ICCJ. Decizia nr. 2367/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2367/2013
Dosar nr. 5357/1/2012
Şedinţa publică de Ia 13 iunie 2013
Asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a I/-a civila, sub nr. 25995/3/2009, la data de 17 iunie 2009. Reclamanta W.N.R. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Primăria Municipiului Bucureşti, SC F. SA si Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâţilor să-i plătească despăgubiri băneşti, reprezentând valoarea de piaţă a imobilului situat în Bucureşti, sectorul 2, trecut silit la statul comunist prin decizia 1982 din 17 decembrie 1975, emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, în baza Decretului nr. 223/1974, ţinând seama de dispoziţiile deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 108/23.02.2009; obligarea pârâţilor să-i restituie fructele civile pe care bunul le-a produs sau le-ar fi putut produce, calculate din momentul deposedării şi până Ia data introducerii prezentei acţiuni; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 26 august 2009, reclamanta W.N.R., a formulat, în temeiul art. 132 C. proc. civ., cerere de completare a acţiunii, solicitând să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 2, preluat prin decizia nr. 1982/1975, emisă în baza Decretului nr. 223/1974; obligarea pârâtelor să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul revendicat.
Prin încheierea de şedinţă din data de 3 noiembrie 2010, prima instanţă a admis cererea de abţinere formulată de către doamna judecător M.V.D., iar cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. 25995.01/3/2009, la data de 10 noiembrie 2010.
Prin sentinţa civilă nr. 1908 din 4 noiembrie 2011, Tribunalul Bucureşti secţia a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bucureşti a reţinut că R.V. şi R.C. au cumpărat imobilul situat în Bucureşti sector 2, compus din teren în suprafaţă de 259 mp şi construcţia aşa cum se află pe teren, fără a fi descrisă, contractul fiind înscris la Tribunalul Ilfov, secţia notariat, din 21 octombrie 1946. Prin decizia nr. 1982 din 17 decembrie 1975, emisă de C.P.M.B.-C.E., a fost trecut, cu plată, în proprietatea Statului, potrivit dispoziţiilor Decretului nr. 223/1974, imobilul proprietatea numitelor R.C. şi W.N.R., respectiv construcţia compusă din hol, 2 camere, baie, bucătărie, vestibul cămară, marchiză şi pivniţă iar terenul fiind preluat de către Stat fără plată.
Prima instanţă a reţinut că, din actele de stare civilă, rezultă că W.N.R., născută Ia 26 octombrie 1949, este fiica lui R.C. şi R.V., proprietarii imobilului. Din cuprinsul certificatului de moştenitor din 1975, emis de Notariatul de Stat Local al sectorului 3 Bucureşti, rezultă că, de pe urma defunctului R.V., o cotă de ½ din acest imobil a revenit, prin succesiune, soţiei supravieţuitoare R.C. (cota de ¼ din ½) şi fiicei sale W.N.R. (cota de ¾ din 1/2).
De asemenea, s-a constatat că a fost făcută dovada schimbării numelui, conform certificatului de schimbare a numelui, eliberat de oficiul Imigrări şi Evidenţă din Ashkelort la data de 14 aprilie 1978. purtând ştampila Statului Israel. S-a mai constatat ca a fost făcută dovada schimbării numelui, ca urmare a căsătoriei, certificatul de moştenitor de pe urma mamei sale, R.C., emis de Tribunalul Dortmund, la data de 8 iunie 2010, fiind însoţit de o rectificare a acestui certificat, în sensul că unica moştenitoare a R.C. este W.N.R.
În cauză s-a efectuat o expertiză tehnică imobiliară de către expertul P.M., care a evaluat imobilul, casă şi teren în litigiu, precum şi terenul liber care nu a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare, la valoarea de piaţă din momentul efectuării expertizei. Prima instanţă a considerat că reclamanta a făcut dovada calităţii sale procesuale active, în sensul că este moştenitoarea foştilor proprietari ai imobilului preluat de către Stat prin aplicarea Decretului nr. 223/1974.
