ICCJ. Decizia nr. 1812/2013. Civil. Acţiune în constatare. Obligatia de a face, pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A Il-A CIVILĂ
Decizia nr. 1812/2013
Dosar nr. 55442/3/2011
Şedinţa publică de la 24 aprilie 2013
Asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti la data de 15 noiembrie 2010 sub nr. 53151/299/2010, reclamanta SC I.I. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC R. SRL Mogoşoaia, a solicitat instanţei pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care:
- să se constate desfiinţarea de drept a contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 28 aprilie 2009 în conformitate cu clauza prevăzută la art. 3.2 alin. (2) Capitolul III din contract;
- să se dispună obligarea SC R. SRL la restituirea autoturismului marca H.A. sau la plata diferenţei de preţ rămasă de achitat, actualizată în raport de indicele de inflaţie, respectiv a sumei de 126.445,75 RON;
- să se dispună obligarea pârâtei Ia plata de despăgubiri egale cu dobânda penalizatoare, conform pct. 5.2 din contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 28 aprilie 2009, în valoare de 13.820 RON, în raport de calculul efectuat până la data de 30 aprilie 2011.
Pârâta SC R. SRL Mogoşoaia a formulat cerere reconvenţională solicitând pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care:
- să se constate desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 28 aprilie 2009 în conformitate cu prevederile clauzei 2.3 din contract;
- să se dispună obligarea SC I.I. SRL la restituirea sumei de 9.918,35 RON, reprezentând ratele achitate de SC R. SRL;
- să se dispună instituirea unui drept de retenţie în favoarea SC R. SRL asupra autoturismului marca H.A. până la îndeplinirea de către SC I.I. SRL a obligaţiilor de plată faţă de SC R. SRL.
Prin sentinţa civilă nr. 12279 din 23 august 2011 Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială Ia data de 01 august 2011 sub nr. 55442/3/2011.
Prin sentinţa civilă nr. 4838 din 13 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a fost admisă în parte cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă SC I.I. SRL, în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC R. SRL, a fost admisă în parte şi cererea reconvertională, s-a constatat desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 28 aprilie 2009 încheiat între părţi, a fost obligată pârâta-reclamantă să restituie reclamantei-pârâte autoturismul marca H.A., a fost obligată reclamamta-pârâtă să restituie pârâtei-reclamante suma de 9.913,95 RON şi au fost compensate cheltuielile de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că între SC I.I. SRL, în calitate de vânzătoare şi SC R. SRL, în calitate de cumpărătoare, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 28 aprilie 2009, în temeiul căruia vânzătoarea s-a obligat să vândă cumpărătoarei, cu plata preţului în rate, autoturismul marca H.A.
S-a mai reţinut că între SC I.I. SRL, în calitate de beneficiar şi SC R. SRL., în calitate de prestator, se încheiase anterior contractul din 30 ianuarie 2009, prin care SC R. SRL. s-a obligat să asigure vânzarea şi achiziţionarea în numele şi pe seama beneficiarului a unor servicii/materiale publicitare neconvenţionale, începând cu 30 ianuarie 2009, pe o durată nedeterminată.
Contractul anterior menţionat urma a înceta de plin drept, potrivit art. 7.1 (ii), în cazul în care oricare dintre părţi îl denunţa, dar cu obligaţia acordării unui preaviz de 30 de zile, context în care, instanţa de fond a constatat că la data de 25 septembrie 2009, reclamanta-pârâtă a transmis pârâtei-reclamante intenţia sa de denunţare unilaterală a contractului din 30 ianuarie 2009, efectele urmând să se producă la data de 25 octombrie 2009.
S-a constatat că atât cererea principală, cât şi cererea reconvenţională au în parte acelaşi obiect principal, respectiv constatarea încetării efectelor contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 28 aprilie 2003 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, astfel încât, acestea au fost analizate concomitent.
Prin urmare, ambele părţi au solicitat să se constate încetarea efectelor contractului de vânzare-cumpărare din 28 aprilie 2009, însă în timp ce SC I.I. SRL a considerat că desfiinţarea contractului s-a produs potrivit art. 3.2 alin. (2), SC R. SRL. a susţinut că efectele contractului au încetat în baza art. 2.3.
Prima instanţă a reţinut relaţia de dependenţă între contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 28 aprilie 2009 şi cel de prestări servicii din 30 ianuarie 2009, relevată de clauza înscrisă în art. 2.3 din contractul de vânzare-cumpărare din 2009.
