ICCJ. Decizia nr. 1715/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1715/2013
Dosar nr. 6878/118/2008
Şedinţa publică din 27 martie 2013
Prin Sentinţa civilă nr. 6132 din 24 noiembrie 2011 a Tribunalului Constanţa s-a admis acţiunea reclamanţilor L.T.A. şi L.N.H., precum şi cererea de intervenţie formulată de intervenienta L.V., pârâţii Primarul Mun. Constanţa, Consiliul Local şi Municipiul Constanţa, precum şi Statul Român prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa fiind obligaţi să lase reclamanţilor şi intervenientei, în deplină proprietate şi posesie, imobilul din mun. Constanţa, str. C.V. nr. 9, în suprafeţele identificate cu culoare galben în planul de situaţie anexă la raportul de expertiză ing. C.G. (de 15,40 mp, 56,76 mp şi respectiv 85,80 mp).
S- a dispus, totodată, ca pentru partea de imobil ce nu poate fi restituită în natură, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească despăgubiri reprezentând echivalentul valorii de circulaţie a imobilului, la data executării hotărârii.
Pârâţii au fost obligaţi şi la suportarea cheltuielilor de judecată pretinse de reclamanţi şi de intervenientă.
Prin Decizia civilă nr. 79C din 11 iunie 2012, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a admis apelurile declarate de pârâţi, respingând cererea de chemare în judecată şi cea de intervenţie, pentru considerentele:
Prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată asupra recursului în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a fost înlăturată fără echivoc ideea dreptului de opţiune între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă (Legea nr. 10/2001) şi dreptul comun în materia revendicării, pe considerentul că o asemenea viziune ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală.
Această decizie reia, de altfel, consideraţiile făcute prin Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007 a instanţei supreme, care au statuat că Legea nr. 10/2001 constituie, după intrarea sa în vigoare, dreptul comun în materia măsurilor reparatorii cu privire la imobilele preluate abuziv de Statul Român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, iar persoanele care au utilizat procedura legii speciale nu mai pot exercita, ulterior, o acţiune în revendicare fondată pe dreptul comun, raţionamentul fundamentându-se pe regula electa una via şi pe principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Instanţa supremă a stabilit, totodată, că în chestiunea respectării liberului acces la justiţie şi a dreptului unui reclamant de a se adresa unei instanţe, în virtutea principiului consacrat prin art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, nu se poate susţine în mod absolut că respingerea ca inadmisibilă - în orice situaţie - a acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, intentate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, echivalează cu o încălcare flagrantă a acestui drept.
Pe raţionamentul relevat de jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că, deşi instanţele care au admis acţiunile în revendicare formulate ulterior Legii nr. 10/2001 au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferinţă titlului mai vechi, cu nesocotirea efectelor generate prin aplicarea legii speciale şi cu încălcarea principului specialia generalibus derogant, nu se poate însă nici aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acţiune, să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Prin urmare, este eronată aprecierea potrivit căreia intimaţii reclamanţi au avut posibilitatea de a alege, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, calea procesuală de urmat favorabilă, pentru că deşi nu a exclus de plano posibilitatea ca, pentru aceste imobile, să mai fie iniţiată o acţiune în revendicare fondată pe dreptul comun, recursul în interesul legii a tranşat cu claritate situaţiile în care s-ar mai putea uza de o asemenea cale (anume, cu titlu de exemplu, când titularul dreptului a obţinut recunoaşterea lui anterior intrării în vigoare a legii noi şi pe care îl opune cu succes noilor posesori aparenţi proprietari - ceea ce înseamnă că se prevalează de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional.)
Astfel fiind, criticile formulate în legătură cu acest aspect de apelanţii pârâţi se dovedesc a fi întemeiate, întrucât la momentul dezbaterii excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată - apărare fondată pe prevalenţa principiului generalia specialibus derogant - instanţa de fond a ignorat faptul că prezentul demers judiciar a fost promovat la 22 august 2008, că el nu s-a întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 (pentru că, aşa cum au arătat-o înşişi reclamanţii la termenul din 5 octombrie 2009, nu au înţeles să formuleze notificare pentru acest imobil) dar nici pe un drept anterior recunoscut în favoarea lor în legătură cu acest bun.