Cu privire la primul capăt de cerere, prima instanţă a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de către Stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. Instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului. Prima instanţă a considerat că al doilea capăt de cerere, privind acţiunea în revendicare, trebuie să fie analizat în funcţie de actele normative care reglementează regimul juridic al bunurilor preluate în mod abuziv de către Stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, perioadă în care se încadrează şi preluarea bunului în litigiu.
Prima instanţă a reţinut că bunul a aparţinut, Ia momentul preluării, reclamantei din prezenta cauză şi mamei sale, în prezent decedată, că imobilul construcţie a trecut, cu plată, în proprietatea Statului, conform Decretului nr. 223/1974, terenul fiind preluat fără plată, deci în mod abuziv, potrivit Legii nr. 10/2001.
S-a mai reţinut că începând cu Decembrie 1989, după ce Decretul nr. 223/1974 a fost în mod expres abrogat, reclamanta nu a făcut niciun demers prin care să solicite restituirea în natură sau măsuri reparatorii pentru acest imobil, nu i-a notificat pe foştii chiriaşi care au cumpărat imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995 despre intenţia sa de a revendica imobilul şi nici nu le-a pus în vedere să nu încheie cu Statul contractul de vânzare-cumpărare,
La compararea titlurilor, prima instanţă a avut în vedere următoarele aspecte: reclamanta a dobândit bunul de la adevăraţii proprietari ai imobilului dar a pierdut proprietatea cu titlu, şi cu plata unei despăgubiri pentru construcţie, prin aplicarea Decretului nr. 223/1974. Bunul imobil a fost înstrăinat de către Stat în temeiul Legii nr. 112/1995, prîntr-un contract de vânzare-cumpărare, încheiat cu titlu oneros şi cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată. În acest moment bunul imobil nu se mai află în proprietatea Statului. În aceste condiţii, prima instanţă a respins capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii persoane juridice, să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul, având în vedere că pârâţii nu deţin, în prezent, nici posesia şi nici folosinţa imobilului.
Cu privire la cererea privind obligarea pârâţilor de a plăti reclamantei despăgubiri băneşti reprezentând valoarea de piaţă a imobilului ce nu mai poate fi restituit în natură, prima instanţa a reţinut că aceste despăgubiri puteau fi obţinute potrivit dispoziţiilor art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, uzând de procedura administrativă prevăzută de aeest act normativ, dacă reclamantul ar fi urmat procedura stabilită de această lege.
Cu privire la capătul de cerere privind restituirea fructelor civile pe care bunul le-a produs sau le-ar fi putut produce, calculate din momentul deposedării şi până Ia data introducerii prezentei acţiuni, prima instanţă a reţinut că legile de reparaţie apărute după 1989 nu prevăd posibilitatea restituirii fructelor civile în condiţiile solicitate de către reclamantă.
Împotriva acestei sentinţe a declarai apel reclamanta, solicitând să se admită apelul, să se schimbe, în parte, sentinţa primei instanţe.
Prin decizia civilă nr. 278 A din 29 iunie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă W.N.R., împotriva sentinţei civile nr. 1908 din 4 noiembrie 2011, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Primăria Municipiului Bucureşti, SC F. SA şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Motivele de apel referitoare la raportul dintre legea specială şi dreptul comun în cadrul acţiunii în revendicare nu sunt întemeiate.
Raportul dintre Legea nr. 10/2001 şi dispoziţiile C. civ. a fost analizat în decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în secţiile unite, decizie obligatorie, conform art. 3307 C. proc. civ. Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în secţiile unite a stabilit, în recursul în interesul legii, că nu este exclusă posibilitatea formulării acţiunii în revendicare şi că trebuie acordată prioritate Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Înalta Curte a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale şi că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
În dispozitivul deciziei se arată că „în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun”.
De asemenea, în motivarea deciziei se arată că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge Ia acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acţiune, să se poată prevala, Ia rândul său, de dreptul de proprietate asupra unui „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi trebuie să i se asigure accesul ia justiţie.
