ICCJ. Decizia nr. 1630/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1630/2013
Dosar nr. 50642/3/2010
Şedinţa publică din 22 martie 2013
Prin cererea din 20 octombrie 2010, astfel cum a fost modificată ulterior, reclamanţii C.R.D.L., R.E.M. şi R.I. au solicitat în contradictoriu cu Serviciul de Informaţii Externe şi Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate că imobilul situat în Bucureşti, str. D. nr. 8, sector 2, a fost preluat de statul român fără titlu valabil şi să fie obligaţi pârâţii să îl predea în deplină proprietate şi liniştită posesie.
În motivare, au arătat că imobilul suscitat, compus din suprafaţa de 370 mp teren şi construcţia în suprafaţă de 190 mp, a fost proprietatea bunicului şi respectiv străbunicului lor, A.I., în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. 2503 din 4 februarie 1919, încheiat la Tribunalul Ilfov - Secţia notariat şi a fost preluat abuziv la stat în baza a două acte normative, respectiv Decretul de expropriere nr. 10/1951 şi Decretul nr. 92/1050. Preluarea la stat s-a făcut abuziv, fără plata vreunei despăgubiri, aşa încât prin moştenire ei au rămas proprietarii imobilului din litigiu.
în drept, şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 20 din Constituţia României şi Primul Protocol Adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Serviciul de Informaţii Externe a formulat o cerere de arătare a titularului dreptului de proprietate solicitând, în temeiul art. 12 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 213/1998, introducerea în cauză a Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al statului, ce are calitate de titular al dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat.
Prin întâmpinare, a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pe considerentul că imobilul din litigiu a făcut obiectul Notificării nr. 231 din 21 mai 2001 formulată în baza Legii nr. 10/2001, soluţionată prin Decizia SIE nr. 19119 din 17 martie 2004, ce a fost supusă controlului judecătoresc, contestaţia fiind respinsă prin Sentinţa civilă nr. 1023 din 23 septembrie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3908 din 15 mai 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. A mai arătat că cererea de restituire în natură a imobilului a fost respinsă prin dispoziţia suscitată, însă SIE a făcut propuneri de măsuri reparatorii prin echivalent şi a transmis întreaga documentaţie Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea aplicării prevederilor din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Inadmisibilitatea acţiunii a fost invocată şi în raport de Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite.
Prin Sentinţa civilă nr. 1981 din 11 noiembrie 2011 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată şi a respins acţiunea, ca inadmisibilă. Totodată, a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de arătare a titularului dreptului.
Analizând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, tribunalul a reţinut că notificarea formulată de reclamanţi cu privire la restituirea imobilului situat în Bucureşti, str. D. nr. 8, sector 2, a fost soluţionată prin Decizia nr. 19119 din 17 martie 2004, prin care Serviciul de Informaţii Externe a hotărât respingerea cererii de restituire în natură şi acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru suma de 5.081.734.307 lei.
Având în vedere că, în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reclamanţilor li s-a recunoscut calitatea de persoane îndreptăţite la restituirea imobilului, iar instanţele de judecată învestite cu soluţionarea contestaţiei împotriva deciziei emisă de pârât au stabilit în mod irevocabil că cererea de restituire în natură a imobilului şi cererea de acordare de către instanţă a despăgubirilor sub forma echivalentului bănesc sunt neîntemeiate, tribunalul a apreciat că reiterarea acestor cereri, prin invocarea dispoziţiilor art. 480 C. civ., este inadmisibilă.
Prin admiterea acţiunii în revendicare, reclamanta ar deveni creditorul prestaţiei, stabilită atât în natură, cât şi în echivalent, ceea ce aduce atingere principiului electa una via.
