ICCJ. Decizia nr. 1669/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1669/2013
Dosar nr. 61026/3/2010
Şedinţa publică din 26 martie 2013
Prin Decizia civilă nr. 340A din data de 4 octombrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de reclamanţii M.I. şi M.N. împotriva Sentinţei civile nr. 5611 din 21 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti prin primarul general, Primăria municipiului Bucureşti prin Primarul General, Consiliul Local al Municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniului Imobiliar - Administraţia Fondului Imobiliar S.C. Centrul Istoric S.A.
S-a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice să restituie reclamanţilor preţul de 15.082.213 ROL şi dobânda, urmând a se face actualizarea avansului şi a fiecărei rate, în funcţie de rata inflaţiei, de la data achitării lor de către cumpărătoare şi până la data restituirii efective.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
A fost obligat acelaşi intimat pârât la 200 RON cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 276 C. proc. civ.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
Prin cererea înregistrată pe rolul instanţei sub nr. 61026/3/2010, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la restituirea preţului la valoarea de piaţă a imobilului, iar în caz de respingere a cererii, obligarea acestora la plata despăgubirilor în urma chemării în garanţie a pârâţilor pentru evicţiune, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că sunt moştenitorii testamentari ai autoarei D.I., care a cumpărat prin contract de vânzare-cumpărare nr. 966 din 6 ianuarie 1998, în baza Legii nr. 112/1995, imobilul apartament din Bucureşti str. C. nr. 34 et. 1 ap. 1 sector 3 pe care îl ocupase ca şi chiriaş timp de 50 ani. Apartamentul a fost revendicat de T.T.D.A. şi T.L.A. şi prin Decizia civilă nr. 1589R din 3 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, imobilul urmând a se restitui în natură către reclamanţi. În temeiul art. 50 alin. (1)-(3) din Legea nr. 10/2001, reclamanţii au solicitat valoarea de piaţă a imobilului.
Prin Sentinţa civilă nr. 561 din 21 martie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca neîntemeiat primul capăt de cerere şi a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanţie a pârâţilor, formulată de reclamanţi în caz de respingere a primului capăt.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin Decizia civilă nr. 1589R din 3 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admis recursul declarat de recurenţii T.T.D.A. şi T.L.A. şi a fost schimbată sentinţa atacată, în sensul că s-a admis cererea privind nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 828 din 26 iunie 1997 şi nr. 966 din 6 ianuarie 1998 şi au fost obligaţi pârâţii, printre care D.I., să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 1 din imobilul situat în Bucureşti str. C. nr. 34 sector 3, reţinându-se că cele două contracte de vânzare-cumpărare privind apartamentele din imobil au fost încheiate astfel cu nesocotirea flagrantă a dispoziţiilor imperative ale art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995.
Nu a putut fi primită apărarea intimaţilor privind aplicarea prevederilor art. 46 alin. (2) teza finală Legea nr. 10/2001 referitoare la validarea actelor încheiate cu bună credinţă. Fiind vorba de încălcarea unei dispoziţii imperative ale Legii nr. 112/1995, nulitatea absolută prevăzută în mod expres de această lege, în vigoare la momentul încheierii actelor de înstrăinare, nu poate fi acoperită prin o lege ulterioară care nu poate avea drept consecinţă validarea unui act juridic nul din perspectiva legii în vigoare la momentul încheierii sale.
Constatările instanţei de recurs din Decizia civilă nr. 1589R din 3 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti se impun cu autoritate de lucru judecat în litigiul de faţă şi vor prezenta importanţă faţă de condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 pentru admiterea cererilor în obligarea a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata valorii de piaţă a imobilului cumpărat de chiriaşi în baza Legii nr. 112/195, al cărui contract a fost anulat prin hotărâre judecătorească.