Instanţa de apel a verificat în ce măsură apelanta reclamantă poate invoca, în cauză, încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care arată că orice persoană fizică sau juridică are dreptul Ia respectarea bunurilor sale şi nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile art. 11 şi 20 din Constituţie prevăd că aceste dispoziţii fac parte din dreptul intern, fiind ratificate de România. Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, Ia care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.
În ceea ce priveşte existenţa în favoarea reclamantei a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, instanţa de apel a constatat că noţiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate [Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, & 69, C.E.D.O. 2002-VII].
Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4 martie 2003).
În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate, apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul persoanelor rpre întrunesc condiţiile de restituire [Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44 912/98, & 35, C.E.D.O. 2004-IX].
În hotărârea din 12 octombrie 2010, în Cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, C.E.D.O. a statuat că, dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanţe, el nu poate fi considerat o „valoare patrimonială” decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecky, menţionată mai sus, & 52). De asemenea, C.E.D.O. a statuat că existenţa unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus, în mod expres, restituirea bunului.
C.E.D.O. a constatat că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie Ia acordarea unei despăgubiri. C.E.D.O. a apreciat că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În cauza de faţă, nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu i-a recunoscut reclamantei, în mod definitiv, un drept de a i se restitui imobilul în litigiu. Rezultă că acest imobil nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanta s-ar putea prevala.
Totuşi, dacă constatarea judiciară a naţionalizării abuzive imobilului nu atrage după sine, în mod automat, un drept de restituire a bunului, astfel cum a statuat C.E.D.O., ea dă dreptul la o despăgubire în măsura în care sunt întrunite condiţiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparaţie, şi anume, formularea notificării, naţionalizarea ilegală a bunului şi dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar.
În cauză, în ceea ce priveşte întrunirea condiţiilor prevăzute de legea speciala, instanţa de apel a constatat că reclamanta nu a formulat notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001. Pentru a contesta dispoziţia emisă în procedura administrativă, apelanta reclamantă avea la dispoziţie calea prevăzută de art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată. O astfel de procedură reglementată de norma internă specială, nu este, în principiu, contrară dreptului de acces ia un tribunal, prevăzut de art. 8 parag. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, întrucât acest drept nu este absolut, revenind statelor membre aie Convenţiei o anumită marjă de apreciere.
În procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, instanţa poate proceda, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie, la examinarea cererii de restituire şi stabilirea măsurilor reparatorii. Astfel, printr-o jurisprudenţă unificată prin decizia nr. XX din 19 martie 2007, pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, s-a recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei pretins îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
În consecinţă, întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident că are, pe deplin, asigurat accesul la justiţie.
Având în vedere aceste considerente, instanţa de apel a constatat că demersul judiciar al apelantei reclamante se situează, în timp, după intrarea în vigoare a legii speciale şi se rezolvă potrivit acestei legi, astfel cum s-a statuat, cu efect obligatoriu, prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Acordarea măsurilor reparatorii către persoana îndreptăţită are loc în cadrul procedurii speciale şi este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atic prevăzute de aceste legi.
Înalta Curte a stabilit că numai persoanele exceptate de Ia procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
În consecinţă, trebuie reţinut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Apelanta reclamantă a susţinut că a fost în imposibilitate de a uza de procedurile Legii nr. 10/2001 întrucât este cetăţean german şi a revenit în România la şase ani după expirarea termenului prevăzut de legea menţionată, instanţa de apel a constatat că, faţă de prevederile art. 103 C. proc. civ., neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei. Astfel, partea interesată trebuie să solicite repunerea în termen, dovedind că a fost împiedicată să efectueze actul de o împrejurare mai presus de voinţa ei, procedură care nu a fost urmată de apelanta reclamantă.
