ICCJ. Decizia nr. 1882/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1882/2013
Dosar nr. 11195/111/2011
Şedinţa publică din 3 aprilie 2013
Prin Sentinţa nr. 376/C din 6 martie 2012, Tribunalul Bihor, secţia I civilă, a respins ca fiind inadmisibilă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele V.C.I. şi C.K., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin Decizia nr. 27/2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, s-a stabilit că în acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea statului român să acorde despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă şi că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această Convenţie, sunt inadmisibile.
Dezlegările date problemelor de drept prin deciziile în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe, conform art. 330 alin. (4) C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 50 din 19 septembrie 2012, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamante.
Instanţa de apel a arătat că în situaţii similare celei din speţă, jurisprudenţa instanţei a fost constantă în sensul admiterii acestui tip de acţiuni, dar, prin Decizia nr. 27/2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, s-a reţinut că acţiunile îndreptate direct împotriva Statului Român pentru acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, sunt inadmisibile.
Instanţa de apel a mai reţinut că deciziile în interesul legii sunt obligatorii şi că nu este relevantă data la care acţiunea a fost introdusă, ci faptul că la data publicării deciziei nu se pronunţase o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamantele.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentele au arătat, în esenţă, că decizia atacată este nelegală, în condiţiile în care Decizia în interesul legii nr. 27/2011 nu este aplicabilă, acţiunea fiind promovată înainte de publicare.
De altfel, decizia instanţei supreme încalcă dreptul de proprietate, aşa cum este el garantat de art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 23 septembrie 2011, reclamantele au solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească în numerar valoarea de circulaţie pentru un imobil pentru care, prin Dispoziţia primarului municipiului Oradea nr. 9052/2007, modificată şi completată prin Dispoziţia nr. 2618 din 25 august 2011, s-a propus acordarea de despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
La data de 17 februarie, în M. Of. nr. 120 a fost publicată Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că în acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea Statului Român să acorde despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă şi că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această Convenţie, sunt inadmisibile.
Chiar dacă acţiunea a fost promovată la o dată anterioară publicării deciziei în interesul legii, ea este obligatorie pentru instanţele de judecată şi în mod corect tribunalul şi instanţa de apel au făcut aplicarea sa la cauza dedusă judecăţii.
Imediata aplicare a unei astfel de decizii este justificată de faptul că ea nu reglementează raporturi de drept substanţial, ci tranşează asupra unor chestiuni de drept care au fost soluţionate greşit de instanţele judecătoreşti.
Or, din moment ce instanţele au fost sesizate cu o problemă de drept asupra căreia instanţa s-a pronunţat printr-o decizie în interesul legii, sunt obligate să respecte statuările acesteia, indiferent de data la care au fost sesizate.
Cât priveşte critica relativă la încălcarea dispoziţiilor Convenţiei europene a drepturilor omului, se constată că în prezenta cauză nu pot fi aduse critici asupra soluţiei adoptate prin recursul în interesul legii, analiza acestora excedând competenţelor instanţei de recurs.
De altfel, prin Decizia în interesul legii nr. 27/2011, instanţa supremă a făcut o minuţioasă analiză a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar în motivarea deciziei s-a arătat, prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că în ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia europeană, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Incertitudinea - fie legislativă sau administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorităţi - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziţia statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a respecta asigurarea obligaţiilor pozitive ce îi revin.
Or, în această materie, statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005, de dispoziţiile cărora reclamantele au şi beneficiat.
Pentru toate aceste considerente, recursul declarat de reclamante este nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele V.C.I. şi C.K. împotriva Deciziei nr. 50/A din 19 septembrie 2012 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1855/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1927/2013. Civil. Evacuare. Recurs → |
|---|