Astfel, potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit prin expertiză, doar proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
În speţă, însă, aşa cum rezultă explicit din Decizia civilă nr. 1589R din 3 mai 2006 de către Curtea de Apel Bucureşti, contractul de vânzare-cumpărare nr. 966 din 6 ianuarie 1998, prin care autoarea reclamanţilor a dobândit imobilul - apartamentul nr. 1 în baza Legii nr. 112/1995, a fost încheiat cu rea credinţă, întrucât văzând Adresa nr. 209 din 17 februarie 1997, cu minime diligenţe ar fi putut afla că imobilul nu a fost declasat de pe lista monumentelor istorice. Autoarea reclamanţilor, alături de alţi doi chiriaşi cumpărători, în conivenţă cu vânzătorul, au încercat să eludeze dispoziţiile Legii nr. 112/1995, prevalându-se de o adresă emisă de o structură necompetentă şi de dispoziţii ale H.G. nr. 632/1996 ce nu mai erau în vigoare la acea dată.
Or, aceste considerente ale instanţei ce a anulat contractul şi a admis revendicarea într-o cauză ce presupunea, pentru stabilirea preferabilităţii titlurilor părţilor, printre altele, tocmai verificarea contractului de vânzare al autoarei reclamanţilor de astăzi, cauză soluţionată în contradictoriu cu aceasta, le sunt pe deplin opozabile şi sunt intrate în puterea lucrului judecat în aspectul său pozitiv, în sensul că aceste chestiuni sunt definitiv stabilite şi nu mai pot fi supuse discuţiei instanţelor judecătoreşti.
Prin urmare, întrucât contractul desfiinţat al autoarei reclamanţilor nu a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, aceştia din urmă nu pot beneficia de reparaţia reglementată de art. 501 din Legea nr. 10/2001, ci doar de restituirea preţului plătit conform contractului pentru cumpărarea locuinţei, preţ actualizat cu indicele de inflaţie până la momentul plăţii efective, conform art. 1337 şi art. 1341 pct. 1 şi 4 C. civ., coroborate şi cu art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a subliniat că în condiţiile în care nu au formulat explicit o cerere, nu poate dispune o admitere parţială a acţiunii, cu acordarea doar a preţului plătit actualizat, întrucât ar schimba obiectul acţiunii şi ar încălca principiul disponibilităţii.
Capătul doi din acţiune priveşte chemarea în garanţie a pârâţilor împotriva cărora s-a formulat primul capăt de plată a valorii de piaţă a imobilului, în condiţiile art. 57 C. proc. civ., respectiv chemarea în garanţie a acestora în caz de respingere a solicitării. Or, s-a constatat că nu sunt incidente în speţă dispoziţiile privind garanţia pentru evicţiune în afara dispoziţiilor legii speciale, Legea nr. 10/2001 care limitează această garanţie doar la restituirea preţului actualizat. Legea specială în acest caz se aplică cu prioritate şi coroborat cu dreptul comun în ce priveşte temeiul obligaţiei în sine de garanţie a vânzătorului, stabilind limite exprese ale garanţiei şi persoana împotriva căreia se poate îndrepta cel îndreptăţit (potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 doar Ministerul Finanţelor Publice care va asigura restituirea din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995).
Cu privire la apelul declarat de reclamanţi, instanţa a reţinut următoarele:
Cererea de pretenţii întemeiată pe dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 se realizează, în principal, prin raportarea la statuările cuprinse în cadrul hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care actul juridic bilateral a fost desfiinţat.
În măsura în care însă instanţa ce a desfiinţat contractul (fie în sensul anulării, fie în sensul lipsirii sale de eficacitate, după caz), nu a statuat asupra acestui aspect, prin nici un considerent al hotărârii sale care să poată fi apreciat incident în algoritmul juridic al dispoziţiilor legale sus-menţionate, atunci analiza menţionată va fi realizată de către însăşi instanţa sesizată cu litigiul privind pretenţiile, întemeiat pe unul dintre cele două alineate ale art. 50 din Legea nr. 10/2001 modificată şi completată, acest bilanţ urmând a fi realizat prin luarea în considerare a tuturor prevederilor legale incidente.
În privinţa primei ipoteze ilustrate (a existenţei de statuări anterioare relevante ale instanţei de desfiinţare), se ridică problema dacă instanţa de judecată care va soluţiona litigiul de pretenţii întemeiat pe unul dintre cele două alineate relevante ale art. 50 din Legea nr. 10/2001 este obligată să respecte rezultatul problemei de drept configurat irevocabil anterior.