În această situaţie, instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu şi-a valorificat dreptul la măsuri reparatorii pentru imobil în cadrul procedurii prevăzute de legea specială de reparaţie, procedură în cadrul căreia ar fi fost soluţionate cererile reclamantei cu privire Ia modul de preluare a imobilului, valabilitatea titlului statului, precum şi cu privire la felul măsurilor reparatorii care urmau a fi acordate. În lipsa valorificării acestui drept Ia măsuri reparatorii în temeiul legii speciale, nu se poate dispune cu privire Ia alte prejudicii, cum ar fi fructele civile solicitate de reclamantă, acestea fiind subsecvente recunoaşterii dreptului de proprietate. Or, astfel cum s-a reţinut mai sus, legislaţia specială de reparaţie generează un nou drept de proprietate, apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, numai în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire, iar reclamanta nu întruneşte aceste condiţii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, aducându-i următoarele critici:
1. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea legii, respectiv, cu încălcarea dispoziţiilor art. 295 alin. (1) teza I C. proc. civ., în sensul că instanţa nu a verificat, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de câtre prima instanţă.
Astfel, instanţa de apel nu a răspuns motivelor de apel formulate către reclamantă, ci a făcut o analiză globală a situaţiei de fapt, redând doar aspecte care au fost reţinute în teoria juridică şi în jurisprudenţă cu privire la incidenţa prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, în privinţa existenţei unui „bun”.
2, Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea prevederilor deciziei nr. 33/2008, pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că, persoana reclamantei se încadrează în categoria persoanelor care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale (adică, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001).
În acest sens, reclamanta-recurentă a susţinut că instanţa de apel avea datoria să verifice această stare de fapt şi să constate că avea deschisă calea acţiunii în revendicare şi că legea specială nu era aplicabilă.
3, Decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a prevederilor deciziei nr. 33/2008, pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că nu a constatat că reclamanta-recurenta se încadrează în cazurile excepţionale de neaplicare a legilor speciale reparatorii, respectiv, Legea nr. 10/2001.
Recurenta a susţinut că a prezentat instanţei de apel, spre analiză, trei motive de apel, respectiv, cu privire la: caracterul ilegal al preluării de către regimul comunist al imobilului, prin încălcarea prevederilor Decretului-Lege nr. 9/1989; şantajul eliberării paşaportului reclamantei şi al mamei sale în absenţa cedării imobilului către statul comunist; constatarea cazului excepţional al imposibilităţii de a uza de procedura Legii nr. 10/2001 dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa, însă, instanţa de apel nu a analizat aceste motive.
Reclamanta-recurentă a pretins că dacă instanţa de apel ar fi constatat că există o cauză de inaplicabilitate a legii speciale şi ar fi constatat că statul a preluat imobilul revendicat de reclamantă în mod ilegal, în această ipoteză ar fi fost aplicabile dispoziţiile deciziei nr. 33/2008, pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că dacă statul nu mai poate să restituie imobilul în natură urmează să acorde despăgubiri prin echivalent.
4, Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu ignorarea prevederilor Convenţiei asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi crimelor contra umanităţii, ratificate de România prin Decretul nr. 547/1989.
Astfel, potrivit acestei Convenţii, cucerirea puterii politice prin insurecţia armată (cum s-a petrecut în România după 23 august 1944) nu constituie o modalitate democratică acceptabilă de instaurare a unui sistem politic şi social. Din această poziţie în România au fost implementate regulile juridice ale statului comunist care pot fi rezumate într-o singură formulare: desfiinţarea proprietăţii private.
Regimul politic comunist a implementat reguli juridice îndreptate împotriva unor categorii sociale, în contextul luptei de clasă, astfel încât legile statului comunist au constituit fundamentele juridice ale unor acte îndreptate împotriva propriei populaţii, prin urmare, aceste fapte intră în domeniul de reglementare al convenţiei sus amintite, aceste fapte fiind imprescriptibile.
Recurenta-reclamantă a susţinut că prin Decretul-Lege nr. 9/1989, dar şi prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale s-a stabilit că statul comunist a edictat legi pe temeiul cărora poporul român a fost persecutat din motive politice, un astfel de act normativ fiind şi Decretul nr. 223/1974, astfel încât faptele comise în temeiul său sunt fapte de persecuţie politică, fapte ce intra în domeniul de reglementare şi sunt sancţionate prin convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi crimelor contra umanităţii.