Întrucât reclamanta-pârâtă a denunţat unilateral contractul de prestări servicii din 30 ianuarie 2009, prima instanţă a apreciat că au devenit incidente prevederile art. 2.3 din contractul de vânzare-cumpărare din 28 aprilie 2009, SC R. SRL. fiind îndreptăţită să ia în considerare posibilitatea încetării contractului de vânzare-cumpărare, urmată de restituirea prestaţiilor.
Pe de altă parte, instanţa de fond a constatat că anterior formulării cererii de chemare în judecată, reclamanta-pârâtă nu s-a prevalat de art. 3.2 din contractul de vânzare-cumpărare (care conţine un pact comisoriu de gradul IV), ci a invocat, inclusiv în convocarea la concilierea directă, art. 2.3, creând astfel părţii cocontractante o aparenţă legitimă cu privire Ia acest fundament al pretenţiilor sale.
S-a apreciat că apariţia ipotezei de aplicare a art. 2.3 din contractul de vânzare-cumpărare dă naştere încă de Ia data transmiterii notificării de denunţare unilaterală a contractului de prestări servicii unei obligaţii în sarcina părţilor de a negocia cu privire la efectele pentru viitor ale contractului de vânzare-cumpărare, având în acelaşi timp şi valoarea unei condiţii suspensive de natură convenţională, care afectează dreptul reclamantei-pârâte de a pretinde plata preţului ratelor care ar fi devenit scadente în viitor. Cum această condiţie suspensivă nu s-a împlinit, părţile abţinându-se să negocieze situaţia contractului de vânzare-cumpărare, obligaţia de plată a preţului care incumba SC R. SRL nu a devenit scadentă, nefiind întrunite condiţiile pentru ca rezoluţiunea convenţională să poată opera conform art. 3.2 din contract.
Însă, atât timp cât ambele părţi au solicitat constatarea desfiinţării contractului şi repunerea lor în situaţia anterioară, prima instanţă a admis în parte şi cererea principală, şi cererea reconvenţională, a constatat desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare conform art. 2.3, a obligat-o pe pârâta-reclamantă să restituie reclamantei-pârâte autoturismul şi pe reclamanta-pârâtă să restituie pârâtei-reclamante suma de 9.918,95 RON, deja încasată, cu titlu de preţ.
În ceea ce priveşte capătul de cerere reconvenţională prin care SC R. SRL. a solicitat recunoaşterea unui drept de retenţie asupra autoturismului, până la achitarea de către reclamanta-pârâtă a unei pretinse datorii rezultate din executarea contractului de prestări servicii, evaluată la suma de 18.141,91 RON şi până la restituirea de către aceeaşi parte a sumei primite cu titlu de preţ, instanţa de fond a apreciat că dreptul de retenţie poate fi instituit până Ia restituirea unor sume cheltuite pentru conservarea, întreţinerea sau îmbunătăţirea bunului.
În consecinţă, s-a apreciat că pretinsa obligaţie de plată a preţului serviciilor prestate de SC R. SRL. în favoarea părţii cocontractante, la fel ca şi obligaţia de restituire a sumei încasate cu titlu de preţ nu constituie sume cheltuite pentru conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea autoturismului, şi prin urmare, pârâta-reclamantă nu este îndreptăţită să obţină constituirea unui drept de retenţie asupra autovehiculului până Ia plata acestor sume de bani de către reclamanta-pârâtă.
Ţinând cont că ambele părţi au solicitat cheltuieli de judecată şi constatând că pretenţiile amândurora au fost numai în parte încuviinţate, prima instanţă a dispus compensarea cheltuielilor de judecată, în temeiul dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ., prima instanţă.
Împotriva acestei sentinţe, atât reclamanta-pârâtă SC I.I. SRL, cât şi pârâta-reclamantă SC R. SRL. au declarat apel.
Prin decizia civilă nr. 290 din 21 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost anulat ca netimbrat apelul declarat de reclamanta SC I.I. SRL şi a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC R. SRL.
În motivarea hotărârii, instanţa de apel a reţinut că SC I.I. SRL nu a motivat calea de atac şi nici nu a timbrat-o, motiv pentru care, a fost admisă excepţia netimbrării apelului său.