Din acest punct de vedere, instanţa de apel a constatat că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că pentru acest imobil nu ar fi fost necesară notificare distinctă, depusă de reclamanţi în termenele şi condiţiile Legii nr. 10/2001, dată fiind situaţia juridică a bunului din 1936, câtă vreme reclamanţii nu au susţinut că parte a procedurii consacrate de legea specială, la care ar fi apelat, ar fi rămas nesoluţionată în legătură cu construcţia din str. C.V. nr. 9, dar şi că acţiunea lor vizează revendicarea clasică; că printr-o soluţie dată cu interpretarea greşită a deciziei pronunţate în recursul în interesul legii s-a putut analiza, peste dispoziţiile legii speciale, incidenţa art. 480 C. civ. în legătură cu bunul preluat conform Decretului nr. 92/1950.
Faţă de argumentele sus-menţionate, în măsura în care reclamanţii intimaţi L.T.A. şi L.N.H. nu aveau, la data sesizării instanţei, un bun în sensul dat de Convenţie şi nici nu acţionaseră în litera şi spiritul legii speciale, ei nu erau îndreptăţiţi să formuleze o acţiune în revendicare bazându-se pe tehnica juridică a comparării titlurilor, cerând acordarea eficienţei celui mai vechi şi mai caracterizat.
De altfel, chiar hotărârea Atanasiu c. României pronunţată de Curtea Europeană la 12 octombrie 2010 statuează asupra dreptului statului de a reglementa în dreptul intern legislaţia menită să soluţioneze problemele privind bunuri preluate abuziv într-un alt regim, arătând totodată că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi - par. 140-143.
Pe de altă parte, formularea notificării de către L.V. pentru acest imobil, posibilitatea soluţionării ei prin dispoziţia primarului sau direct de către instanţă, în condiţiile deschise prin Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, căile de contestare şi posibilitatea recunoaşterii dreptului invocat pe cale jurisdicţională constituie o cale efectivă, în accepţiunea dată de art. 6 par. 1 din Convenţie. Acestea fiind motivele pentru care se va stabili în apel că reclamanţii nu puteau să-şi valorifice în dreptul comun pretenţiile formulate, nu vor fi mai analizate chestiunile de fond ridicate de apelanţii pârâţi-autorităţi locale referitoare la existenţa dreptului şi la calitatea intimaţilor de titulari ai dreptului.
În legătură cu cel de-al doilea motiv de apel formulat de stat (în ordine procesuală a soluţionării), anume cel privitor la greşita acceptare a completării cadrului procesual peste limita temporală a primei zile de înfăţişare şi introducerea Statului român ca pârât în cauză după administrarea probei cu înscrisuri şi cu expertiză tehnică judiciară, instanţa a reţinut că şi acesta este întemeiat.
Această „completare” a cadrului procesual s-a realizat la termenul din 7 octombrie 2010, printr-o solicitare a reclamanţilor făcută prin apărător, fără prezentarea unei cereri care să ateste situaţia ivită şi necesitatea introducerii în cauză a noului pârât de la acel termen de judecată; nici o motivare nu a însoţit soluţia pronunţată pe acest aspect ridicat de pârât la termenul din 17 martie 2011, mergându-se pe concluzia că o completare a cadrului procesual nu se supune prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ.
Soluţia este în mod evident eronată, întrucât cererea de chemare în judecată nu se modifică sau se completează doar prin obiectul ei, ci şi prin extinderea sau restrângerea numărului de părţi, fiind esenţial ca pârâţii nou introduşi în cauză să aibă posibilitatea să formuleze apărări, să participe la lucrările dosarului şi să beneficieze în mod efectiv de dreptul la apărare.
