cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti sau când acestea îşi pierd eficacitatea.
S-a mai arătat că în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în recurs în interesul legii, s-a statuat că în ipoteza în care în cadrul unei acţiuni în revendicare se dă preferabilitate unuia dintre titluri în detrimentul celuilalt, o atare situaţie are ca efect privarea uneia dintre părţi de un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
În motivul de apel următor, s-a susţinut că instanţa nu a soluţionat acţiunea în baza temeiului juridic invocat de reclamanţi, ci a făcut aprecieri asupra respectării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare, deşi în normele metodologice de aplicare a Legii nr. 1/2009, se arată că se impune restituirea preţului actual de circulaţie.
În faţa curţii de apel, la data de 25 ianuarie 2012 apelanţii - reclamanţi au depus o cerere prin care au solicitat recalificarea căii de atac din recurs în apel, având în vedere valoarea pretenţiilor solicitate, termen la care s-a prorogat discutarea cererii, precum şi dezbaterea excepţiei nulităţii cererii de recurs pentru nemotivarea în termen a căii de atac.
Înainte de dezbaterea în fond a apelului, instanţa a recalificat calea de atac ca fiind apel, în temeiul art. 84 rap. la art. 2 alin. (1) lit. b) şi art. 3 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că valoarea obiectului pricinii este de 6 miliarde ROL (pretenţia formulată); în consecinţă, s-a apreciat că excepţia de nulitate a recursului a rămas fără obiect.
Prin Decizia civilă nr. 268A din 27 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, apelul a fost respins ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Primul motiv de apel a fost găsit neîntemeiat, instanţa de apel constatând că la fila 19 din dosar se află Decizia nr. 175 din 30 ianuarie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, iar în practicaua acestei decizii se menţionează expres: „Intimaţii - pârâţi B.N., B.M. arată că au primit de la recurent suma de 40.000 euro pentru a-şi achiziţiona o altă locuinţă şi recunosc chitanţa depusă la dosar şi calitatea de proprietar a recurentului”.
În considerentele aceleiaşi decizii, s-a reţinut: „La termenul din 30 ianuarie 2007 recurenţii (B.M. şi B.N.) au depus la dosar o chitanţă sub semnătură privată, învederând instanţei că au primit suma de 40.000 euro, reprezentând preţul integral al apartamentului pe care îl ocupă, imobil ce face obiectul prezentului litigiu şi, în raport de această împrejurare, achiesează la pretenţiile reclamantului, solicitând a fi menţinută soluţia de admitere a acţiunii”.
În raport de aceste constatări, curtea de apel a apreciat că este evident că susţinerile din cuprinsul primului motiv de apel sunt nefondate, astfel că apelanţii - reclamanţi se află în situaţia de a fi încălcat dispoziţiile art. 723 C. proc. civ., exercitând cu rea credinţă calea de atac a apelului; totodată, s-a apreciat ca fiind falsă susţinerea apelanţilor în sensul că preţul de 40.000 euro ar fi reprezentat îmbunătăţirile aduse imobilului.
Şi cel de-al doilea motiv de apel a fost înlăturat ca nefondat.
Instanţa de apel a reţinut că potrivit considerentelor Deciziei civile nr. 175/2007 a Curţii de Apel Bucureşti apelanţii din cauza de faţă au depus un înscris sub semnătură privată şi au arătat instanţei că au primit suma de 40.000 euro, reprezentând preţul integral al apartamentului. Acest înscris reprezintă o convenţie a părţilor, el arătând existenţa a două contraprestaţii efectuate de părţile din acea cauză, precum şi efectele acestui raport juridic, între care şi achiesarea la pretenţiile reclamanţilor.
Faţă de acest probatoriu, curtea de apel a apreciat că este evident faptul că nu se verifică ipoteza unei evicţiuni, ci a unei convenţii încheiate între părţi, apreciindu-se, în acest context, că nu a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului. De asemenea, pretinsul bun imobil al apelanţilor - reclamanţi s-a transformat în bun mobil, operând deci o subrogaţie reală, astfel că este nefondat argumentul că ar fi fost privaţi de un bun.