Pentru a răspunde acestei întrebări, Curtea a observat că potrivit prevederilor art. 1201 C. civ., este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate.
în esenţă, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea pronunţată este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res iudicata pro veritate habetur). Fundamentul lucrului judecat rezidă în necesitatea de a da eficienţă hotărârii judecătoreşti şi de a evita o nouă judecată asupra aceleiaşi chestiuni litigioase.
Printre efectele lucrului judecat sunt şi exclusivitatea, care exclude posibilitatea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi cu aceeaşi cauză, precum şi obligativitatea, conform căreia părţile trebuie să se supună hotărârii judecătoreşti. Autoritatea de lucru judecat (concept juridic distinct de puterea de lucru judecat a cărei parte este) reprezintă efectul evocat al exclusivităţii.
Aplicând aceste considerente cu caracter teoretic la speţa concretă dedusă judecăţii, Curtea a observat că în cadrul Deciziei civile nr. 1589 din 3 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale, irevocabilă, prin care s-a finalizat litigiul având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului încheiat de autoarea reclamanţilor în temeiul Legii nr. 112/1995, litigiu în care a figurat ca parte şi autoarea reclamanţilor din prezenta cauză, s-a tranşat în mod expres problema de drept privind modul de încheiere a contractului de către autoarea reclamanţilor, prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Astfel, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale, a reţinut în hotărârea sa: „Sintetizând considerentele expuse, Curtea constată că cele două contracte de vânzare-cumpărare a căror nulitate s-a cerut a fi constatată, au fost încheiate cu nesocotirea flagrantă a dispoziţiilor imperative ale art. 10 alin. (2) (în vigoare la momentul înstrăinării) din Legea nr. 112/1995, sancţiunea în acest caz fiind nulitatea absolută potrivit art. 11 din aceeaşi lege". În continuare, a arătat că: „Dar mai mult, în cauză, nu poate fi reţinută buna-credinţă la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare. În acest sens, Curtea apreciază că intimaţii pârâţi cumpărători ar fi trebuit să efectueze diligenţe speciale şi suplimentare pentru a stabili cu certitudine dacă imobilul este monument istoric sau nu (aşa cum de altfel li s-a sugerat prin Adresa nr. 209 din 17 februarie 1997)".
Întrucât aceste considerente expuse explicitează dispozitivul respectivei hotărâri de admitere a acţiunii de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare şi de revendicare, în lipsa lor neputând fi admisă respectiva cerere, Curtea a constatat că acestea beneficiază de puterea de lucru judecat în prezentul litigiu, în condiţiile în care autoarea reclamanţilor apelanţi a fost parte şi în cauza anterioară.
Aşadar, în litigiul anterior, s-a statuat irevocabil şi expres asupra împrejurării că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu s-au respectat prevederile Legii nr. 112/1995, fapt care determină, prin neîntrunirea cerinţei legale cu caracter de premisă a art. 50 alin. (21) şi (3) şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, caracterul nefondat al pretenţiei de acordare a preţului de piaţă al imobilului.
Întrucât problema de drept a încheierii contractului cu sau fără respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 a fost rezolvată în cadrul litigiului anterior, cu putere de lucru judecat, astfel cum s-a expus anterior, criticile subsumate punctelor 1-3 din motivele de apel, orientate către reevaluarea acestei probleme de drept, cu stabilirea unui rezultat opus celui configurat judiciar anterior, critici în a căror dovedire apelanţii au administrat proba cu înscrisuri noi în apel, devin neîntemeiate.
În ceea ce priveşte critica vizând soluţia dată capătului de cerere subsidiar al chemării în garanţie, Curtea a observat că în raport de temeiul juridic al acţiunii prezente, respectiv dispoziţiile art. 50 alin. (1)-(3) din Legea nr. 10/2001, dispoziţia tribunalului este legală.
Este real că restituirea preţului de piaţă, expresie a obligaţiei de garanţie pentru evicţiune consumată, operează potrivit dreptului comun, între părţile contractante, însă potrivit măsurii legislative evocate, această normă specială (care nu reprezintă decât transpunerea obligaţiei de garanţie pentru evicţiunea consumată, în materia imobilelor obiect al contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995) derogă de la această regulă sub acest aspect, instituind prin textul legal anterior citat o procedură specială, unică, caracterizată atât prin subrogaţie legală a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea daunelor), cât şi prin circumscrierea limitelor exprese ale garanţiei.
