ICCJ. Decizia nr. 194/2013. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la 21 octombrie 2009, sub nr. 41712/3/2009, reclamanta SC G.I. SRL a chemat în judecată pe pârâții T.M.D. și T.D., solicitând instanței să dispună încetarea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat din 18 februarie 2008 de către B.N.P. - A.N., încheiat între pârâți, ca promitenți-vânzători și reclamantă, ca promitent-cumpărător, privind imobilul teren în suprafață de 133 mp din str. Parfumului, sector 3, București, pentru cauză de impreviziune, precum și obligarea pârâților la restituirea sumei de 67.500 euro achitată în baza antecontractului, compusă din avansul în sumă de 5.000 euro și suma de 62.500 euro plătită ulterior în mai multe tranșe, reprezentând plata parțială din prețul imobilului.
Pârâții au formulat cerere reconvențională prin care au solicitat instanței să constate faptul că plățile efectuate de către reclamantă au fost achitate cu titlu de avans și să constate încetat antecontractul de vânzare - cumpărare din culpa exclusivă a promitentei-cumpărătoare. S-a mai solicitat obligarea pârâtei - reclamante la plata de daune morale pentru prejudiciul creat prin neîncheierea antecontractului de vânzare - cumpărare, cu cheltuieli de judecată.
Prin încheierea din 2 decembrie 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost trimisă cauza, spre competentă soluționare, secției comerciale, unde a fost înregistrată sub nr. 133/3/2010.
La termenul din 24 septembrie 2010 pârâții - reclamanți au depus precizare la cererea reconvențională, solicitând instanței să constate că plățile de 67.500 euro efectuate de către SC G.I. SRL au fost achitate cu titlu de avans, conform antecontractului de vânzare - cumpărare și să se constate încetat acest antecontract, din culpa exclusivă a cumpărătoarei.
Totodată au solicitat obligarea reclamantei - pârâte la plata sumei de 25.000 euro daune morale pentru prejudiciul creat prin neîncheierea antecontractului de vânzare - cumpărare.
Prin sentința comercială nr. 996 din 28 ianuarie 2011 pronunțată de secția a VI-a comercială a Tribunalului București în dosar, s-a respins cererea formulată de reclamanta - pârâtă SC G.I. SRL în contradictoriu cu pârâții - reclamanți T.M.D. și T.D., s-a admis în parte cererea reconvențională precizată formulată de aceștia, s-a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat din 18 februarie 2008 la BNP - N.A.N., s-a constatat că s-a achitat cu titlu de avans suma de 5.000 euro, s-a respins cererea privind acordarea daunelor morale, ca neîntemeiată și a fost obligată reclamanta-pârâtă la plata către pârâții-reclamanți a sumei de 1.391,33 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că art. 4 și urm. din contract nu condiționează achiziționarea imobilului de împrumutul bancar pentru finanțare. Din interpretarea clauzelor contractuale rezultă că încheierea contractului de vânzare - cumpărare în formă autentică a fost amânată în vederea efectuării unor verificări, iar nu pentru obținerea finanțării.
Reclamanta nu a făcut dovada producerii evenimentului imprevizibil sau cu efecte imprevizibile în sensul că, deși invocă imposibilitatea obținerii finanțării, nu a făcut dovezi în sensul că a întreprins demersuri pentru obținerea unei asemenea finanțări și a fost respinsă. Reclamanta a mai invocat majorarea costurilor de finanțare și scăderea dramatică a prețurilor, triplarea comisioanelor bancare, fără a face dovezi în acest sens.
De asemenea, pentru aplicarea regulilor impreviziunii, momentul intervenirii evenimentului imprevizibil trebuie să se situeze în termenul acordat pentru executarea obligației contractuale. în speță, încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică a fost stabilită pentru data de 15 mai 2008 iar evenimentele invocate de reclamantă drept cauză de impreviziune sunt ulterioare - 15 septembrie 2008, în speță apariția evenimentului imprevizibil trebuie raportată nu la momentul la care promitentul vânzător a cerut executarea contractului, ci la momentul la care părțile au stabilit termenul de executare - 15 mai 2008, când însăși reclamanta afirmă că nu se produsese evenimentul imprevizibil sau cu efecte imprevizibile.