Şi cel de-al treilea motiv de apel, astfel cum a fost dezvoltat, a fost constatat ca nefondat de instanţa de apel.
Astfel, prin Decizia civilă nr. 78/2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti s-a admis apelul formulat de pârâţii B.M. şi B.N., s-a schimbat Sentinţa civilă nr. 1529 din 21 februarie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 13417/2004, în sensul că s-a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamantul M.R.A.. Prin Decizia nr. 175/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, faţă de actul sub semnătură privată, instanţa de recurs, a arătat că va admite recursul numai „formal” şi a modificat decizia recurată, în sensul respingerii apelului.
În raport de aceste aspecte, curtea de apel a apreciat că la baza admiterii acţiunii în revendicare nu a stat o comparare de titluri, ci însăşi voinţa apelanţilor de a se transmite cu titlu oneros apartamentul, instanţa nefăcând altceva decât să ia act de voinţa părţilor, motiv pentru care a admis formal recursul.
În aceste condiţii, instanţa de apel a constatat că nu se poate vorbi de un drept al apelanţilor - reclamanţi la obţinerea excedentului de valoare şi nici de un drept la restituirea preţului de piaţă, deoarece admiterea acţiunii în revendicare s-a datorat convenţiei părţilor, prin care, practic, s-a stins litigiu.
De asemenea, şi susţinerea că ar fi fost privaţi de un bun, conform Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost apreciată ca nereală, deoarece a operat o subrogaţie reală cu acordul părţilor, care a stat la baza pronunţării hotărârilor judecătoreşti.
Şi ultimul motiv de apel, astfel cum a fost dezvoltat, s-a constatat a fi nefondat, întrucât prima instanţă s-a pronunţat chiar pe temeiul susţinut de reclamanţi, respectiv art. 50 din Legea nr. 10/2001 şi art. 1351 C. civ., temeiuri reţinute expres pe ultima pagină a hotărârii.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanţii au promovat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii reclamanţi învederează că instanţa de apel, în analiza cauzei, a pornit de la premisa greşită că nu a existat o acţiune în revendicare prin comparare de titluri îndreptată împotriva lor, reţinându-se că prin admiterea formală a recursului prin Decizia civilă nr. 175/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, recurenţii au transmis cu titlu oneros vechilor proprietari imobilul din cauză.
Or, între părţile litigiului anterior nu a existat o înţelegere materializată printr-o tranzacţie, ci doar achiesarea lor la pretenţiile reclamantului în acţiunea având ca obiect revendicarea apartamentului prin comparare de titluri.
Se mai arată de către recurenţi că în evaluarea pricinii trebuia a se pleca de la înţelesul noţiunii de achiesare la pretenţiile reclamantului, aceasta reprezentând una dintre modalităţile de soluţionare a unei cauze, modalitate care nu poate modifica sau înlătura obiectul acţiunii cu care este învestită instanţa; de aceea, recurenţii pretind că, sub acest aspect, instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a legii şi a interpretat greşit actul dedus judecaţii.
Ca atare, recurenţii consideră că, pornind de la un raţionament greşit, instanţa de apel în mod nelegal a respins analizarea solicitării lor de a fi despăgubiţi pentru evicţiune, având în vedere faptul că prin admiterea acţiunii în revendicare împotriva lor, aceasta a avut ca efect privarea lor de proprietate, privare ce se circumscrie celei de-a doua fraze din primul aliniat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (Străin şi alţii c. României, pct. 39, 43 şi 59, şi Cauza Reichardt c. României, pct. 24); or, privarea de proprietate nu se poate justifica decât dacă se demonstrează că ea a avut loc în condiţiile prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii.