Cât priveşte admisibilitatea acţiunii în revendicare prin invocarea de către reclamantă, a încălcării art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, tribunalul a reţinut că au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent. Or, prevederile speciale care statuează asupra despăgubirilor ce pot fi acordate sunt cele cuprinse în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi constau în titluri de despăgubire stabilite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Faptul că Fondul Proprietatea nu ar fi funcţional - deşi potrivit jurisprudenţei recente a Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Matieş c. României, 8 iunie 2010) s-a consemnat că s-au înregistrat evoluţii în ce priveşte funcţionalitatea şi plata sumelor datorate, iar începând cu 25 ianuarie 2011 acesta a fost listat la Bursa de Valori Bucureşti - nu justifică suprimarea unei proceduri legale, respectiv, cea prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, întrucât ar încălca în egală măsură exigenţele de previzibilitate pe care le impune Convenţia europeană a drepturilor omului.
Împotriva sentinţei au declarat apel, în termen legal, reclamanţii C.R.D.L., R.E.M. şi R.I.
Prin Decizia civilă nr. 192 A din 8 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis apelul, s-a desfiinţat sentinţa şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a instituit inadmisibilitatea acţiunii, ci a cerut instanţelor să aplice principiul specialia generalibus derogant şi să acorde prioritate Convenţiei europene a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, când se constată neconcordanţe între aceasta şi jurisprudenţa sa, pe de o parte, şi legea specială, pe de altă parte.
Cu alte cuvinte, Curtea a lăsat deschisă calea analizei pe fond a acţiunii în revendicare, cu aplicarea principiilor generale de drept şi analiza fiecărui caz în parte.
Serviciul de Informaţii Externe le-a recunoscut reclamanţilor calitatea de persoane îndreptăţite, cât şi dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, în limita sumei de 5.081.734.307 lei, soluţie menţinută în instanţă.
Reclamanţii pretind că, nici până în prezent, nu au fost despăgubiţi pentru dreptul recunoscut de către stat, dar neurmat de executare, iar pârâtul Serviciul de Informaţii Externe arată că reclamanţii se află în culpă pentru neîncasarea despăgubirilor întrucât nu au urmat procedurile instituite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Verificarea acestor împrejurări, atât sub aspectul culpelor, cât şi al efectelor juridice pe care le-ar putea avea asupra prezentei acţiuni, conduc la necesitatea antamării fondului litigiului.
Curtea a reţinut că greşit prima instanţă a respins acţiunea ca inadmisibilă în loc să o soluţioneze pe fond şi să stabilească dacă reclamanţii sunt titularii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în interpretarea dată în Cauza pilot Atanasiu şi alţii contra României.
Împotriva menţionatei decizii au declarat şi motivat recurs, în termen legal, pârâţii Serviciul de Informaţii Externe şi de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor de recurs formulate de pârâtul Serviciul de Informaţii Externe s-a arătat că instanţa de apel a interpretat incorect şi a analizat greşit probatoriul cauzei, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actelor şi lucrărilor din dosar, fără să reţină că imobilul revendicat a făcut obiectul Notificării nr. 231 din 21 mai 2001 formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, soluţionată prin Decizia SIE nr. 19119 din 17 martie 2004 de respingere a cererii de restituire în natură şi acordarea de despăgubiri în cuantum de 5 081 734 307 lei.
Decizia Curţii de apel este nelegală în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Instanţa de apel nu a luat în considerare argumentarea instanţei supreme făcută în interesul legii în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, conform căreia, „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Brumărescu contra României-1997 s.a.)".
În caz contrar, s-ar ajunge la situaţia în care dispoziţiile Legii nr. 10/2001 ar fi golite de conţinut, astfel încât să nu-şi producă efectele juridice, or nu aceasta este raţiunea pentru care a fost adoptată o atare lege specială de reparaţie.
Instanţa de apel a ignorat practica recentă şi constantă a instanţei supreme, dată în acord cu legislaţia în vigoare şi cu principiile Convenţiei europene a drepturilor omului, în Decizia nr. 5933 din 10 noiembrie 2010 şi în Decizia nr. 6008 din 11 noiembrie 2010.