De asemenea, s-a reținut că în ce privește restituirea sumei de 62.500 euro, nu sunt îndeplinite condițiile plății nedatorate, în sensul că nu s-a dovedit că plata a fost făcută din eroare, cel care a efectuat plata având credința că este un debitor al celui care primește plata. Dimpotrivă, din înscrisurile întocmite cu ocazia efectuării plății rezultă, în mod evident, că reclamanta, care a efectuat plata, a înțeles să achite înainte de încheierea contractului de vânzare cumpărare în formă autentică parte din restul de preț, în deplină cunoștință de cauză.
Cât privește cererea reconvențională, s-a reținut că în speță sunt îndeplinite condițiile rezilierii, întrucât pârâții - reclamanți au făcut dovada executării obligațiilor asumate prin antecontract, în schimb, reclamanta pârâtă nu a făcut dovada culpei promitenților vânzători pentru neîncheierea contractului, respectiv nu a făcut dovada îndeplinirii obligațiilor sale contractuale. Totodată, s-a apreciat ca neîntemeiată afirmația reclamantei-pârâte în sensul că pârâții-reclamanți nu i-au pus la dispoziție toate documentele necesare în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă finală.
Referitor la sumele achitate de promitentul cumpărător, cât privește suma de 5.000 euro prevăzută în antecontract, s-a apreciat ca evident faptul că aceasta a fost achitată cu titlu de arvună, părțile prevăzând în mod expres în contract titlul cu care a fost achitată această sumă.
Cu privire la suma de 62.500 euro, interpretând manifestarea de voință a părților în cauză, prin aplicarea principiului de interpretare in dubio pro reo, consacrat de dispozițiile art. 983 C. civ., potrivit cu care convențiile se interpretează în favoarea celui care se obligă, prima instanță a apreciat că intenția acestora nu a fost aceea de a califica ca arvună și a supune regimului juridic prevăzut de art. 1298 C. civ. întreaga sumă de bani achitată de reclamantă în baza antecontractului încheiat între părți.
S-a considerat că terminologia folosită de părți - în cuprinsul clauzei menționate acestea folosesc noțiunea de "avans" iar în înscrisurile care atestă plățile ulterioare noțiunea de "tranșă de preț" - conduce la aceeași concluzie.
în plus, faptul că părțile nu au înțeles să stabilească în mod expres un regim juridic identic al plăților după cum acestea au fost achitate înainte sau după încheierea antecontractului, a condus la concluzia că intenția lor reală a fost aceea de a supune regimului juridic reglementat de dispozițiile art. 1298 C. civ. doar sumele achitate de promitenta-cumpărătoare cu titlu de "avans".
în ce privește capătul de cerere privitor la daunele morale, instanța a reținut netemeinicia acesteia, în condițiile în care pârâta reclamantă nu a precizat în cerere în ce constă prejudiciul moral suferit și modul de producere a prejudiciului moral, dat fiind și faptul că neexecutarea unui contract oneros poate fi prezumată a nu produce, prin ea însăși, prejudicii morale.
împotriva acestei sentințe au formulat apel atât reclamanta-pârâtă SC G.I. SRL cât și pârâții-reclamanți T.M.D. și T.D.
Prin apelul său, reclamanta - pârâtă SC G.I. SRL a solicitat, ca urmare a admiterii acestuia, modificarea în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii cererii principale astfel cum a fost formulată și respingerii cererii reconvenționale, iar pe cale de consecință să se dispună încetarea antecontractului de vânzare - cumpărare autentificat din 18 februarie 2008 pentru cauză de impreviziune și să fie obligați intimații pârâți la restituirea către apelanta reclamantă a sumei de 67.500 euro, achitată în baza antecontractului, cu cheltuieli de judecată.
în drept, au fost invocate dispozițiile art. 969, 970, 1020 și art. 282 și urm. C. proc. civ.
Prin apelul formulat de apelanții pârâți-reclamanți T.M.D. și T.D., aceștia au solicitat, urmare a admiterii apelului, constarea faptului ca plățile efectuate de către SC G.I. SRL către T.M.D. și T.D., în cuantum total de 67.500 euro, au fost achitate cu titlu de avans, conform antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat din 18 februarie 2008 și obligarea SC G.I. SRL la plata de daune morale în cuantum de 106.277,5 lei echivalentul în lei a sumei de 25.000 euro, cu cheltuieli de judecată.
în drept, au fost invocate disp. art. 282 și urm. C. proc. civ.
De asemenea, ambele părți au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea apelului formulat de partea adversă.