Curtea a observat totodată că acest capăt de cerere a fost formulat de către reclamanţi în mod alternativ şi subsidiar, respectiv în măsura în care nu se va admite primul capăt de cerere. Or, pentru considerentele reţinute în continuare, acest prim capăt se impunea a fi admis, chiar dacă în parte.
Sub un ultim aspect, Curtea a constatat că, în realitate, obiectul primului capăt de cerere al acţiunii, îl constituie obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri, ca urmare a cauzei constând în lipsirea de proprietate asupra imobilului achiziţionat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Concluzia se impune având în vedere pe lângă precizarea în acest sens din cadrul paragrafului secund al filei 3 a dosarului de fond şi temeiul juridic indicat în mod expres de către reclamanţi în cererea formulată - art. 50 alin. (1)-(3) din Legea nr. 10/2001.
Aşadar, înglobând în cadrul temeiului juridic ales în conformitate cu principiul disponibilităţii, de către reclamanţii apelanţi, şi alineatul secund al art. 50 din lege, Curtea a apreciat că obiect alternativ şi subsidiar al acestui prim capăt de cerere, ales de reclamanţi l-a constituit şi acordarea preţului plătit actualizat al contractului de vânzare-cumpărare - contrar considerentului tribunalului.
Faţă de considerentele reţinute mai sus, apelanţii sunt îndreptăţiţi la a obţine preţul de 15.082.213 ROL şi dobânda plătită conform punctului 8 din contractul de vânzare-cumpărare anulat nr. 966/1998, urmând ca actualizarea avansului şi a fiecărei rate de preţ şi de dobândă să se realizeze în funcţie de rata inflaţiei, de la data achitării lor de către cumpărătoare şi până la data restituirii efective.
Curtea a constatat, totodată, că în faza de judecată a fondului nu s-au mai solicitat cheltuieli de judecată, astfel încât chitanţa de onorariu avocat ales din data de 12 decembrie 2010 (depusă direct în apel) nu poate fi valorificată de prezenta instanţă de apel.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii M.I. şi M.N. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
1. Reclamanţii M.I. şi M.N. au criticat decizia pentru următoarele motive, în temeiul cărora se solicită admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată şi ulterior precizată, urmând să se dispună:
- în temeiul art. 50 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, obligarea pârâţilor la restituirea preţului la valoarea de piaţă a imobilului;
- subsidiar, solicită chemarea în garanţie a pârâţilor, potrivit dispoziţiilor art. 1336 şi următoarele C.civil;
- obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
a) Se pretinde că autoarea trebuia să efectueze „diligenţe speciale şi suplimentare".
Acest lucru nu este real, întrucât autoarea lor a procedat în mod legal şi a respectat legea când a efectuat strict diligenţele pe care vânzătoarea le-a cerut, pentru simplul motiv că aceasta nu era obligată să facă mai mult decât i se cerea.
Daca vânzătoarea ar fi cerut - ca şi condiţie necesară pentru vânzare - şi alte verificări, autoarea în mod cert le-ar fi făcut, pentru că altfel nu i-ar fi fost vândut imobilul în cauză.
b) De asemenea, reţine instanţa că autoarea, de conivenţă cu vânzătoarea, a încercat să eludeze legea.
Şi această constatare este nefondată şi vine să aducă acuze foarte grave - de natură penală - acuze care nu au fost nicicând dovedite în mod probator.
c) Se mai reţine şi că argumentele din Decizia civilă nr. 1589R din 3 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti se impun cu autoritate de lucru judecat în litigiul de faţă - lucru ce nu este real.
Nu există o identitate de părţi, obiect şi cauză pentru a fi în faţa condiţiilor imperative pe care legea le cere pentru existenţa acestei instituţii de drept.
d) În ceea ce priveşte capătul doi al cererii se reţine în mod nelegal că această garanţie nu se aplică, deoarece aceasta operează de drept în orice vânzare, ceea ce înseamnă că nu e necesar ca părţile să introducă o clauză specifică în contract.