Sub un alt aspect, jurisprudenţa constantă a instanţei supreme a stabilit că, în acţiunile în revendicare vizând bunuri imobile evidenţiate în prezent în patrimoniul unităţilor administrativ-teritoriale, Statul Român nu mai poate fi pârât, nici în legătură cu obligaţia de restituire în natură a bunului şi nici în procedura de acordare directă de despăgubiri, dacă bunul în cauză se supune reglementării speciale date de Legea nr. 10/2001.
Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, nu este aplicabilă în speţă, pentru că, pe de o parte, ea a fost publicată după pronunţarea soluţiei primei instanţe, iar pe de altă parte dezlegarea ei vizează cererile având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Statul Român nu putea fi însă chemat în judecată pentru a acoperi direct despăgubirile pentru partea din imobilul în litigiu ce nu ar fi putut fi restituită în natură, soluţia fiind indisolubil legată de dezlegarea dată primei critici din apel, dar şi de faptul că nu acest pârât deţinea bunul înstrăinat terţilor subdobânditori.
Prin urmare, statul nu avea calitate procesuală pasivă în acest proces, iar introducerea lui în cauză în modalitatea arătată, ca şi respingerea excepţiei vizând calitatea sa procesuală conform încheierii din 31 martie 2011, conduc la reformarea soluţiei în calea de atac.
Împotriva sus-menţionatei hotărâri au declarat recurs reclamanţii şi intervenienta L.V., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut, după prezentarea istoricului cauzei şi al imobilului în litigiu, următoarele:
- anterior declanşării prezentului litigiu, prin Sentinţa civilă nr. 1850/2006 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă, menţinută prin Decizia nr. 82/2007 a Curţii de Apel Constanţa, irevocabilă prin Decizia nr. 937/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au fost obligaţi pârâţii, Municipiul Constanţa prin Primar, Consiliul Local Constanţa şi R.A.E.D.P.P. Constanţa, să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Constanţa, str. C.V. nr. 11 şi imobilul situat în aceeaşi localitate, str. N.T. nr. 21.
Imobilul litigios, făcând parte din acelaşi grup de imobile, beneficiază de aceeaşi recunoaştere judiciară cât priveşte dreptul la restituire pretins şi recunoscut în cauza menţionată.
Fiind preluat în baza unui act normativ abuziv, contrar Constituţiei epocii, Decretul nr. 92/1950, imobilul solicitat a fost preluat de stat fără titlu valabil, justificându-se cererea de restituire dedusă judecăţii.
- contrar celor reţinute de instanţe, legea specială în materia restituirii proprietăţilor preluate abuziv nu interzice exerciţiul mijloacelor de drept comun pentru redobândirea proprietăţii, sens în care sunt şi considerentele Deciziei nr. 33/2008 care recunosc posibilitatea promovării acţiunii în revendicare în condiţiile dreptului comun.
În atare situaţie şi în conformitate cu prevederile art. 480 C. civ., art. 21 din Constituţia României, art. 13 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, care recunosc competenţa instanţelor judecătoreşti în soluţionarea cererilor prin care se reclamă încălcarea dreptului de proprietate intervenită în perioada 1945-1989, au susţinut ca fiind admisibilă cererea de chemare în judecată dedusă judecăţii, contest în care sunt nelegale dispoziţiile instanţelor prin care s-a refuzat verificarea fondului dreptului său.
Nerecunoaşterea dreptului solicitat prin cererea dedusă judecăţii este contrară prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 480 C. civ., a normelor convenţionale menţionate ca şi a jurisprudenţei instanţei europene, cu trimitere la cauza Păduraru contra României.
- cât priveşte calitatea procesuală pasivă a statului român prin Ministerul Finanţelor Publice, au susţinut, invocând prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, că în mod corect prima instanţă a recunoscut legitimare procesuală a acestui pârât, statul fiind cel care a preluat abuziv proprietatea autorului lor, astfel încât acesta este dator să-l despăgubească pe proprietar pentru prejudiciul produs;
- relativ la excepţia tardivităţii cererii de completare a acţiunii introductive, au susţinut că aceasta nu este întemeiată, dat fiind evoluţia litigiului, care a necesitat un probatoriu complex, desfăşurat pe o lungă durată de timp, în urma căruia s-a identificat/stabilit întinderea imobilului litigios, precum şi situaţia juridică a acestuia, în raport de care s-a procedat la determinarea/precizarea limitelor judecăţii.