Reclamanţii nu deţin un bun şi un drept la restituirea în natură, astfel cum se pretinde pe calea acţiunii în revendicare, ci un drept de creanţă (dreptul la despăgubiri) stabilit potrivit Legii nr. 10/2001 şi de natură să excludă incidenţa dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acţiunii în revendicare (electa una via non datur recursus ad alteram), astfel cum s-a motivat în decizia Înaltei curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 5933 din 10 noiembrie 2010.
Urmare a hotărârii Curţii din cauza Atanasiu, proprietarul care nu deţine un „bun actual" nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât reclamanţii nu au un drept la restituire care să-i îndreptăţească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinţei existenţei unui „bun" şi în patrimoniul pârâţilor, precum şi compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia în recurs în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi, astfel cum se arată în decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie nr. 6008 din 11 noiembrie 2010.
Instanţa supremă şi-a fundamentat toate soluţiile date după publicarea Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată în interesul legii, în mod unitar şi exclusiv pe inadmisibilitate, ca excepţie menită să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv, iar nu ca un fine de neprimire a acţiunii, echivalentă unei limitări a accesului la justiţie.
Asupra prezumţiei puterii de lucru judecat reţinută de către prima instanţă, în realitate, este vorba de o excepţie, şi nu de o prezumţie, argumentarea instanţei de fond fiind efectuată în raport de prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ.
Calificarea de către Tribunalul Bucureşti a puterii de lucru judecat, ca excepţie unită cu fondul cauzei, este temeinică şi legală, întrucât soluţionarea irevocabilă de către instanţele judecătoreşti a cauzei pe Legea nr. 10/2001, reprezintă o chestiune prejudicială intrată în puterea lucrului judecat, conform art. 1200 pct. 4, art. 1201, art. 1202 alin. (2) C. civ. şi art. 166 din C. proc. civ.
A admite soluţia contrară, dată de către Curtea de Apel Bucureşti, ar însemna că legalitatea şi conformitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate pe Legea nr. 10/2001, în raport de dispoziţiile speciale, de care reclamanţii au înţeles să uziteze pentru îndestularea dreptului de proprietate, ar putea fi combătută, deschizându-se părţilor posibilitatea de a repune în discuţie constatările irevocabile din cuprinsul acestora, prin administrarea unor probe noi, iar finalitatea urmărită de legiuitor, dar şi de instanţa supremă, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, dată în interesul legii şi obligatorie, de a preîntâmpina o a doua judecată, care răspunde necesităţii stabilităţii raporturilor sociale, ar fi pusă în pericol.
Imobilul a mai făcut obiectul unei acţiuni în revendicare formulată de reclamanţi, ocazie cu care Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a pronunţat în Dosarul nr. 3633/1994, Sentinţa nr. 320 din 28 martie 1995 prin care a respins acţiunea ca neîntemeiată, hotărârea rămânând definitivă şi irevocabilă.
În dezvoltarea criticilor de recurs formulate de pârâtul statul român, reprezentat legal prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti s-a arătat că hotărârea pronunţată de instanţa de apel este nelegală şi netemeinică întrucât, pe parcursul judecării apelului, la data de 17 februarie 2012 a devenit obligatorie, prin publicarea în M. Of., Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 în interesul legii, care trebuia avută în vedere la soluţionarea cauzei.
Aşa cum se cunoaşte deja, prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 27/2011 s-a analizat posibilitatea pe care o au persoanele îndreptăţite de a beneficia de despăgubiri în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită de legea specială.
Este aşadar evidentă similitudinea problemei de drept în discuţie, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant.
Prin Decizia nr. 27/2011 s-a stabilit ca „acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această Convenţie, sunt inadmisibile".
Faţă de aspectele învederate, acţiunea reclamanţilor având ca obiect revendicare imobiliară, întemeiată pe dreptul comun, este inadmisibilă.
Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt fondate pentru următoarele considerente:
Reclamanţii au urmat procedura Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie în materia bunurilor preluate abuziv de statul român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, la finalul căreia au obţinut recunoaşterea dreptului lor la măsuri reparatorii prin echivalent într-un anumit cuantum, fiindu-le respinsă cererea de restituire în natură.