De asemenea, recurenţii invocă jurisprudenţa Curţii Europene din Cauza Tudor Tudor contra României din 24 martie 2009 în care Curtea a reţinut că, având în vedere constanta practică a instanţelor româneşti în materie „cumpărătorii unui imobil în baza Legii nr. 112/1995, ulterior evinşi, fie în cadrul unei acţiuni în revendicare câştigată de foştii proprietari, fie aflaţi în situaţia anulării contractului de vânzare-cumpărare „dreptul intern oferă posibilitatea de a obţine, în temeiul Codului Civil, preţul reactualizat achitat la cumpărarea imobilului sau chiar preţul de piaţă al imobilului” (par. 40).
Mai mult, soluţia despăgubirii cumpărătorilor evinşi prin acordarea unor sume care să reflecte preţul de piaţă al imobilelor, stabilitate conform standardelor internaţionale de evaluare este consacrată legislativ prin Legea nr. 1/2009, prin nou introdusul art. 501.
În consecinţă, recurenţii solicită instanţei de recurs să constate că au fost titularii unui „bun” în sensul autonom al Convenţiei, întrucât au beneficiat de dispoziţiile unei legi speciale care le-a permis cumpărarea de la stat, în deplină legalitate, a apartamentului pe care îl ocupau în calitate de chiriaşi.
În opinia recurenţilor, rambursarea preţului plafonat plătit pentru apartamentul în litigiu, preţ actualizat cu rata inflaţiei şi restituirea cheltuielilor necesare şi utile efectuate, nu răspunde criteriului de proporţionalitate la care trebuie să se raporteze orice ingerinţă în folosinţa proprietăţii, sens în care Curtea Europeană a statuat în decizia Raicu c. României, reţinându-se că „trebuie păstrat un echilibru just între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele de salvgardare a drepturilor fundamentale ale persoanei. Echilibrul de conservat va fi distrus dacă persoana în cauză suportă o sarcină specială şi exorbitantă. În acest sens, Curtea a statuat deja că acest echilibru este ca regulă generală atins, atunci când compensaţia plătită persoanei private de proprietate este în mod rezonabil corelat cu valoarea „pecuniară” a bunului, aşa cum aceasta este stabilită în momentul în care privarea de proprietate este realizată.”
Recurenţii solicită instanţei de recurs să constate că în speţa de faţă sunt întrunite condiţiile răspunderii pentru evicţiunea produsă prin fapta unui terţ (tulburare de drept, anterioritatea cauzei evicţiunii şi necunoaşterea ei de către cumpărători).
Se mai arată de aceiaşi recurenţi că antrenarea răspunderii vânzătorului pentru evicţiune, conform art. 1337 şi urm. C. civil, presupune valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare şi pierderea posesiei de către cumpărător, urmare a drepturilor preferabile invocate de către terţ asupra obiectului vânzării, răspundere de natură contractuală.
Aceste dispoziţii legale cuprinse în normele generale ale Codului civil îşi găsesc aplicarea şi în legea specială, chiriaşii cumpărători având dreptul la restituirea preţului de piaţă, în situaţia în care contractele de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti sau când îşi pierd eficacitatea ca efect al admiterii unei acţiunii în revendicare împotriva lor.
Prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, Înalta Curte a statuat că în situaţia în care în cadrul unei acţiuni în revendicare instanţele sunt puse în ipostaza de a da preferabilitate unuia dintre titluri în detrimentul celuilalt, o atare soluţie ar putea avea ca efect privarea uneia dintre părţi de un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, ceea ce ar însemna ca nu Statul să suporte consecinţele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenţia, ci un particular, lucru inechitabil şi în discordanţă cu prevederile Convenţiei europene a drepturilor omului.