Drept urmare, raportat la situaţia concretă/regimul juridic al imobilului litigios, a obiectului cererii de chemare în judecată cu referire la cererea de despăgubiri, au formulat, la 7 octombrie 2010, cerere de introducere în cauză a persoanei juridice ce a preluat bunul litigios şi căreia îi revine obligaţia de despăgubire, cerere conformă prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi jurisprudenţei convenţionale relevante.
Au solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii instanţei de apel în totalitate şi, în urma rejudecării cauzei, respingerea apelurilor pârâţilor.
Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanţele au apreciat că sunt incidente în cauză dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie, dispoziţii ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv, cu dispoziţiile art. 480-481 C. civ., invocate în cauză.
Acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deşi admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte.
A considera altfel şi a aprecia că există posibilitatea pentru reclamanţi de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, Codul civil, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant şi o judecare formală a cauzei, în care instanţa să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Astfel, prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480-481 C. civ.
Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială faţă de Codul civil, care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, fiind existenţa unei norme speciale şi a unei norme generale cu acelaşi domeniu de reglementare, situaţie în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.
Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a perfecţionat sistemul reparator, subordonându-1, totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Soluţia se impune justificat şi de faptul că, referitor la exerciţiul aceluiaşi drept, nu se poate accepta existenţa unui tratament juridic discriminatoriu şi inegal cu privire la aceeaşi categorie de persoane care se adresează justiţiei şi care invocă împrejurări de fapt şi de drept similare, urmărind acelaşi scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri.
Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiaşi categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedaţi abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, unul să îşi poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparaţie, iar alţii să poată acţiona în justiţie pe cale separată, nelimitat şi în acelaşi scop, de a obţine retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
Referindu-se la prioritatea Convenţiei europene a drepturilor omului, recurenţii au invocat încălcarea dispoziţiilor art. 13 (în realitate art. 6), precum şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, critică care însă nu poate fi primită.
Articolul 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale, însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În acelaşi timp, instanţa de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva deciziei/dispoziţiei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestaţiei la instanţă, căreia i se oferă o jurisdicţie deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.
Prin imposibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare de drept comun ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, norma arătată garantând protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a apreciat însă, că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual şi nicio speranţă legitimă, situaţie în care se constată că nici această critică nu subzistă.
Mecanismul Legii nr. 10/2001, în ipoteza declanşării procedurii administrative, prin formularea unei notificări, în condiţiile legii, este unul funcţional, constituind pentru reclamanţi o cale efectivă pentru realizarea pretenţiilor lor, statuările din urmă fiind făcute de Curtea Europeană de Justiţie şi în hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu, Solon şi Poenaru împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. Nr. 778 din 22 noiembrie 2010, condamnările repetate ale României, decurgând din nefuncţionarea Fondului Proprietatea, reglementat prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, intrând în domeniul de aplicare al unei proceduri ulterioare şi distincte de cea a soluţionării notificărilor.
Această statuare a fost realizată de Curtea Europeană, într-o cauză ulterioară cauzei Faimblat contra României, respectiv Gladkvist şi Bucur împotriva României (cererea nr. 39789/03), decizia de inadmisibilitate din 2 martie 2010, în care reclamanţii au susţinut că dreptul de acces la justiţie, garantat de articolul 6 par. 1 din Convenţie, le-a fost încălcat, prin respingerea acţiunii lor în revendicare, pe motiv că ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar Curtea Europeană a considerat că acest capăt de cerere este vădit nefondat, întrucât interpretarea dată de instanţele naţionale nu a adus atingere acestui drept (par. 22, 24, 25).
