ICCJ. Decizia nr. 18/2013. Civil
| Comentarii |
|
Reclamanta SC M. SRL Timișoara, prin precizarea de acțiune formulată la 01 noiembrie 2010, a specificat că petitul 1 din acțiunea introductivă de instanță si precizat la 22 iunie 2010, rămâne fără obiect raportat la procesul verbal de predare primire a spațiului din incinta Sălii Polivalente Olimpia din data de 21 iulie 2010 și că solicită în contradictoriu cu pârâții Municipiul Timișoara reprezentat prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara, să se constatate că pentru perioada 30 noiembrie 2009 - 21 iulie 2010 a operat tacita relocațiune cu privire la spațiul în suprafață de 54 mp situat în Timișoara, str. Aleea Sportivilor din incinta Sălii Polivalente Olimpia, având destinația de cafenea-bar, spațiu pe care l-a deținut cu titlu de chirie până la data de 21 iulie 2010, data predării spațiului către proprietar; să se dispună obligarea pârâților la plata sumei de 30.000 lei reprezentând daune interese pentru neexecutarea obligațiilor asumate prin contract, cu cheltuieli de judecată.
Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, prin decizia civilă nr. 12/ A din 17 ianuarie 2012, a respins apelul declarat de reclamanta SC M. SRL Timișoara, împotriva sentinței civile nr. 623/ PI din 22 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul Timiș, prin care a respins acțiunea precizată a reclamantei SC M. SRL în contradictoriu cu pârâții Municipiul Timișoara reprezentat prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele:
Prima instanță în mod corect a respins acțiunea precizată formulată de reclamanta SC M. SRL, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Timișoara prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara, reținând că în cauză nu a operat tacita relocațiune pentru perioada 30 noiembrie 2009 - 21 iulie 2010 cu privire la spațiul situat în Timișoara, Aleea Sportivilor, din incinta Sălii Polivalente Olimpia, cu destinația de cafenea-bar, având în vedere că din probatoriul administrat în cauză s-a constatat că nu este îndeplinită cerința consimțământului locatorului.
Așa cum au arătat pârâții intimați, în contractul de închiriere, la art. 3 alin. (2), s-a menționat în mod expres că, contractul se prelungește de drept, prin acordul de voință al părților, manifestat expres cu cel puțin 30 de zile înaintea expirării acestuia, pe o perioadă negociată între părți, în condițiile respectării clauzelor contractuale.
în acest sens au fost încheiate patru acte adiționale, care au prelungit contractul de închiriere, că după momentul în care a expirat ultima prelungire nu se mai poate aprecia că ar exista o prelungire tacită, în lipsa unui nou act adițional care să specifice acest acord expres exprimat în scris.
SC M. SRL, prin cafeneaua-bar, a ocupat fără titlu spațiul situat în Timișoara, Aleea FC Ripensia - Sala Polivalentă Olimpia, deși era expirat termenul contractului încheiat de către Direcția de Sport a Județului Timiș cu reclamanta.
în consecință, în speță nu poate opera tacita relocațiune, dat fiind manifestarea neechivocă a pârâților de a anunța concediul reclamantei, iar faptul perceperii unei sume de bani, chiar cu denumirea de chirie, nu reprezintă o acceptare a tacitei relocațiuni, ci doar contravaloarea folosirii spațiului de către reclamantă după încetarea locațiunii.
în ședința din data de 15 ianuarie 2008 a Comisiei de analiză a spațiilor cu altă destinație decât aceea de locuință situate în imobilele, proprietatea Primăriei Municipiului Timișoara, s-a solicitat eliberarea și predarea spațiului pe care îl ocupă reclamanta, întrucât aceasta nu deține contracte de închiriere cu instituțiile pârâte.
în data de 27 iunie 2008, Municipiul Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara au chemat în judecată pe SC M. SRL solicitând evacuarea necondiționată a acesteia din spațiul menționat, iar prin sentința civilă nr. 22 din 12 ianuarie 2010, Tribunalul Timiș a admis cererea formulată de pârâți, sentința rămânând definitivă prin decizia civilă nr. 139/ A din 13 septembrie 2010 a Curții de Apel, Timișoara, care a respins ca nefondat apelul reclamantei.