Prin decizia civilă nr. 31 din 24 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, au fost respinse, ca nefondate, ambele apeluri.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:
în ceea ce privește apelul formulat de reclamanta-pârâtă SC G.I. SRL, instanța de apel a reținut că, în mod legal și temeinic, prima instanță a respins cererea acesteia de a se dispune încetarea contractului de vânzare-cumpărare ca urmare a impreviziunii și, subsecvent acesteia, și cererea de restituire a sumei de 67.500 euro.
S-a avut în vedere că în doctrina de specialitate și în jurisprudență impreviziunea este privită ca o excepție de la principiul forței obligatorii a actului juridic civil și este justificată de ruperea echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de părți în momentul încheierii actului juridic. Se admite, astfel, în situația în care executarea contractului sinalagmatic devine prea oneroasă pentru una dintre părțile contractante, că există posibilitatea revizuirii efectelor contractului în vederea restabilirii echilibrului economic al prestațiilor.
Din cele arătate mai sus reiese că una din condițiile esențiale ale teoriei impreviziunii este cea ca împrejurarea care a determinat ruperea echilibrului contractual să apară între momentul încheierii contractului și momentul la care trebuie să aibă loc executarea de către părți a obligațiilor asumate, condiție care în cazul de față nu este îndeplinită.
S-a constatat că părțile au încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare la data de 18 februarie 2008 și au prevăzut, la art. 5, că încheierea contractului de vânzare-cumpărare va avea loc la data de 15 mai 2008, iar situația imprevizibilă invocată de către reclamanta pârâtă (prăbușirea pieței imobiliare și înghețarea finanțărilor imobiliare) este mult ulterioară, respectiv după data de 15 septembrie 2008.
Instanța de apel a apreciat ca nefondate susținerile apelantei-reclamante, în sensul că nu trebuie luată în considerare data de 15 mai 2008, ci data de 18 decembrie 2008 (și anume data pentru care pârâții reclamanți au convocat-o pe reclamantă pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică), câtă vreme prin antecontract părțile au stabilit cât se poate de clar data la care trebuia încheiat contractul în formă autentică, dată care nu depindea de emiterea vreunei notificări de către promitenții vânzători, și nu a intervenit, ulterior, vreun acord de voință al părților în sensul modificării acestei date, iar emiterea notificării din decembrie 2008 nu are nici o relevanță cu privire la acest aspect.
S-a mai reținut că sunt neîntemeiate și susținerile potrivit cărora data încheierii contractului a fost amânată din culpa promitenților-vânzători, care nu au pus la dispoziție, la timp, toate documentele necesare efectuării raportului de verificare pentru obținerea finanțării.
în antecontract (art. 2.1) a fost inserat un istoric cât se poate de detaliat al dreptului de proprietate al pârâților-reclamanți asupra terenului respectiv, reclamanta - pârâtă luând astfel la cunoștință încă din momentul încheierii antecontractului de situația juridică a terenului și de actele juridice în baza cărora soții Toader au dobândit dreptul de proprietate.
Mai mult, la doar două zile de la încheierea antecontractului (și anume la 20 februarie 2008) a fost emisă de către OCPI Sector 3 București încheierea prin care s-a dispus intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului pe numele promitenților-vânzători, reieșind așadar că apelanta-reclamantă a avut la dispoziție din timp documentele necesare pentru efectuarea verificărilor la care face referire.
Netemeinicia susținerilor apelantei-reclamante cu privire la acest aspect reiese și din faptul că aceasta nu a făcut vreo dovadă în sensul că ar fi solicitat pârâților-reclamanți transmiterea unor acte suplimentare și că, astfel, aceștia și-ar fi încălcat, implicit, obligația prevăzută la art. 6.3 din antecontract, precum și din corespondența electronică depusă în Anexa 31 la cererea de chemare în judecată unde se observă că nici banca de la care se afirmă că s-ar fi solicitat finanțarea nu a solicitat înscrisuri suplimentare referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului imobil.
Totodată, instanța de apel a apreciat ca neîntemeiate și criticile apelantei - reclamante privind faptul că sentința apelată ar fi contradictorie și că, întrucât prima instanță a dispus rezoluțiunea antecontractului ca urmare a admiterii în parte a cererii reconvenționale, ar fi trebuit să dispună și admiterea în parte a cererii reclamantei pârâte de restituire a sumelor achitate cu titlu de preț.