Prin prezenta acţiune, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, reclamanţii doresc să obţină restituirea în natură a aceluiaşi imobil, uzitând de o cale prin care tind la rejudecarea cererii de restituire în natură a imobilului, cât şi la obţinerea unei duble despăgubiri, cu încălcarea principiului electa una via non datur recursus ad alteram.
Imobilul în litigiu este deţinut de municipiul Bucureşti, fiind în posesia SIE, acesta având calitatea de unitate deţinătoare în accepţiunea art. 21 al Legii nr. 10/2001, motiv pentru care procedura administrativă de acordare de măsuri reparatorii a fost urmată în contradictoriu cu acest pârât care a şi emis Dispoziţia nr. 19119 din 17 martie 2004, prin care a recunoscut dreptul reclamanţilor la despăgubiri în sumă de 5.081.734.307 lei, soluţie menţinută de instanţa de judecată prin Decizia civilă nr. 3908 din 15 mai 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cât timp imobilul nu a fost înstrăinat, aflându-se în continuare în patrimoniul statului român, nu se putea invoca neaplicarea Legii nr. 10/2001, deoarece prin această lege s-a derogat de la dreptul comun, respectiv de la prevederile art. 480-481 C. civ., în privinţa imobilelor preluate abuziv de către stat.
Posibilitatea unei astfel de derogări este reglementată expres în art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cu care bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie, iar Legea nr. 10/2001 constituie tocmai legea specială de reparaţie.
Constatând că reclamanţii au formula notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, prima instanţă a concluzionat corect că, după intrarea în vigoare Legii nr. 10/2001, o astfel de cerere nu mai poate fi promovată, deoarece reclamanţii au urmat procedura legii speciale, iar invocarea altui temei legal constituie o încălcare a principiului specialia generalibus derogant, conform căruia legea specială derogă de la legea generală şi se aplică cu prioritate, cât şi a principiului electa una via non datur recursus ad alteram.
De altfel, prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte a analizat problema existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă arătată în Legea nr. 10/2001, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, anume Codul civil. S-a concluzionat că este greşită opinia unor instanţe că o astfel de opţiune există pentru că nu este exclusă şi că acele persoane, care au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., deoarece se ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
S-a argumentat totodată că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta, că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ş.a.).
Prin urmare, prin Decizia nr. 33/2008 s-a acceptat posibilitatea introducerii unei acţiuni în revendicare de drept comun, numai în aceste două situaţii de excepţie.
Or, prezenta acţiune este inadmisibilă, câtă vreme imobilul nu a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 şi nu a fost revelat nici un motiv de exceptare a sa de la procedura Legii nr. 10/2001 sau vreun motiv independent de voinţa reclamanţilor care să îi fi împiedicat să urmeze procedura legii speciale prin formularea notificării.
Se observă că situaţia reclamanţilor cu privire la dobândirea unui bun actual nu s-a modificat de la momentul în care a fost soluţionată irevocabil procedura declanşată în temeiul Legii nr. 10/2001, o acţiune în revendicarea aceluiaşi imobil fiind respinsă în mod irevocabil încă înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel cum rezultă din Dosarul nr. 3633/1994.
Din considerentele expuse mai sus rezultă că Legea nr. 10/2001 are, în privinţa imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, caracterul unei legi speciale care exclude posibilitatea promovării unor acţiuni întemeiate pe normele de drept comun, după intrarea sa în vigoare.
În acest context, este greşită soluţia dată în apel, care recomandă soluţionarea cauzei pe fond, pentru a se verifica dacă reclamanţii deţin un bun actual, în sensul relevat în jurisprudenţa actuală de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu împotriva României.
O astfel de soluţie este greşită câtă vreme dreptul de proprietate al reclamanţilor a fost recunoscut în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001, ocazie cu care s-a verificat şi dacă modalitatea de restituire în natură a bunului imobil este posibilă, inclusiv de către instanţa de judecată, deoarece Dispoziţia nr. 19119/2004 a SIE a fost contestată în instanţă, care a stabilit, în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, că restituirea în natură a imobilului nu este posibilă.