Pe de altă parte, dreptul cumpărătorilor imobilelor în baza Legii nr. 112/1995 de a cere restituirea preţului, în situaţia în care au fost evinşi în cadrul acţiunii în revendicare formulate de foştii proprietari, este un drept subiectiv nou creat prin actul normativ special care stabileşte atât modalităţi de determinare a preţului ce urmează a fi restituit, cât şi persoana obligată la plata despăgubirilor, cauză ce se soluţionează într-un cadru procesual diferit de cel al angajării răspunderii contractuale pentru evicţiune, reglementată de dreptul comun.
Recurenţii conchid arătând că Legea nr. 1/2009 a adus modificări de substanţă Legii nr. 10/2001 prin implementarea în norma internă a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie; or, promovând cererea de chemare în judecată recurenţii au solicitat obligarea pârâtului la restituirea preţului de piaţă al imobilului, cu indicarea în drept şi a dispoziţiilor Legii nr. 1/2009, respectiv, a prevederilor art. 501 introdus în Legea nr. 10/2001.
Însă, se poate constata că instanţele de fond nu au soluţionat cauza în baza temeiului juridic invocat de reclamanţi, ci făcând aprecieri asupra respectării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, deşi în normele metodologice de aplicare a Legii nr. 1/2009 se arată că se impune restituirea preţului actual de circulaţie.
Intimaţii pârâţi nu au formulat întâmpinare la motivele de recurs şi recurenţii nu au administrat alte probe în această etapă procesuală.
Recursul formulat este fondat, potrivit celor ce urmează.
Cererea de chemare în judecată a fost promovată de către recurenţii reclamanţi ulterior adoptării Legii nr. 1/2009 prin care a fost modificată Legea nr. 10/2001, în sensul introducerii art. 501 în cuprinsul legii speciale; în petitul cererii introductive, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor Municipiul Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice (potrivit precizării cererii din şedinţa publică din 17 martie 2010) la plata sumei de 600.000 RON reprezentând valoarea actuală de circulaţie a apartamentului situat în Bucureşti, str. N.R. nr. 7, sector 1 şi a terenului aferent, cu cheltuieli de judecată.
Reclamanţii au indicat temeiurile în drept ale cererii ca fiind dispoziţiile art. 1344 - 1346 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană, prevalându-se aşadar, de instituţia juridică a răspunderii vânzătorului pentru evicţiune.
În condiţiile în care la data promovării acţiunii exista în cuprinsul legii speciale o normă expresă care reglementează raportul juridic dedus judecăţii (plata preţului de piaţă solicitat de chiriaşii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995), chiar în absenţa unei precizări exprese şi neechivoce a reclamanţilor în faţa primei instanţe, tribunalul, în exercitarea atribuţiilor instituite prin dispoziţiile art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ. avea îndatorirea de a da cererii o corectă calificare juridică şi, în consecinţă, să o analizeze pe temeiul art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Astfel, principiul specialia generalibus derogant obliga prima instanţă să constate că nu este posibilă analizarea cererii pe temeiul dispoziţiilor dreptului comun art. 1337 şi urm. C. civ., aplicarea legii speciale fiind nu numai prioritară şi obligatorie (atunci când reglează normativ de o manieră derogatorie acelaşi raport juridic cu cel reglementat şi în dreptul comun), dar şi excluzând aplicarea concomitentă a unor dispoziţii din dreptul comun (art. 1337 şi urm. C. civ.) şi a unor prevederi din legea specială (art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001), astfel cum tribunalul a procedat.
Înalta Curte constată, astfel cum recurenţii susţin prin motivele de recurs, că deşi au invocat în mod explicit prin motivele de apel neaplicarea dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel nu a făcut decât o referire formală la împrejurarea că tribunalul a avut în vedere şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001; or, prima instanţă, aşa cum deja s-a arătat, s-a raportat la prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, normă procedurală din cuprinsul legii speciale ce stabileşte calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice pentru soluţionarea raporturilor juridice de restituire fie a preţului actualizat, fie a preţului de piaţă în favoarea chiriaşilor cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, în funcţie de îndeplinirea condiţiilor specifice prevăzute de legea specială pentru fiecare dintre aceste categoriile de cumpărători (cu încălcarea ori cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995).