Se constată, analizând cererea de chemare în judecată cu care a fost sesizată instanța, că reclamanta a învestit, într-adevăr, instanța și cu capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâților Toader la restituirea sumei de 67.500 euro, dar acest capăt de cerere este accesoriu capătului principal, respectiv cel prin care s-a solicitat să se dispună încetarea antecontractului de vânzare - cumpărare pentru cauză de impreviziune.
Or, apreciind ca fiind neîntemeiată cererea de încetare a antecontractului și potrivit principiului accesorium sequitur principale, prima instanță, în mod firesc, a respins și capătul al doilea de cerere, câtă vreme rezolvarea acestuia depindea de soluția din cererea principală.
Pe de altă parte, faptul că în cauză a fost admisă în parte cererea reconvențională și s-a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare - cumpărare, constatându-se culpa reclamantei, nu poate avea vreo relevanță cu privire la soluția dată capătului doi de cerere din acțiunea principală.
Aceasta, deoarece, în primul rând, pârâții reclamanți nu au solicitat, subsecvent cererii de declarare a rezoluțiunii, și repunerea în situația anterioară, iar această măsură nu poate fi dispusă de instanță în lipsa unei cereri a părților în acest sens.
Mai trebuie arătat că a admite, fie chiar și în parte, capătul doi al acțiunii principale ca urmare a declarării rezoluțiunii antecontractului la cererea pârâților reclamanți ar fi însemnat ca prima instanță să schimbe cauza acestui capăt de cerere, schimbând astfel, din oficiu, fundamentul pretenției supuse judecății și să încalce, în acest mod, principiul disponibilității, care guvernează procesul civil.
De asemenea, faptul că în apel reclamanta-pârâtă a solicitat admiterea acestui capăt de cerere ca urmare a dispunerii rezoluțiunii antecontractului nu este de natură să producă consecințe juridice, deoarece art. 294 alin. (1) C. proc. civ. prevede expres că în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată.
Referitor la motivele de apel formulate de apelanții T.M.D. și T.D., instanța de apel a apreciat că acestea nu sunt fondate pentru următoarele considerente:
Cât privește cererea de a se constata că suma achitată cu titlu de avans de către reclamantă este în cuantum de 67.500 euro, s-a reținut, din interpretarea literală a art. 4.2 din antecontractul de vânzare-cumpărare, că intenția părților a fost în sensul ca avansul să fie în cuantum de 5.000 euro iar suma de 495.000 reprezintă rest de preț.
Mai mult, aceeași concluzie se desprinde și din coroborarea clauzelor de la art. 4.2 cu ale art. 8.2, unde de asemenea se face referire la avans (deci la suma de 5.000 euro), iar nu la suma achitată de promitenta cumpărătoare până la data desființării contractului, din coroborarea acestor două prevederi contractuale reieșind că părțile au înțeles ca în situația în care contractul nu se încheie din culpa promitentului cumpărător, acesta să piardă cu titlu de daune interese avansul achitat de 5.000 Euro.
Faptul că aceasta a fost intenția reală a părților este confirmat și de înscrisurile ce constituie anexele 2-6 la cererea de chemare în judecată, în care reiese că sumele achitate ulterior de către apelanta-reclamantă au fost cu titlul de "plată parțială".
Faptul că reclamanta - pârâtă a plătit suma de 62.500 euro anterior datei scadenței (data încheierii contractului în formă autentică) nu are semnificația faptului că și această sumă ar urma regimul juridic al arvunei, prevăzut de art. 1298 C. civ. Curtea apreciază că, întrucât termenul de plată al sumei de 495.000 euro a fost prevăzut exclusiv în favoarea pârâților-reclamanți, reclamanta - pârâtă putea face în mod valabil o plată anticipată, fie și parțială, fără ca aceasta să presupună acordul său ca sumele achitate în mod anticipat în mod voluntar să intre sub incidența prevederilor art. 8.2 din antecontract.
Instanța de apel a apreciat ca neîntemeiate și motivele de apel invocate de pârâții-reclamanți prin care aceștia au criticat respingerea cererii lor de acordare a daunelor morale.
S-a avut în vedere că în cauză sunt aplicabile regulile răspunderii civile contractuale, iar nu delictuale, și că prin prevederea clauzei de la art. 8.2, date fiind și prevederile art. 1298 C. civ., părțile au înțeles să evalueze anticipat prejudiciul pentru neexecutarea culpabilă de către promitentul-cumpărător a obligației asumate.