În ceea ce priveşte apelul declarat de către SC R. SRL. Curtea, s-a reţinut în esenţă, că în mod legal şi temeinic prima instanţă, a admis în parte, atât cererea principală, cât şi pe cea reconvenţională, având în vedere că obiectul acţiunii principale l-a reprezentat desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare şi obligarea pârâtei la restituirea autoturismului, motiv pentru care, indiferent de temeiul contractual pe care reclamanta I-a invocate, respectiv, art. 3.2, capătul de cerere principală privind constatarea desfiinţării contractului nu putea fi respins.
Mai mult decât atât, desfiinţarea contractului în temeiul art. 2.3 dă naştere, ca efect al repunerii părţilor în situaţia anterioară, dreptului vânzătoarei la restituirea autoturismului, aşa încât prima instanţă nu ar fi putut să respingă nici acest capăt al cererii principale.
Câtă vreme prima instanţă în mod legal şi temeinic a admis, în parte, atât cererea principală, cât şi pe cea reconvenţională şi în consecinţă, a compensat cheltuielile de judecată, potrivit art. 276 C. proc. civ., s-a constatat că nu se impune schimbarea hotărârii atacate, în sensul înlăturării măsurii compensării cheltuielilor.
Referitor la solicitarea apeiantei-pârâte de recunoaştere în favoarea sa a unui drept de retenţîe, instanţa de apel, în concordanţă cu cele reţinute de prima instanţa a apreciat că pretinsa obligaţie de plată a preţului serviciilor prestate de SC R. SRL în favoarea părţii cocontractante nu constituie sume cheltuite pentru conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea autoturismului, astfel că nu se justifică recunoaşterea în favoarea apeiantei-pârâte a unui drept de retenţîe asupra autoturismului până Ia plata acestor sume.
În egală măsură, s-a reţinut că nici sumele încasate cu titlu de preţ ce urmează a fi restituite nu constituie un debiium cum re iunctum, deoarece naşterea acestei obligaţii în sarcina apeiantei-pârâte este un efect al desfiinţării contractului, respectiv al repunerii părţilor în situaţia anterioară.
În termen legal, împotriva deciziei civile nr. 290 din 21 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, pârâta SC R. SRL Mogoşoaia a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, desfiinţarea în parte a deciziei recurate, cu privire la apelul formulat de recurentă, reţinerea cauzei spre rejudecare, admiterea apelului SC R. SRL şi modificarea în parte a sentinţei civile 4838/ din 3 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în sensul:
- respingerii în totalitate a acţiunii SC I.I. SRL;
- instituirii unui drept de retenţie în favoarea SC R. SRL asupra autovehiculului marca H.A., ce a făcut obiect al contractului din 28 aprilie 2009 până la momentul îndeplinirii de către SC I.I. SRL a obligaţiilor de plată avute fată de SC R. SRL;
- obligării SC I.I. SRL la plata cheltuielilor de judecată în fond, a apel şi recurs.
În motivarea recursului, după o scurtă prezentare a situaţiei de fapt, reiterând argumentele prezentate şi în apel, recurenta, susţine în esenţă, că în mod nelegal şi netemeinic instanţa a admis atât cererea principală, cât şi cererea reconvenţională, deşi, în opinia sa, cererea principală ar fi trebuit respinsă.
În acest context, arată recurenta, reclamanta SC I.I. SRL nu s-a prevalat de clauza art. 2.3, în baza căruia s-a constatat desfiinţat contractul, ci de art. 3,2, care reglementa situaţia în care acesta se desfiinţa drept urmare a unei fapte culpabile a pârâtei SC R. SRL pentru ipoteza în care aceasta nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia de plata a ratelor din preţ.
Având în vedere că suntem în prezenţa unei situaţii în care este exclusă culpa pârâtei SC R. SRL, consideră că instanţa de fond în mod judicios a constatat desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare din 28 aprilie 2009, conform dispoziţiilor art. 2,3 din contract invocate de pârâtă, dar în mod "surprinzător" a admis atât cererea principală, cât şi cererea reconvenţională.
În opinia sa, instanţa de apel a aplicat eronat dispoziţiile legale, făcând o gravă confuzie între scopul cererii de chemare în judecată şi cauza cererilor de chemare în judecată.
Instanţa de apel a menţionat în decizia atacată împrejurarea că au existat cauze de încetare diferite între cele două cereri ce au învestit instanţa de fond, însă în mod cu totul eronat şi cu greşita aplicare a legii a apreciat că trebuia să fie admisă şi cererea SC I.I. SRL, motivat de faptul că scopul era acelaşi cu cel al cererii SC R. SRL.