Însă, astfel cum reiese din cuprinsul motivelor de apel, reclamanţii au imputat primei instanţe neanalizarea cererii de chemare în judecată în raport de prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, normă specială de drept material în mod direct incidentă în cauză, fără a se referi la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice în baza art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Aşa fiind, rezultă că instanţa de apel era ţinută a constata că tribunalul, analizând cererea în baza unui alt temei juridic (art. 1337 şi urm. C. civ.) decât cel propriu şi adecvat raportului juridic cu a cărui soluţionare a fost învestită (art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată), nu a realizat o cercetare pe fond a cererii, ceea ce era de natură a conduce la constatarea incidenţei art. 297 alin. (1) C. proc. civ., forma în vigoare la data promovării acţiunii - 13 noiembrie 2009, aşadar, înainte de modificarea textului invocat prin Legea nr. 202/2010 şi având în vedere şi soluţia pronunţată în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 2 din 18 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii.
Prin urmare, soluţia ce se impunea instanţei de apel era aceea de desfiinţare în parte a sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe; soluţia dată de tribunal excepţiilor inadmisibilităţii şi lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice este intrată în puterea lucrului judecat prin faptul neatacării ei (reclamanţii, singurii titulari ai cererii de apel, neformulând critici care să vizeze aceste excepţii respinse de prima instanţă).
Art. 501 din legea specială prevede: “Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare”.
Premisele aplicării acestui text presupun: încheierea contractului de vânzare cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar şi desfiinţarea prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă a acestui contract, astfel că Înalta Curte constată că ambele cerinţe se verifică în speţă.
Norma invocată are o redactare defectuoasă, întrucât cele două condiţii par a nu putea fi întrunite cumulativ, deoarece, pe de o parte, un contract încheiat cu respectarea condiţiilor legii nu poate fi “desfiinţat” (dacă se are în vedere că accepţiunea noţiunii este nulitatea), iar pe de altă parte, noţiunea de desfiinţare a unui contract nu există ca sancţiune de drept material; în consecinţă, Înalta Curtea apreciază că “desfiinţarea” nu poate fi înţeleasă decât ca o cauză de ineficacitate a actului juridic, ceea ce este o noţiune de gen, nulitatea (de ex.) fiind o cauză de ineficacitate (şi altele, ce nu interesează cauza), prin urmare, o specie a genului.
Întrucât, dacă potrivit dreptului comun, un contract încheiat cu respectarea dispoziţiilor legii care cârmuieşte încheierea sa valabilă, nu poate fi anulat, reiese că este exclusă nulitatea drept cauză de ineficacitate a contractului de vânzare cumpărare avută în vedere de norma analizată.
Drept urmare, rezultă că, singura cauză de ineficacitate care să facă textul aplicabil, este caducitatea actului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (cu respectarea condiţiilor ei), situaţie ce se verifică în ipoteza admiterii acţiunii în revendicare, formulată de proprietarul deposedat abuziv (sau chiar fără titlu valabil) de către stat împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995 (precum în speţă).
Totodată, Înalta Curte va analiza şi celelalte critici formulate de recurenţi în ce priveşte stabilirea în speţă, în concret, a premiselor de analiză a cererii în temeiul art. 501 din Legea nr. 10/2001 (ce se va impune instanţei de rejudecare, în temeiul art. 315 C. proc. civ.) în măsura în care acestea implică o cenzură de nelegalitate şi având în vedere doar acele condiţii deja analizate pe temeiul dreptului comun şi care, parţial, se suprapun celor prevăzute de norma specială pentru antrenarea răspunderii Ministerului Finanţelor Publice; se constată că legea specială derogă sub aspectul subiectului pasiv al raportului juridic privind restituirea preţului de piaţă şi, în plus, faţă de condiţiile răspunderii contractuale pentru evicţiune, prevede şi cerinţa încheierii contractului de vânzare cumpărare cu respectarea condiţiilor Legii nr. 112/1995.