Pe de altă parte, instanța de apel a apreciat că între neexecutarea de către reclamanta-pârâtă a obligației asumate, de a cumpăra un bun imobil - teren și prejudiciul moral invocat de către pârâții-reclamanți (faptul că s-au mutat din casa unde locuiau într-o locuință închiriată, că ar fi împrumutat bani pentru modernizarea casei, pe care nu i-au putut restitui, ceea ce Ie-a atras o serie de neajunsuri de ordin moral) nu există legătură de cauzalitate directă, întrucât, în cauză, s-a interpus un alt lanț cauzal, determinat de decizia unilaterală a pârâților-reclamanți de a se muta din casa în care locuiau și de a o moderniza, decizie care Ie-a aparținut pârâților reclamanți în mod integral și nu a fost determinată de către reclamanta-pârâtă.
împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți.
I. în recursul lor, recurenții-pârâți T.M.D. și T.D. au adus următoarele critici deciziei recurate.
1. în mod greșit a reținut instanța de apel că intenția părților, cu ocazia plății sumelor de bani, plăți intervenite ulterior semnării antecontractului, nu a fost aceea de a califica aceste plăți ca arvună ci ca parte din preț.
Recurenții - pârâți au susținut că, cu toate că în procesele verbale de predare a acestor sume de bani a fost făcută mențiunea "plată parțială", ambele părți au considerat aceste plăți ca făcând parte din avans, prețul urmând să intervină numai la încheierea actului de vânzare-cumpărare în formă autentică.
S-a apreciat de către recurenții-pârâți că numai în cazul contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate ar putea fi vorba de părți ale plății, în cauza de față plățile efectuate nu puteau fi calificate decât ca făcând parte din avans.
Recurenții - pârâți au considerat că această critică se încadrează în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
2. în mod greșit instanța de apel a respins cererea privind acordarea daunelor morale.
în acest sens, recurenții-pârâți au arătat că acordarea acestor daune morale are la bază săvârșirea unui fapt ilicit săvârșit de către reclamantă, pe care instanța de apel nu l-a observat, și anume inducerea în eroare a pârâților, de către reclamantă, cu privire la situația imobilului ce a făcut obiectul antecontractului, motiv pentru care pârâții și-au părăsit casa în care locuiau, fiind nevoiți să împrumute sume de bani, pe care nu le-au mai putut restitui, această situație făcând să decadă, ca prestigiu, în fața prietenilor și a celor de la care au împrumutat bani.
Recurenții - pârâți au arătat că aceste critici se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
II. Recurenta-reclamantă SC G.I. SRL a adus următoarele critici deciziei recurate:
1. Hotărârea instanței de apel este dată cu greșita interpretare și aplicare a legii, respectiva dispozițiilor art. 1019, 1020 și 1021 C. civ.
Astfel, potrivit practicii judiciare, rezoluțiunea unui contract sinalagmatic, pentru neexecutarea obligațiilor de către o parte contractantă, are ca efect repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului, prin restituirea reciprocă a prestațiilor.
Acest principiu a fost ignorat de către instanța de apel, pe motiv că are caracter accesoriu în raport de capătul principal al cererii de chemare în judecată, care a fost respins, și respectiv că nu a fost solicitată repunerea în situația anterioară de către pârâți, în cererea reconvențională, însă aceștia au solicitat să se constate faptul că plățile efectuate de către reclamantă au fost achitate cu titlu de avans.
Reclamanta a mai apreciat că instanța de apel, deși a respins solicitarea de a fi calificată drept arvună suma de 67.500 euro, nu a înțeles să lămurească situația acestei sume, care a rămas în patrimoniul pârâților, fără justificare legală.
2. Soluția instanței de apel a fost dată cu greșita interpretare a situației de fapt.
Astfel, în ce privește a doua cerință a teoriei impreviziunii, cea referitoare la momentul intervenirii evenimentului imprevizibil, instanța de apel nu a ținut cont de faptul că momentul stabilit pentru încheierea contractului în formă autentică a fost amânat din culpa promitenților vânzători, care nu au pus la dispoziție toate documentele la timp, în vederea efectuării raportului de verificare necesar pentru obținerea finanțării, din probele administrate în cauză rezultând că pârâții sunt singurii vinovați de faptul că termenul prevăzut pentru perfectarea actului a fost depășit.