În prezenta cauză se solicită o rejudecare a posibilităţii de restituire în natură a imobilului, prin prisma dreptului comun şi a prevederilor art. 1 din Primul Protocol la Convenţia europeană a drepturilor omului, ceea ce este inadmisibil, deoarece se doreşte eludarea legii speciale, prin care s-a acordat deja o reparaţie pentru dreptul pretins, în condiţiile în care reclamanţii nu au dovedit că se încadrează în ipotezele acceptate pentru derogarea de la principiul specialia generalibus derogant, menţionate în Decizia pronunţată în interesul legii nr. 33/2008.
Prin urmare, este fondată critica recurentului SIE potrivit căreia nu s-a avut în vedere de către instanţa de apel Decizia în interesul legii nr. 33/2008 care permite introducerea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun numai persoanelor exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001 şi a celor care s-au aflat în imposibilitate de a o urma.
Pe de altă parte, nu poate fi primită critica referitoare la schimbarea înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al probelor administrate în cauză, în accepţiunea art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la actul juridic dedus judecăţii, iar nu la probele administrate în cauză cu privire la dovedirea acestuia.
În ceea ce priveşte argumentul adus de recurentul statul român reprezentat legal de Ministerul Finanţelor Publice, referitor la identitatea de raţiune existentă între Deciziile în interesul legii nr. 33/2008 şi 27/2011, pentru care se impune respingerea acţiunii ca inadmisibilă, Înalta Curte observă că, prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar în Decizia în interesul legii nr. 27/2011 se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptăţite de a beneficia de despăgubiri în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită de legea specială.
Astfel cum s-a reţinut în motivarea Deciziei nr. 27/2011, este evidentă similitudinea problemei de drept în discuţie, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant.
Înalta Curte observă că cele două decizii pronunţate în interesul legii acceptă soluţia de respingere a acţiunii ca inadmisibilă, însă pornesc de la premise diferite care justifică soluţionarea diferenţiată a excepţiei de inadmisibilitate, în cadrul Deciziei nr. 33/2008.
Astfel, dacă în ceea ce priveşte obţinerea de despăgubiri direct de la statul român, este vorba despre crearea unei proceduri paralele celei reglementate de dreptul intern special, fără asigurarea certitudinii că o asemenea procedură este eficientă, determinând respingerea de plano a acestui demers ca inadmisibil, în ceea ce priveşte restituirea în natură a imobilelor care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, pe calea dreptului comun, această soluţie este la rândul său inadmisibilă, cu excepţia unor situaţii care îndreptăţesc verificarea pe fond a acţiunii.
Or, numai în aceste situaţii de excepţie se poate accepta că acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă, însă chiar şi aceste situaţii sunt condiţionate de cerinţa ca aplicarea altor dispoziţii legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenţiei, să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenţie, aparţinând altor persoane sau securităţii raporturilor juridice.
Deşi premisele celor două recursuri în interesul legii nu se suprapun în totalitate, în ipoteza introducerii unei acţiuni în revendicare de drept comun, după ce s-a parcurs procedura Legii nr. 10/2001 şi a fost recunoscut dreptul la despăgubiri persoanelor îndreptăţite, ambele decizii acceptă că acţiunea întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă, cu motivarea că se încalcă principiul specialia generalibus derogant, cât şi pentru că nu se pot urma două căi pentru valorificarea aceluiaşi drept - electa una via non datur recursus ad alteram.
Pentru aceste argumente şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile urmează a fi admise, se va modifica decizia recurată, în sensul că se va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii C.R.D.L., R.E.M. şi R.I. împotriva Sentinţei nr. 1981 din 11 noiembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâţii statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi de Serviciul de Informaţii Externe împotriva Deciziei nr. 192A din 8 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică decizia recurată în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanţii C.R.D.L., R.E.M. şi R.I. împotriva Sentinţei nr. 1981 din 11 noiembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1624/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1632/2013. Civil → |
|---|
