ICCJ. Decizia nr. 188/2013. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Daune cominatorii, pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 188/2013
Dosar nr. 31489/3/2010
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2013
Asupra recursului civil de faţă,
Analizând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 755 din 27 aprilie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor.
A admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii P.C., P.M.A., P.A.M., P.D., C.A., C.C., C.G.A., M.M. şi C.V.A. în contradictoriu cu pârâta SC E.A.R. SA.
A obligat pârâta la plata către reclamanţi a următoarelor sume:
- 10.000 lei către reclamanta P.C., reprezentând daune materiale şi 25.000 lei daune morale;
- 25.000 lei către P.M.A., reprezentând daune morale;
- 25.000 lei către P.A.M., reprezentând daune morale;
- 25.000 lei către P.D., reprezentând daune morale;
- 10.000 lei către C.A., reprezentând daune materiale şi 100.000 lei daune morale;
- 25.000 lei către C.C., reprezentând daune morale;
- 25.000 lei către C.G.A., reprezentând daune morale;
- 25.000 lei către M.M., reprezentând daune morale;
- 25.000 lei către C.V.A., reprezentând daune morale pentru decesul lui G.P. şi 10.000 lei daune morale suferite în urma accidentului de circulaţie.
A respins cererea privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, ca neîntemeiat.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, la data de 26 iulie 2009, a avut loc un accident rutier soldat cu decesul pasagerilor P.I. şi G.P. şi vătămarea corporală a lui C.V.A., accident în urma căruia a decedat şi şoferul autoturismului, C.C.C., căruia îi aparţine culpa pentru producerea accidentului, potrivit rezoluţiei din 23 martie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Lehliu Gară.
Autoturismul condus de autorul accidentului era asigurat de răspundere civilă.
Tribunalul a constatat că toţi reclamanţii au făcut dovada că sunt moştenitori ai persoanelor decedate şi, prin urmare, sunt îndreptăţiţi să solicite repararea prejudiciului moral şi material produs în urma accidentului.
În cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale şi, pentru că autorul accidentului a decedat, răspunderea revine asigurătorului, respectiv societăţii pârâte.
Prin decizia nr. 33/ A din 27 ianuarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis apelurile declarate de reclamanţi şi pârâtă împotriva sentinţei, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.
Instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 55 şi 57 din Legea nr. 136/1995, în cauză trebuiau citaţi în calitate de intervenienti forţaţi moştenitorii conducătorului auto decedat, C.C.C., vinovat de producerea accidentului. In cauză, moştenitorii au avut doar calitatea de reclamanţi, iar instanţa de fond nu a analizat problema dublei calităţi a acestora, în raport de dispoziţiile Legii nr. 136/1995.
A mai reţinut instanţa de apel, că prin rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, procurorul a confirmat propunerea organului de cercetare penală de neîncepere a urmăririi penale fată de autorul accidentului, dar nu s-a analizat incidenţa vinovăţiei conducătorului auto sub aspectul raporturilor de asigurare, astfel încât nu există autoritate de lucru judecat sub acest aspect
Instanţa de apel a dat îndrumări ca la rejudecare, după citarea moştenitorilor autorului accidentului în dublă calitate, să se analizeze toate aspectele legate de întinderea şi cuantumul prejudiciului material şi moral şi să se aibă în vedere criticile formulate de pârâtă, inclusiv cele privind temeiul de drept al acţiunii, calitatea procesuală pasivă a societăţii asigurătoare şi incidenţa art. 1154 din Codul civil privind confuziunea.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii au arătat că decizia atacată este nelegală, deoarece este întemeiată pe dispoziţiile art. 57 din Legea nr. 136/1995, text de lege care a fost abrogat încă din anul 2005 prin O.U.G. nr. 61/2005.
Instanţa de apel ar fi trebuit să se raporteze la dispoziţiile art. 54 alin. (1) din lege, care impune introducerea în cauză în calitate de intervenient forţat şi citarea obligatorie a persoanei răspunzătoare de producerea accidentului.
De altfel, persoana vinovată de producerea accidentului este chemată să răspundă patrimonial doar atunci când a săvârşit fapta cu intenţie, când a săvârşit o infracţiune privind circulaţia pe drumurile publice, a încercat să se sustragă de la urmărirea penală sau când a condus autoturismul fără consimţământul asiguratului, situaţii care nu se regăsesc în speţă.
Recurenţii au mai arătat că nu sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la confuziune, deoarece nu există identitate între calitatea de debitor şi cea de creditor.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la despăgubiri pentru acoperirea daunelor morale şi materiale rezultate în urma producerii accidentului de circulaţie ce a avut loc la data de 26 iulie 2009.
Temeiul juridic al pretenţiilor, indicat de reclamanţi, este reprezentat de dispoziţiile art. 49 şi 50 din Legea nr. 136/1995 şi art. 26 alin. (1) din Norma Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor din 7 noiembrie 2008.
Potrivit art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, cu modificările şi completările ulterioare, despăgubirea se stabileşte şi se efectuează conform art. 43 şi 49, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei sau persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi.
Prin urmare, textul de lege aplicabil în cauză, reglementează posibilitatea acţionării directe în justiţie a asigurătorului, impunând, însă, condiţia citării obligatorii a persoanei răspunzătoare de producerea accidentului.
Raţiunea acestei justificări se regăseşte în faptul că, în condiţiile în care asigurătorul este chemat în judecată, hotărârea pronunţată să poată fi opozabilă persoanei care a comis accidentul sau succesorilor în drepturi ai acestuia, în eventualitatea unei acţiuni în regres, persoana vinovată având interesul să-şi prezinte apărările pentru a preîntâmpina obligarea sa ulterioară la daune.
Este evident că norma legală în discuţie a avut ca ipoteză de reglementare faptul că în cazul unei acţiuni directe, părţi în proces sunt victima accidentului şi asigurătorul, motiv pentru care a impus citarea în calitate de intervenient forţat a persoanei responsabile de producerea accidentului sau moştenitorilor acestuia.
În cauză, însă, succesorii persoanei responsabile de producerea accidentului figurau deja în proces, în calitate de reclamanţi, fiind astfel îndeplinite condiţiile impuse de art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, modificată şi republicată, situaţie în care nu se mai impunea citarea acestora şi în calitate de intervenienti forţaţi.
De aceea, în mod greşit instanţa de apel a constatat că se impunea desfiinţarea sentinţei primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca reclamanţii să fie citaţi şi în calitate de intervenienti forţaţi.
Pe cale de consecinţă, se va admite recursul declarat de recurenţi, se va casa decizia atacată, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Având în vedere motivul pentru care prezentul recurs a fost admis, nu se mai impune analiza celorlalte critici formulate, care privesc fondul raportului juridic dedus judecăţii, la rejudecare instanţa de apel urmând a avea în vedere toate susţinerile şi apărările părţilor, inclusiv în ceea ce priveşte culpa autorului accidentului şi incidenţa dispoziţiilor legale privind confuziunea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanţii P.C., P.M.A., P.A.M., P.D., C.A., C.C., C.G.A., M.M. şi C.V.A. împotriva deciziei nr. 33/ A din 27 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 185/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