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, înalta Curte a constatat că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
I. în ce privește recursul formulat de recurenții-pârâți T.M.D. și T.D.
1. Prima critică nu poate fi reținută.
în primul rând, recurenții-pârâți au încadrat în mod greșit această critică în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., articol care se referă la greșita interpretare a actului juridic dedus judecății, or, în speța de față recurenții-pârâți nu critică natura juridică a actului în sine, care este un antecontract de vânzare - cumpărare, deci o promisiune bilaterală, sinalagmatică de vânzare - cumpărare, ci interpretarea greșită a unor clauze din contract, respectiv a dispozițiilor art. 4.2 din antecontract.
în acest sens, instanța de recurs a constatat că instanța de apel a făcut o corectă interpretare a clauzelor respective, care se referă la plata avansului de 5.000 euro, suma de 67.500 euro, făcând parte din prețul stabilit prin antecontractul de vânzare-cumpărare.
Astfel, în mod legal instanța de apel a stabilit că termenul de plată al sumei ce constituie cuantumul prețului a fost prevăzut exclusiv în favoarea pârâților și că reclamanta putea face, în mod valabil, plata anticipată, fie și parțială, fără ca aceasta să presupună acordul său ca sumele achitate în mod anticipat, să intre sub incidența art. 8.2 din antecontract, suma ce intră sub incidența acestui articol fiind doar cea de 5.000 euro, prevăzută în art. 4.2 din antecontract, numai pentru aceasta fiind aplicabil regimului juridic al arvunei, prevăzut de art. 1298 C. civ.
2. Nici cea de-a doua critică nu poate fi reținută.
Așa după cum, în mod legal, a reținut și instanța de apel, între părți au fost stabilite relații contractuale, astfel că eventualele prejudicii pot fi stabilite numai pe baza clauzelor contractuale.
Recurenții-pârâți au invocat existența unei răspunderi delictuale civile, însă aceștia nu au reușit să demonstreze nici existența faptului ilicit, respectiv inducerea lor în eroare, de către reclamantă, prin neîncheierea contractului la termenul stabilit, acest fapt putând constitui doar o eventuală neîndeplinire a obligației contractuale și nu o faptă ilicită, nu au demonstrat nici existența prejudiciului pretins, ci doar l-au afirmat, și nu au demonstrat, așa după cum a reținut și instanța de apel, nici existența unei legături de cauzalitate directă între așa-zisa faptă ilicită și pretinsul prejudiciu.
II. în ce privește recursul formulat de reclamanta SC G.I. SRL.
1.Prima critică nu poate fi reținută.
Este adevărat că rezoluțiunea unui contract sinalagmatic, pentru neexecutarea obligațiilor de către o parte contractantă, are ca efect repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului, prin restituirea reciprocă a prestațiilor, însă, în ce privește cererea formulată de către reclamantă, aceasta a fost respinsă, fiind evident faptul că în ce privește această cerere nu se putea dispune repunerea în situația anterioară, iar în ce privește cererea reconvențională, pârâții nu au solicitat repunerea părților în situația anterioară.
Este adevărat că în această situație, cât timp instanța de apel a stabilit că suma de 67.500 euro, a fost plătită cu titlu de preț parțial și nu cu titlu de avans, pârâții se află în situația de a se îmbogății fără just temei cu această sumă, însă reclamanta are la îndemână o acțiune separată, fondată tocmai pe principiul îmbogății fără justă cauză.
2. Nici cea de-a doua critică nu poate fi reținută.
Astfel, aceasta nu vizează nelegalitatea deciziei recurate, ci netemeinicia acesteia, cu privire la faptul că, potrivit practicii judiciare, în ce privește teoria impreviziunii, instanța de apel a reținut, în mod greșit, că evenimentul imprevizibil a intervenit după momentul stabilit pentru încheierea contractului în formă autentică, amânarea acestui moment producându-se din culpa pârâților, astfel că nu se poate aprecia că evenimentul imprevizibil nu s-ar fi produs între momentul încheierii contractului și data stabilită pentru executarea acestuia.
Prin O.U.G. nr. 138/2000 au fost abrogate pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ., astfel încât în calea de atac, extraordinară, a recursului, nu poate fi analizată decât nelegalitatea deciziei recurate, nu și netemeinicia acesteia.
Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte, a respins recursurile, ca nefondate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 23/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 189/2013. Civil → |
|---|