Prin urmare, statul român nu poate justifica câştigarea unui drept patrimonial pe temeiul unui act criminal astfel încât, acţiunea reclamantei nu poate fi limitată de jocul normativ al regimurilor politice din România şi nici de interpretări limitative date în jurisprudenţa internă.
Instanţa de judecată are obligaţia de a avea în vedere întregul complex de norme juridice ce sunt incidente într-o speţă particulară, pentru a nu face un act juridic formal.
5. Decizia recurată cuprinde motive străine de natura pricinii.
Astfel, motivarea instanţei de apel se referă Ia cazuri specifice naţionalizării, deşi între naţionalizarea prevăzută de Decretul nr. 92/1950 şi naţionalizarea făcută în baza Decretului nr. 223/1974, există o deosebire, acest din urmă act normativ fiind abrogat imediat după Revoluţia din 1989.
Aceasta are drept consecinţă faptul că în cazul imobilelor preluate pe baza Decretului nr. 223/1974, nu mai este necesară existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive ca în cazul imobilelor naţionalizate în baza Decretului nr. 92/1950, deoarece, primul a fost abrogat prin Decretul-Lege nr. 9/1989, reclamanta apreciind că astfel s-a recunoscut caracterul nelegal al preluării imobilului său şi că titlul său este actual, astfel încât este admisibilă o acţiune în revendicare.
6. Instanţa de apel nu cercetat fondul apelului, aceasta nepronumţându-se asupra motivelor de apel formulate de reclamantă.
Astfel, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel nu s-a pronunţat în legătură cu incidenţa Decretului-Lege nr. 9/1989, cu privire la încălcarea prevederilor Decretului nr. 223/1974, că instanţa de apel nu a verificat dacă reclamanta se afla într-una dintre cele două situaţii excepţionale la care se referă Decizia nr. 33/2008, pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nepronunţarea asupra acestor motive de apel făcând posibilă soluţionarea greşită a cererii privind fructele civile solicitate.
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerentele:
1. Prima critică nu poate fi reţinută, instanţa de apel analizând toate criticile formulate de către apelanta-reclamantă, atât în ce priveşte stabilirea, de către prima instanţă, a situaţiei de fapt, cât şi aplicarea legii.
Instanţa de apel a demonstrat faptul că reclamanta nu deţine un „bun” în sensul prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional Ia Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, deoarece, titlul său nu este actual, de aceea, cererea în revendicare nu poate fi admisă.
2. Nici cea de a doua şi cea de a treia critică nu pot fi reţinute hotărârea instanţei de apel fiind dată cu respectarea deciziei nr. 33/2008, pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Instanţa de apel a analizat criticile formulate de către reclamantă în cererea sa de apel, mai ales sub aspectul temeiniciei demersului judiciar al reclamantei, pornind de la faptul că acţiunea în revendicare este acţiune pe care o are la îndemână proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, demonstrând faptul că reclamanta nu are un titlu actual, aceasta pierzând titlul pe care l-a avut asupra imobilului revendicat, în favoarea statului comunist.
Chiar dacă legiuitorul român de după 1989 a abrogat actul normativ în baza căruia imobilul a fost preluat de către statul comunist, acest lucru nu înseamnă că imobilul a fost preluat fără titlu, chiar daca preluarea a fost calificată, prin Legea nr. 10/2001, ca una abuzivă, reclamanta nedeţinând de la vreo autoritate judiciară sau administrativă internă un titlu în legătură cu imobilul respectiv, pentru ca aceasta să poată pretinde că are un drept actual.
Instanţa de apel a reţinut faptul că reclamanta nu s-a aflat într-o situaţie de inaplicabilitate a legii speciale, aceasta nefiind împiedicată, după anul 1989, să întreprindă orice măsuri pentru recuperarea proprietăţii sale, mai mult, aceasta necerând nici măcar repunerea în termen, pentru ca instanţa să poată analiza în ce măsură aceasta a fost împiedicată, mai presus de voinţa sa, să întreprindă măsurile necesare pentru restituirea imobilului său.