Astfel, pornind de la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, Înalta Curte constată că în cauză se verifică premisa răspunderii pentru evicţiune, aşa cum corect susţin şi recurenţii prin motivele de recurs, dată fiind tulburarea de drept produsă acestora prin admiterea acţiunii în revendicare (chiar dacă urmare a achiesării lor la pretenţiile reclamantului în recurs) formulată de moştenitorul proprietarilor reali ai apartamentului ce le-a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4741/24457 din 21 iulie 1997, evicţiune care se reglează nu după dispoziţiile dreptului comun, ci ale art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum deja s-a arătat.
Producerea evicţiunii rezultă din pronunţarea Sentinţei civile nr. 1529 din 21 februarie 2005 a Judecătoriei sector 1, definitivă prin Decizia civilă nr. 78A din 16 ianuarie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III- a civilă, şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 175 din 30 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Decizia instanţei de recurs conţine soluţia de admitere (formală) a recursului, modificându-se decizia recurată, în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat de pârâţi împotriva Sentinţei civile nr. 1529/2005 a Judecătoriei sector 1 (prin care cererea în revendicare a proprietarului a fost admisă).
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a constatat că pârâţii au depus în faţa sa o chitanţă sub semnătură privată în care se consemna că au primit suma de 40.000 euro, reprezentând preţul integral al apartamentului pe care în ocupau, imobil ce constituia obiectul litigiului, reţinând poziţia pârâţilor de a achiesa la pretenţiile reclamantului şi de a fi menţinută soluţia primei instanţe de admitere a acţiunii în revendicare; drept urmare, curtea de apel a dat eficienţă poziţiei procesuale a pârâţilor şi, în aplicarea art. 316 rap. la art. 298 şi art. 270 C. proc. civ. şi a adoptat soluţia anterior menţionată.
Prin decizia recurată în pricina de faţă, instanţa de apel a încălcat dispoziţii şi principii de drept procesual în determinarea efectelor acestei hotărâri judecătoreşti, operaţiune necesară în stabilirea premiselor de analiză a cererii deduse judecăţii, şi anume: executorialitatea, obligativitatea hotărârii judecătoreşti şi forţa probantă de înscris autentic a acesteia.
Astfel, deşi o hotărâre judecătorească pronunţată în baza recunoaşterii (parţiale a) pretenţiilor reclamantului în condiţiile art. 270 C. proc. civ. nu are autoritate de lucru judecat pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii (întrucât pronunţarea hotărârii nu este rezultatul verificării jurisdicţionale a instanţei, fiind hotărâri pronunţate în absenţa dezbaterilor, a stabilirii situaţiei de fapt de către instanţă şi a aplicării normelor de drept incidente, ci reprezintă consecinţa unui act procesual de dispoziţie al părţii), ea nu este lipsită de atributul obligativităţii oricărei hotărâri judecătoreşti, de puterea executorie şi nici de forţa probantă a înscrisului autentic cu privire la cele reţinute, constatate şi consemnate de judecător în cuprinsul ei.
Or, instanţa de apel, recalificând cele stabilite printr-o hotărâre irevocabilă ca fiind o convenţie a părţilor de transmitere a apartamentului cu titlu oneros (în timp ce achiesarea la pretenţii este un act unilateral de voinţă al pârâtului, act procesual de dispoziţie) în afara unor dispoziţii legale în acest sens şi dincolo de exercitarea căilor legale de atac împotriva hotărârii instanţei de recurs în cadrul cărora aceasta să mai poată fi reformată (fie şi din punct de vedere procedural, astfel cum instanţa de apel a procedat), determină constatarea incidenţei art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la încălcarea efectelor hotărârii judecătoreşti anterior menţionate, chiar dacă fără consacrare legislativă expresă, dar cu egală valoare normativă, având în vedere unanimitatea doctrinei în enunţarea lor.
