ICCJ. Decizia nr. 2091/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2091/2013
Dosar nr. 7996/105/2010
Şedinţa publică din 28 mai 2013
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 64 din data de 8 februarie 2012, Tribunalul Prahova, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC U.I. SRL prin administrator judiciar D.U., în contradictoriu cu pârâta SC G.C. SRL.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că excepţia prematurităţii acţiunii invocată de pârâtă pe calea întâmpinării este nefondatâ, motiv pentru care a fost respinsă, potrivit considerentelor reţinute în încheierea de şedinţă din 20 mai 2011.
Pe fondul cauzei s-a reţinut că la data de 22 iunie 2006 părţile au încheiat contractul de antrepriză din 2006, având ca obiect execuţia de către reclamantă, în calitate de antreprenor în beneficiul societăţii pârâte a lucrărilor de construcţii şi finisaje a ansamblului de locuinţe denumit „Cartier M.R.” situat în comuna Bucov, menţionându-se în contract că plata lucrărilor executate se va face în termen de 7 zile de la emiterea facturilor întocmite pe baza situaţiilor de lucrări, facturi ce trebuie confirmate de reprezentantul beneficiarului.
S-a mai reţinut din interpretarea clauzelor protocolului încheiat între părţi, respectiv din determinarea exactă a înţelesului termenilor folosiţi şi prin cercetarea manifestării de voinţă în strânsă corelaţie cu voinţa lor internă, faptul că părţile au înţeles să stingă orice fel de obligaţii reciproce ce le reveneau, potrivit contractului de antrepriză din 2006 care este menţionat în protocol.
În ceea ce priveşte clauza penală care aplică o sancţiune pecuniară pentru întârzierea la plată, indiferent de suma datorată de 1% din valoarea întregului contract s-a apreciat că este nelegală, întrucât încalcă prevederile art. 4 din Legea nr. 469/2002, privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, act normativ sub imperiul căruia contractul părţilor a fost încheiat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta SC U.I. SRL, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinice.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia a ll-a civilă, contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 60 din 7 iunie 2012 a admis apelul formulat de reclamanta SC U.I. SRL, a schimbat în tot sentinţa şi pe fond a admis acţiunea, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.536.733,68 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere în plata preţului.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut cu privire la afectele protocolului, incidenţa clauzei prin care s-a constatat respectarea tuturor clauzelor din contract şi că, interpretarea instanţei da fond a fost extinsă, la întreg contractul inclusiv clauza penală, deşi se prevede expres că nu mai există nici un fel da obligaţii ale părţilor semnatare ale contractelor în ceea ce priveşte execuţia lucrărilor, astfel că, constatarea respectării clauzelor contractului se referea expres la cele privind executarea lucrărilor, nu la plata preţului sau al penalităţilor.
În aceste condiţii, faţă de raporturile contractuale dintre părţi şi modul în care s-au derulat acestea, s-a apreciat că, acţiunea reclamantei este întemeiată, iar potrivit dispoziţiilor art. 969 C. civ., pârâta datorează penalităţile pentru plata cu întârziere a lucrărilor executate, aşa cum au fost solicitate, întrucât clauza cuprinsă în art. 4 din protocol nu poate fi interpretată în sensul stingerii obligaţiilor rezultate din aplicarea clauzei penale.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâta SC G.C. SRL Ploieşti, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, desfiinţarea în tot a deciziei recurate, menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei pronunţate de Tribunalul Prahova, iar pe fond respingerea acţiunii formulate de reclamantă.
Criticile aduse deciziei atacate se referă în esenţă la faptul că, hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii referitoare la Protocolul nr. 138 din 11 februarie 2008, încheiat între cele două părţi, precum şi faptul că s-a dat o interpretare greşită actelor adiţionale din data de 1 octombrie 2007 şi respectiv 15 noiembrie 2007 la contractul da antrepriză din 22 iunie 2006, greşeala instanţei constând în interpretarea eronată a duratei contractului de antrepriza şi în mod implicit a clauzelor referitoare la penalităţi şi a perioadei de întârziere în efectuarea plăţii.
În ceea ce priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel trebuia să constate că are efect de lege între părţi, atât Protocolul nr. 138 din 11 februarie 2008 cât şi actele adiţionale la contractul de antrepriza din 2006, unde părţile nu au mai înţeles să menţină nici expres şi nici implicit clauzele referitoare la penalităţi, aplicând astfel prevederile art. 969 C. civ., în mod corect la întregul ansamblu contractual existent între părţi.
Analizând critica adusă deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că aceasta este fondată, urmând ca recursul pârâtei SC G.C. SRL Ploieşti să fie admis, cu consecinţa casării deciziei şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru următoarele considerente:
Modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi solicitată, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. atunci „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”.
Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta a pus în discuţie aplicarea greşită, de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 969 C. civ. teza a ll-a, care arată că, consimţământul mutual al părţilor revocă contractul încheiat, astfel că, nu numai menţiunea expresă a renunţării la clauzele penalităţilor are efect de lege între părţi, ci şi renunţarea mutuală, implicită care reiese din actele încheiate ulterior contractului iniţial. Or, faţă de susţinerile contradictorii ale părţilor în interpretarea clauzelor se impunea stabilirea voinţei reale a părţilor avându-se în vedere şi modificările anterioare ale contractului iniţial.
În acest sens, critica pârâtei se constată a fi întemeiată, întrucât Curtea de Apel Ploieşti nu a procedat la stabilirea situaţiei de fapt existentă în cauza de faţă, nu a avut în vedere calculul penalităţilor şi limitele impuse de dispoziţiile Legii nr. 469/2002 şi nu a înlăturat argumentat apărarea pârâtei.
În acest context, se apreciază ca fondată critica recurentei, întrucât în cauză nu s-au făcut dovezi în acest sens, iar probatoriului administrat în cauză de către instanţa de apel trebuia analizat şi din perspectiva dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., când instanţa putea dispune ca părţile să completeze probele pentru lămurirea în întregime a procesului, sau din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care Ie putea ordona chiar dacă părţile se împotrivesc.
Toate aceste aspecte care nu au fost examinate, astfel încât cu ocazia soluţionării apelului urmează să fie lămurite de instanţa de apel prin suplimentarea probaţiunii, totodată avându-se în vedere considerentele expuse de prima instanţă, criticile pârâtei şi apărările reclamante, iar faţă de soluţia de casare, criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. nu se vor mai analiza de către instanţa de recurs, dar instanţa de apel va avea în vedere, în conformitate cu art. 315 alin. (3) C. proc. civ. toate motivele invocate în faţa instanţei a cărei hotărâre a fost casată.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. va admite recursul declarat de pârâta SC G.C. SRL Ploieşti, cu consecinţa casării deciziei din apel şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta SC G.C. SRL Ploieşti împotriva deciziei nr. 60 din 7 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o casează şi dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2089/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2092/2013. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