De asemenea, obligaţia vânzătorului la garanţie există numai dacă, la data încheierii contractului, cumpărătorul nu a cunoscut faptul că o terţă persoană are sau pretinde că are drept asupra bunului. Sarcina probei cunoaşterii cauzei evicţiunii de către cumpărător cade asupra vânzătorului.
Astfel, apare ca evident faptul că prevederile legii generale se aplică indiferent de prevederile legii speciale, aceasta din urma neputând să înlăture garanţia pentru evicţiune.
2. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a criticat decizia pentru următoarele motive.
a) Hotărârea de apel a fost dată a cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât nu s-a avut în vedere că reclamanţii, prin cererea de chemare în judecată, au solicitat obligarea pârâţilor la restituirea preţului la valoarea de piaţă a imobilului, iar în caz de respingere a cererii principale obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor în urma chemării în garanţie pentru evicţiune, cu cheltuieli de judecată şi nicidecum nu au solicitat restituirea preţului reactualizat, precum şi dobânda.
Astfel, conform principiului disponibilităţii, instanţa este ţinută a se pronunţa doar asupra a ceea ce s-a cerut, fără a proceda la rezolvarea unui litigiu decât dacă a fost sesizată în acest scop de partea interesată.
Hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, pronunţându-se numai în legătură cu ceea ce i s-a cerut şi în limitele a ceea ce i s-a cerut, conform prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ, respingând în mod corect acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată, în condiţiile în care reclamanţii nu au formulat explicit o cerere prin care să solicite acordarea preţului actualizat.
b) În ceea ce priveşte obligarea la plata preţului plătit actualizat conform contractului de vânzare cumpărare nr. 966 din 6 ianuarie 1998 al imobilului situat în Bucureşti, str. C., nr. 34, et. 1, ap. 1, sector 3 către reclamanţi, se invocă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, detaliindu-se considerentele care susţin acest motiv de recurs.
Totodată, restituirea preţului actualizat în temeiul răspunderii pentru evicţiune este o obligaţie care revine vânzătorului, respectiv Municipiul Bucureşti.
c) Este criticată decizia şi în ceea ce priveşte obligarea de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina Ministerului Finanţelor Publice.
Culpa procesuală nu îi aparţine acestuia, ci Primăriei Municipiului Bucureşti - parte în contractul de vânzare-cumpărare, iar în lipsa art. 5 alin. (3) O.U.G. nr. 184/2002, Ministerul Finanţelor Publice nici nu ar putea fi obligat pe fondul cauzei.
Ministerul Finanţelor Publice nu a dat dovadă de rea credinţă, neglijenţă, nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi, prin urmare, nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Neexistând culpa procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 C. proc. civ. şi neexistând temei legal, este inadmisibilă obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând decizia în raport de criticile formulate în cadrul recursurilor, Înalta Curte constată următoarele.
1. Recursul declarat de reclamanţi este nefondat.
a) şi b) Primele două critici exced cadrul procesual al litigiului de faţă, acestea referindu-se la considerente ale deciziei de recurs pronunţată în litigiul anterior, în soluţionarea cererii privind valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat asupra imobilului în litigiu, în temeiul Legii nr. 112/1995.
O cenzurare a acestor considerente se face în afara cadrului legal, care este constituit numai de căile procedurale permis a fi exercitate în cadrul unui proces.
c) Pentru a se putea reţine autoritatea de lucru judecat este necesar să existe o triplă identitate de părţi, obiect şi cauză, aşa cum impune art. 1201 C. civ. - în forma anterioară.
Chiar dacă în prezentul litigiu nu se regăseşte tripla identitate impusă de aceste dispoziţii legale, prin apărările formulate de reclamanţi se tinde la reaprecierea valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare care a făcut obiectul litigiului anterior, soluţionat irevocabil în contradictoriu cu autoarea reclamanţilor din prezentul litigiu, în calitate de cumpărătoare prin acest act.
Întrucât a existat o judecată în acest sens, în prezenta speţă s-a ridicat problema dacă instanţa de judecată care va soluţiona litigiul de pretenţii întemeiat pe unul dintre cele două alineate relevante ale art. 50 din Legea nr. 10/2001 este obligată să respecte rezultatul problemei de drept soluţionată irevocabil anterior.