În ceea ce priveşte instituirea dreptului de retentie, recurenta-pârâtă susţine că trebuie să se dea eficienţă acestui drept real de garanţie imperfect în toate ipotezele în care există conexiune directă între bunul supus restituirii şi creanţa titularului obligaţiei de restituire, iar, în cauză, atât debitele restante rezultând din contractul de prestări servicii, cât şi debitul rezultând din desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare sunt în strânsă legătură cu bunul asupra căruia se solicită instituirea retenţiei.
Consideră că instanţa de apel a respins cererea de instituire a unui drept de retentie plecând de Ia premisa eronată că numai în căzui unor cheltuieli legate de conservare şi administrare bunuri este admisibilă o asemenea cerere.
În măsura în care va fi admis prezentul recurs, solicită cheltuieli de judecată, în temeiul art. 274 C. proc. civ.
În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Intimata-reclamantă SC I.I. SRL Bucureşti nu a formulat întâmpinare.
Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:
Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., hotărârea este nelegală „când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia".
Se observă ca instanţa de apel a dat o corectă interpretare a actului juridic dedus judecăţii ţinând cont de clauzele contractuale şi regulile de interpretare a convenţiilor legal făcute, motiv pentru care vor fi înlăturate criticile recurentei-pârâte subsumate dispoziţiilor pct. 8 al art. 304 C. proc. civ.
Este de necontestat că între părţile litigante s-a încheiat la data de 28 aprilie 2009 contractul de vânzare-cumpărare cu plaţa în rate, în temeiul căruia, vânzătoarea SC I.I. SRL s-a obligat să vândă cumpărătoarei SC R. SRL. cu plata preţului în rate, autoturismul marca H.A..
Totodată, între SC I.I. SRL, în calitate de beneficiar şi SC R. SRL. în calitate de prestator, se încheiase anterior contractul din 30 ianuarie 2009, prin care SC R. SRL. s-a obligat să asigure vânzarea şi achiziţionarea în numele şi pe seama beneficiarului a unor servicii/materiale publicitare neconvenţionale, începând cu 30 ianuarie 2009, pe o durată nedeterminată.
Potrivit art. 2.3 din contractul de vânzare-cumpărare, „în cazul în care contractul din 30ianuarie 2009 (în cadrul căruia cumpărătorul are calitatea de furnizor al vânzătorului) va înceta din motive independente de culpa/voinţa cumpărătorului sau ca urmare a acordului părţilor, părţile vor decide fie în sensul achitării de către cumpărător a diferenţei de preţ într-un termen pe care părţile îl vor stabili de comun acord la momentul încetării contractului din 30 ianuarie 2009, fie în sensul restituirii de către cumpărător a autoturismului către vânzător, în termen de 24 de ore de la data încetării raportului de muncă şi al restituirii tot în termen de 24 de ore de la data încetării contractului de către vânzător către cumpărător a tuturor ratelor avansate de către acesta din urmă".
Conform art. 3.2 alin. (2) din contractul de vânzare-cumpărare din 2009, „întârzierea efectuării plăţii cu mai mult de 5 zile va conduce la desfiinţarea de drept a prezentului contract, fără somaţie, punere în întârziere sau orice altă formalitate prealabilă din partea vânzătorului şi fără plata de către vânzător a vreunei penalităţi sau restituirea vreunei sume către cumpărător".
Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de control judiciar nu a făcut nicio confuzie între „scopul cererii de chemare în judecată şi cauza cererilor de chemare în judecată".
Cu adevărat, cauza acţiunii (causa petendi) nu este echivalentă cu cauza raportului juridic sau a obligaţiunii puse în discuţie (causa debendi), aceasta din urmă constituind fundamentul dreptului invocat de cel ce formulează pretenţia. Altfel spus, cauza dreptului (causa debendi) reprezintă cauza cererii de chemare în judecată, iar nu a acţiunii civile în totalitatea ei.
În speţă, se constată ambele părţi (reclamanta prin cererea de chemare în judecată, iar pârâta prin cererea reconvenţională) au solicitat constatarea desfiinţării contractului şi repunerea lor în situaţia anterioară (causa petendi), invocând temeiuri contractuale diferite (causa debendi).