Pentru a pronunța această decizie, curtea a reținut că nu se poate accepta apărarea pârâtei conform căreia a operat tacita relocațiune și că un nou contract de închiriere, pe durată nedeterminată, constituie titlul locativ ce îi justifică prezența în spațiul situat în Timișoara, Aleea F.C. Ripensia, întrucât rezultă, din probele dosarului, că pârâții i-au anunțat în repetate rânduri concediul. Potrivit art. 1438 C. civ., atunci când s-a notificat concediul, locatarul chiar dacă ar fi continuat a se servi de obiectul închiriat sau arendat, nu poate opune relocațiunea tacită. Aspectul că celor două pârâte li s-au perceput sume pentru plata utilităților folosite și pentru folosința spațiului respectiv, nu împiedică pe proprietar să anunțe concediul, astfel că nu poate opera relocațiunea tacită.
împrejurarea că reclamanta a folosit spațiul menționat, din Timișoara, și după expirarea termenului de locatiune, predându-l de bună voie la data de 21 iulie 2010, cu mult după expirarea contractului de locatiune, respectiv 30 noiembrie 2009, și a pronunțării sentinței civile nr. 22 din 12 ianuarie 2010 a Tribunalului Timiș, secția comercial, nu poate fundamenta nici petitul precizat privind despăgubirile în cuantum de 30.000 lei, reprezentând daune interese pentru neexecutarea obligațiilor asumate prin contract din data de 30 noiembrie 2009, astfel încât daunele interese solicitate de reclamantă s-a apreciat că sunt neîntemeiate.
împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, reclamanta SC M. SRL Timișoara, solicitând în concluzie, admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, admiterea apelului, schimbării sentinței în sensul admiterii acțiunii sale astfel cum a fost precizată și motivată în scris.
Recurenta-reclamantă își subsumează criticile motivelor reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., arătând, în esență, că prin hotărârea pronunțată instanța de control judiciar a interpretat eronat situația de fapt proprie cauzei.
Recurenta susține că a solicitat instanței să constate că pentru perioada 30 noiembrie 2009 - 21 iulie 2010 a operat tacita relocațiune cu privire la spațiul în litigiu pe care societatea sa l-a deținut cu titlu de chirie până la 21 iulie 2010, data predării lui către proprietar, astfel că pârâta datorează daunele interese solicitate, pentru nerespectarea clauzelor contractului.
în continuare recurenta-reclamantă prezintă criticile aduse deciziei recurate, reproșând instanței de apel că motivarea acesteia nu răspunde criticilor pe care Ie-a formulat raportându-se în susținere la situația de fapt specifică speței, la înscrisurile depuse la dosar, la declarațiile martorilor care au confirmat că societatea sa și-a îndeplinit toate obligațiile ce-i reveneau din contract, plata chiriei și a utilităților.
înalta Curte, examinând cererea de recurs din perspectiva criticilor indicate de parte, astfel cum acestea au fost circumscrise temeiurilor de drept indicate, reține inexistența motivelor de nelegalitate, în raport de reglementarea cuprinsă în art. 3021lit. c) C. proc. civ., pentru următoarele considerente.
Potrivit art. 3021alin. (1) lit. c) C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.
Conform, art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate, prevăzute expres și limitativ la punctele 1 - 9, iar potrivit dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ. indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unui din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Deși recurenta-reclamantă formulează critici se reține că deși acestea fac referire la dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., dezvoltarea motivelor de recurs făcute nu indică în mod concret dispoziția legală încălcată sau greșit aplicabilă, astfel că acestea nu pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care să conducă la casarea sau modificarea hotărârii atacate, și nici nu pot face obiectul controlului de legalitate.
Motivarea recursului, așa cum s-a arătat mai sus, vizează numai aspecte de netemeinicie legate de stabilirea situației de fapt și greșita interpretare de către instanța de apel a probelor administrate în cauză, elemente ce nu vizează nelegalitatea.
Prin urmare, recursul nefiind o cale de atac devolutivă care să permită reanalizarea situației de fapt și reinterpretarea probelor, nefiind posibilă nici reîncadrarea criticilor în alte motive de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu se poate realiza un examen al deciziei atacate, sub aspectul legalității acesteia.
Or, art. 304 alin. (1) și art. 3021C. proc. civ. nu numai că stabilesc condițiile promovării recursului, ci sancționează cu nulitatea nerespectarea lor.
Constatându-se, totodată, că nu erau nici motive de ordine publică ce puteau fi invocate din oficiu, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., înalta Curte a admis excepția și a constatat nulitatea cererii de recurs, conform art. 3021alin. (1) lit. c) C. proc. civ. raportat la art. 306 alin. (1) din același cod.
| ← ICCJ. Decizia nr. 189/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 17/2013. Civil → |
|---|