În acest context s-a reţinut că fundamentul lucrului judecat rezidă în necesitatea de a da eficienţă hotărârii judecătoreşti şi de a evita o nouă judecată asupra aceleiaşi chestiuni litigioase.
Prin urmare, ceea ce s-a dezlegat irevocabil nu poate fi repus în discuţie decât cu încălcarea puterii de lucru judecat a celor statuate anterior, iar hotărârile le sunt opozabile reclamanţilor din prezenta cauză, în calitatea lor de moştenitori ai unei părţi din litigiul anterior.
d) În ceea ce priveşte critica vizând soluţia dată capătului de cerere subsidiar al chemării în garanţie, în mod corect s-a observat că temeiul juridic al acţiunii prezente, respectiv Legea nr. 10/2001, este normă specială faţă de dreptul comun, respectiv Codul civil, care se aplică astfel cu prioritate, în lumina principiului speciallia generalibus derogant.
Constatând, prin urmare, că nu se poate reţine ca fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proC. civ., din perspectiva ultimelor două critici, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi să dispună respingerea ca nefondat a recursului formulat de reclamanţi.
2. Recursul formulat de pârât este fondat, în limitele ce succed:
a) Decizia de apel a fost pronunţată cu încălcarea limitelor de judecată fixate de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, expresie a principiului disponibilităţii în procesul civil.
Procedând în acest mod, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 126 alin. final C. proc. civ., care o obligă să se pronunţe în limitele fixate prin obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin cererea formulată, reclamanţii au solicitat restituirea preţului la valoarea de piaţă a imobilului în litigiu, cerere susţinută şi de argumentarea în fapt a acesteia. în redarea situaţiei imobilului, cu referire inclusiv la litigiul vizând valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, s-a subliniat faptul că s-a dovedit că fostul proprietar nu solicitase în termenul legal restituirea în natură sau în echivalent a imobilului, nefăcând nicio notificare către chiriaşi sau către stat cu privire la pretenţiile pe le are.
Prin precizarea formulată ulterior, reclamanţii au stabilit cadrul procesual pe capetele de cerere formulate iniţial, prin indicarea pârâţilor pentru fiecare dintre acestea.
Trimiterea în drept din finalul acţiunii, la dispoziţiile art. 50 alin. (1)-(3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, nu este de natură a schimba pretenţia formulată de reclamanţi, susţinută în sensul arătat mai sus.
Faţă de petitele de cerere formulate şi justificarea acestora inclusiv pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, pretenţia reclamanţilor este susţinută de fapt pe dispoziţiile art. 501 din lege.
Prin urmare, chiar dacă printre alineatele art. 50 din lege menţionate în finalul cererii se află şi cele referitoare la preţul de piaţă al imobilului, prin nicio cerere sau considerent din motivare nu s-a făcut o astfel de solicitare, care să permită instanţei să facă o apreciere asupra limitelor de judecată în raport de intenţia reală a părţii.
b) Critica referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive în soluţionarea unei cereri de obligare la plata preţului plătit actualizat, inclusiv în temeiul răspunderii pentru evicţiune, nu se mai impune a fi analizată în raport de limitele cadrului procesual al litigiului, astfel cum acestea au fost reţinute mai sus.
c) Faţă de cele reţinute mai sus, nu se justifică obligarea pârâtului recurent la plata cheltuielilor de judecată, nefiind incidente dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
Constatând, prin urmare, că recursul formulat de pârât este fondat, în limitele reţinute mai sus, urmează să se dispună admiterea acestuia, cu aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Se va modifica decizia în tot şi, cu aplicarea art. 296 C. proc. civ., se va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanţii M.I. şi M.N. împotriva Sentinţei civile nr. 561 din 21 martie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei nr. 340A din data de 4 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică decizia în tot în sensul că:
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanţii M.I. şi M.N. împotriva Sentinţei civile nr. 561 din 21 martie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii M.I. şi M.N. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1639/2013. Civil. Contestaţie decizie de... | ICCJ. Decizia nr. 1715/2013. Civil → |
|---|