Contrar celor susţinute de recurenţi prin respingerea acţiunii în revendicare de drept comun, formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, norma convenţională garantând protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime, cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual şi nicio speranţă legitimă (cauzele Constandache, Lungoci şi Poenaru contra României).
În acelaşi sens, la data introducerii prezentei cereri, reclamanţii erau simpli solicitanţi în privinţa restituirii bunului în litigiu (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, decizia de inadmisibilitate din martie 2006), întrucât dreptul lor nu fusese recunoscut în mod irevocabil de către instanţele interne, situaţie în care Înalta Curte constată că recurenţii nu pot invoca, în mod eficient, garanţiile art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie.
Chiar simpla recunoaştere a nevalabilităţii titlului statului nu poate constitui baza deţinerii de către acestea a unui bun actual, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene; aceasta întrucât, prin hotărârea pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, s-a dat o nouă interpretare acestei noţiuni, reţinându-se, în par. 143 şi 144, că: „(..) nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru, în mod definitiv, un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante, deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.”
Astfel, dacă, în jurisprudenţa anterioară a Curţii Europene, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta un bun (cauza Străin; Porţeanu; Andreescu Murăreţ şi alţii împotriva României), în cauza Atanasiu, s-a arătat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunţat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, astfel încât, în prezenta cauză, devine lipsită de relevanţă împrejurarea legalităţii ori nelegalităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu.
În consecinţă, în lumina jurisprudenţei actuale a Curţii Europene, chiar constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu, necompletată de o obligaţie de restituire a acestuia, nu ar putea să le confere reclamanţilor un bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană. Pe de altă parte, speranţa de a se recunoaşte un drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi, de asemenea, considerată un bun, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, întrucât aceasta reprezintă o creanţă condiţională, care se stinge prin faptul nerealizării condiţiei (astfel cum reiese, de exemplu, din cauza Ţeţu împotriva României, hotărârea din 7 februarie 2008, par.43).
Articolul 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu impune statelor contractante o obligaţie generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenţiei; însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei, par. 35, Atanasiu împotriva României, par. 135, 136).
Constatând că, în speţă, reclamanţii (cu excepţia intervenientei) nu au uzat de dispoziţiile legii speciale, exerciţiului dreptului lor prin cererea dedusă judecăţii i se opune regula concursului dintre legea specială şi cea de drept comun, nefiind posibilă realizarea dreptului prin utilizarea unor proceduri concomitente şi paralele.
Dreptul pretins în prezenta cauză poate fi valorificat, astfel cum legal a reţinut curtea de apel, prin intermediul procedurii speciale declanşate de intervenienta L.V. prin notificarea formulată pentru imobilul în litigiu, procedură ce profită şi reclamanţilor.
În acest context, normativ şi jurisdicţional, nu pot fi primite nici criticile constând în efectele hotărârilor judecătoreşti pronunţate cu privire la celelalte imobile ce au constituit proprietatea antecesorului reclamanţilor, ce s-ar răsfrânge şi asupra imobilului în litigiu, cererile de chemare în judecată care au fost soluţionate prin respectivele hotărâri, fiind formulate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Nu sunt fondate nici criticile privind greşita soluţionare a chestiunii legitimării procesuale pasive a statului român, cu privire la care se constată ca fiind aplicabile aceleaşi considerente cu cele privind restituirea bunului litigios, neînstrăinat, în natură reclamanţilor, dreptul pretins putând fi valorificat, de asemenea, în aceeaşi procedură specială, iar nu prin intermediul celei de drept comun, dedusă judecăţii.
Nici criticile constând în greşita soluţionare a pretinsei modificări a cererii de chemare în judecată nu sunt fondate, întrucât cererea ce o încorporează s-a constituit într-o solicitare a apărătorului reclamanţilor, iar nu printr-o cerere formulată în conformitate cu cerinţele legale, context în care se vădesc ca legale dispoziţiunile instanţei de apel cu privire la aspectul analizat.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul dedus judecăţii va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii L.T.A., L.N.H. şi de intervenienta L.V. împotriva Deciziei nr. 79C din 11 iunie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1669/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1716/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