Pe de altă parte, contrar celor statuate de instanţa de apel, formularea acţiunii în revendicare de către moştenitorul foştilor proprietari soldată cu admiterea ei (fie urmare a evaluării jurisdicţionale realizate de judecător, fie ca efect al unui act procesual de dispoziţie al părţii - achiesarea pârâtului - sau al părţilor - tranzacţie) are toate însuşirile de a fi calificată drept cauză a tulburării de drept provenind de la un terţ şi produsă cumpărătorului, de vreme ce efectul admiterii acţiunii îl reprezintă pierderea proprietăţii (şi, implicit, a posesiei) imobilului de către cumpărător în condiţiile în care contractul de vânzare cumpărare nu a fost desfiinţat prin constatarea nulităţii, caz în care nu ar fi putut fi antrenată răspunderea pentru evicţiune, răspundere de natură contractuală (în condiţiile derogatorii ale legii speciale).
Totodată, se constată că instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au fost dezdăunaţi cu suma de 40.000 euro de către reclamantul pricinii anterioare (proprietarul de drept al apartamentului), sumă ce reprezenta preţul integral al imobilului, iar nu contravaloarea îmbunătăţirilor, apreciind că nu a avut loc o încălcare a art. 1 Protocolul nr. 1, prin invocarea instituţiei subrogaţiei reale cu titlu particular (substituirea apartamentului cu o sumă de bani ce reprezenta contravaloarea lui).
Înalta Curte constată însă că nu este posibilă validarea acestei concluzii, în primul rând pentru că instanţa de apel nu a avut în vedere dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, iar pe de altă parte, ea nu este demonstrată prin referirea la probe pertinente, concludente şi utile, administrate în perspectiva acestei verificări.
Astfel, constatându-se stins dreptul reclamanţilor la dezdăunări la momentul anului 2007 (data deciziei instanţei de recurs), în timp ce în temeiul art. 501 din Legea nr. 10/2001 s-a născut un nou drept la acţiune la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009 (1 februarie 2009), practic, prin soluţia adoptată, instanţele de fond au negat reclamanţilor dreptul de acces la instanţă.
Cele constatate de instanţa de recurs în litigiul privind revendicarea (încasarea sumei de 40.000 euro de la proprietar, care reprezenta contravaloarea apartamentului, iar nu a îmbunătăţirilor, afirmaţie ce nu mai poate fi retractată de recurenţi în litigiul de faţă) sunt împrejurări ce vor trebui a fi valorificate ca atare în rejudecare, însă în contextul aplicării art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, se va dispune efectuarea unei noi expertize tehnice imobiliare (construcţii) care va avea ca obiective stabilirea preţului de piaţă al apartamentului la data de 30 ianuarie 2007 (data pronunţării deciziei de instanţa de recurs) ca şi determinarea preţului de piaţă al aceluiaşi apartament la momentul rejudecării, iar din compararea celor două valori se va evidenţia soluţia ce va trebui adoptată în cauză; de asemenea, vor putea fi administrate orice alte probe ce vor fi găsite utile pentru o justă soluţionare a pricinii.
Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) şi (3) rap. la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanţi, va modifica în tot decizia recurată, iar în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ. (forma de la data învestirii primei instanţe), se va desfiinţa în parte sentinţa apelată şi se va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe, urmând a fi păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei (cu privire a soluţionarea celor două excepţii).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanţii B.N. şi B.M., împotriva Deciziei nr. 268A din 27 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică decizia în tot, astfel:
Admite apelul declarat de reclamanţii B.N. şi B.M. împotriva Sentinţei nr. 1158 din 8 iunie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Desfiinţează în parte sentinţa şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Păstrează celelalte dispoziţii ale sentinţei în ce priveşte respingerea excepţiilor.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1553/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1630/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