Prin urmare, în mod legal, instanţa de apel a reţinut că reclamanta se afla în situaţia de a întreprinde demersurile prevăzute de legea specială, respectiv de Legea nr. 10/2001, pentru recuperarea imobilului preluat abuziv, dar cu titlu, de către statul comunist, aceasta neavând un titlu actual în legătură cu bunul pretins, pentru a i se putea admite acţiunea în revendicare.
3. Nici cea de a patra critică nu poate fi reţinută.
Convenţia pe care o invocă reclamanta se referă la imprescriptibilitatea crimelor de război şi crimelor contra umanităţii, dar ca fapte penale, nu în legătură cu preluarea abuzivă a unor bunuri de către statul comunist.
În legătură cu bunurile preluate abuziv legiuitorul român de după 1989 a emis mai multe acte normative cu caracter reparatoriu, printre care şi Legea nr. 10/2001.
Potrivit acestei legi, au fost declarate drept abuzive toate preluările efectuate în baza unor acte normative enumerate de legiuitor, printre care şi Decretul nr. 223/1974 (acestea fiind considerate preluări abuzive cu titlu) dar şi cele efectuate fără existenţa unui titlu, actele normative respective arătând care sunt demersurile ce trebuie întreprinse de persoanele îndreptăţite şi termenele în care acestea pot fi făcute, în vederea restituirii bunurilor pretinse.
Ca atare, chiar dacă prin acte normative emise de legiuitorul de după 1989, dar şi prin decizii ale Curţii Constituţionale, s-a recunoscut caracterul de persecuţie politică asupra unor persoane, al unor acte normative sau acte individuale edictate sau emise în perioada comunistă, tot legiuitorul român a fost cei care a emis actele normative cu caracter reparatoriu în legătură cu persecuţiile din motive politice, prevăzând însă, cum era şi firesc, o procedură în legătură cu constatarea caracterului abuziv al acestora dar şi cu obţinerea măsurilor reparatorii, proceduri ce nu au fost respectate de către reclamantă astfel încât aceasta nu se poate plânge de faptul că i-a fost îngrădit accesul la justiţie şi la obţinerea măsurilor reparatorii Ia care era îndreptăţită.
4. Nici cea de a cincea şi cea de a şasea critică nu pot fi reţinute.
Reclamanta face o diferenţiere speculativă între Decretul nr. 92/1950 şi Decretul nr. 223/1974, pretinzând că, din moment ce acesta din urmă a fost abrogat prin Decretul-Lege nr. 9/1989, s-ar fi recunoscut caracterul nelegal al preluării imobilului său şi că, astfel, titlul său ar fi unul actual.
În realitate, lucrurile nu stau aşa, abrogarea unui act normativ neînsemnând altceva decât că el nu-şi mai produce efecte pentru viitor, caracterul abuziv al preluării fiind declarat prin Legea nr. 10/2001, însă, aceeaşi lege prevede şi procedura care trebuie urmată pentru recuperarea bunurilor, procedură care nu a fost urmată de către reclamantă şi, cum aceasta nu deţine un titlu actual, în mod legal, instanţa de apel i-a respins acţiunea în revendicare.
Criticile privind incidenţa Decretului-Lege nr. 9/1989, precum şi existenţa celor două cauze excepţionale la care face referire Decizia nr. 33/2008, pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au fost analizate mai sus, iar instanţa de apel a analizat şi cererea privind fructele civile solicitate, arătând, pe de o parte, că reclamanta nu poate pretinde nici măcar bunul revendicat, deci nici fructele civile, iar pe de altă parte, că, oricum, legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea ca în cazul restituirii unor bunuri să se acorde şi fructe civile pentru perioada în care bunul a fost deţinut de către statul comunist, ci, eventual, doar pentru perioada în care, deşi, persoana îndreptăţită a recâştigat dreptul său însă, nu a fost pusă efectiv în posesie.
Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta W.N.R. împotriva deciziei civile nr.278 A din 29 iunie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a, în dosarul nr. 25995.01/3/2009.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2284/2013. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2377/2013. Civil → |
|---|