Este adevărat că reclamanta a invocat ca temei contractual art. 3.2, iar instanţa a constatat desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare în temeiul art. 2.3 invocat de către pârâtă, dar este de necontestat că pretenţia dedusă judecăţii pe calea cererii principale, trebuie să fie privită, în primul rând, din perspectiva „scopului" urmărit de parte, conform petituiuî, aspect reţinut în mod judicios de instanţa de apel.
Prin urmare, indiferent de temeiul contractual pe care reclamanta l-a invocat, în mod corect s-a reţinut că atâta timp cât probele au relevat ca a operat desfiinţarea contractului, în temeiul art. 2.3 invocat de pârâtă, iar nu al art. 3.2 invocat de reclamantă, capătul de cerere principală privind constatarea desfiinţării contractului nu putea fi respins.
În aceeaşi ordine de idei, desfiinţarea contractului în temeiul art. 2.3 dă naştere, ca efect al repunerii părţilor în situaţia anterioară, dreptului vânzătoarei (reclamantei) la restituirea autoturismului, aşa încât instanţele nu ar fi putut să respingă nici acest capăt al cererii principale, astfel cum pretinde recurenta-pârâtă.
În consecinţă, având în vedere şi relaţia de dependenţă între contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate şi cel de prestări servicii, ambele instanţe au constatat în mod judicios desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare în temeiul art. 2.3 (aspect necontestat de recurentă) şi, contrar susţinerilor recurentei, în mod legal au fost admise în parte atât cererea principală, cât şi cererea reconvenţională.
În ceea ce priveşte dreptul de retenţie, este de reţinut că acesta, ca drept real de garanţie imperfect dezvoltat în doctrină, în absenţa unei reglementări legale sub forma unei instituţii distincte, este înţeles ca fiind un mijloc de garantare a obligaţiilor constând în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în detenţia sa până ce debitorul nu-i plăteşte tot ceea ce îi datorează în legătură cu acel bun.
Astfel, una dintre condiţiile esenţiale a recunoaşterii sau instituirii dreptului de retenţie este ca între bunul respectiv şi creanţă să existe o conexiune (un debitum cum re iuncium), în concret, suma datorată să fie încorporată în bunul respectiv.
Recurenta se prevalează de această conexiune, însă, în speţă, s-a constat cu justeţe ca nefiind îndeplinită această cerinţă, având în vedere că pretinsa datorie rezultată din executarea contractului de prestări servicii, evaluată la suma de 18.141,91 RON nu constituie un debitum cum re iunctum, nu reprezintă sume cheltuite pentru autoturismul ce trebuie restituit, respectiv nu reprezintă sume cheltuite pentru conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea autoturismului.
De asemenea, nici sumele încasate cu titlu de preţ ce urmează a fi restituite nu constituie un debitum cum re iunctum, având în vedere ca naşterea acestei obligaţii în sarcina pârâtei este un efect al desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare, respectiv al repunerii părţilor în situaţia anterioară, împrejurare reţinută cu justeţe de instanţa de control judiciar.
În consecinţă, s-a reţinut în mod corect că instituirea în favoarea pârâtei a unui drept de retenţie asupra autoturismului până la plata acestor sume, nu se justifică, motiv pentru care, vor fi înlăturate şi criticile recurentei formulate sub acest aspect.
Criticile vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 278 C. proc. civ., invocate de reprezentantul recurentei în şedinţa publică, la termenul de astăzi, nu vor putea fi examinate, fiind tardiv formulate, cu depăşirea termenului stipulat de prevederile art. 303 raportat la art. 301 C. proc. civ.
În altă ordine de idei, este de menţionat că prin art. 276 C. proc. civ. compensarea totală sau parţială a cheltuielilor de judecată este lăsată la aprecierea instanţei, care va ţine seama de măsura în care pretenţiile părţilor au fost admise, precum şi de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze.
Prin urmare, în speţă, nu-şi găseşte incidenţa nici pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., iar hotărârea recurată este la adăpost de orice critică, motiv pentru care, în raport de toate considerentele anterior reţinute, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC R. SRL Mogoşoaia împotriva deciziei civile nr. 290 din 21 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apei Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, menţinând decizia instanţei de apel, ca fiind legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta SC R. SRL Mogoşoaia împotriva deciziei civile nr. 290 din 21 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1807/2013. Civil. Obligatia de a face.... | ICCJ. Decizia nr. 1851/2013. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
