ICCJ. Decizia nr. 2092/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2092/2013
Dosar nr. 28978/3/2010
Şedinţa publică din 28 mai 2013
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civila nr. 19842 din 27 octombrie 2011 Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii capătului 1 al cererii reconvenţionale; a respins ca neîntemeiată acţiunea principală formulată de reclamanta CN C.F. C.F.R. SA, prin S.C.R.E.I.R. C.F. Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta SC S.T. SA Bucureşti, precum şi cererea reconvenţională.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut culpa exclusivă a reclamantei în neîndeplinirea obligaţiei de perfectare a contractului de închiriere pentru terenul în litigiu, apreciind că încheierea acestuia era condiţionată de îndeplinirea obligaţiei corelative de obţinere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, cel puţin de iniţiere a demersurilor necesare, precum şi perioada extrem de lungă, 23 septembrie 2003-15 iunie 2010 data sesizării instanţei, în care reclamanta nu a demarat procedura necesară atestării dreptului de proprietate asupra terenului, raportat şi la dispoziţiile art. 12 alin. (1) Legea nr. 137/2002, potrivit cărora, societatea avea obligaţia întocmirii şi înaintării documentaţiei necesare, în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a legii.
A mai apreciat instanţa întemeiat refuzul pârâtei de a încheia contractul de închiriere, în raport de înscrisurile administrate, respectiv extrasul de carte funciară din cuprinsul cărora rezultă că, titular al dreptului de proprietate asupra terenurilor este C.T.F. Bucureşti SA, iar nu reclamanta CN C.F. C.F.R. SA.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, pentru motive de nelegalitate reclamanta CN C.F. C.F.R. SA Regionala C.F. Bucureşti.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, prin decizia civilă nr. 222 din 14 mai 2012 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta CN C.F. C.F.R. SA, Regionala C.F. Bucureşti.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 7.2 lit. g) din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, rezultă că încheierea contractului închiriere a terenurilor se realiza în considerarea calităţii de administrator şi viitor proprietar al terenurilor a SC S.I. SA, iar reclamanta nu a obţinut certificatul de atestare al dreptului de proprietate asupra terenurilor, în numele societăţii privatizate, neîndeplinindu-şi obligaţia asumată prin contract, astfel că, în mod întemeiat pârâta a opus excepţia de neexecutare.
În raport de temeiul de drept, art. 969 C. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 970 C. civ. s-a apreciat că, în mod corect prima instanţă a reţinut culpa exclusivă a reclamantei în neexecutarea contractului, respectiv a obligaţiei minime de demarare a procedurii de atestare a dreptului de proprietate, din anul 2006 proprietar al terenurilor figurând o terţa societate, astfel că, refuzul pârâtei de a încheia contractul de închiriere este pe deplin justificat.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta CN C.F. C.F.R. SA, prin S.C.R.E.I.R. C.F. Bucureşti a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în tot a deciziei atacate, iar pe fond admiterea cererii reclamantei astfel cum a fost precizată.
Criticile aduse deciziei atacate se referă în esenţă la faptul că, soluţiile pronunţate de către cele două instanţe sunt greşite, având în vedere că acestea au analizat pretenţiile recurentei din perspectiva reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor pe care CN C.F. C.F.R. SA şi Ie-a asumat prin contractul de vânzare acţiuni din 23 septembrie 2003 faţă de intimata-pârâtă SC S.T. SA, care nu poate constitui izvor de obligaţii reciproce, pentru că acest contract a fost încheiat cu o altă societate, respectiv cu SC S.I. SA, nicidecum cu intimata-pârâtă SC S.T. SA.
Acest aspect este relevant, în opinia recurentei, în condiţiile în care, prin cererea precizatoare a fost indicat art. 969 C. civ., ca temei de drept al pretenţiilor reclamantei, având în vedere că acordul de voinţă al părţilor a fost realizat prin semnarea contractului de închiriere valabil încheiat, în considerarea căruia solicită obligarea intimatei-pârâte SC S.T. SA să-şi execute obligaţia de plată a chiriei.
Analizând critica adusă deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, urmând ca recursul declarat de reclamanta CN C.F. C.F.R. SA, prin S.C.R.E.I.R. C.F. Bucureşti să fie respins, pentru următoarele considerente:
Art. 304 pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia, instanţa interpretând greşit actul dedus judecăţii a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Deşi motivul de nelegalitate aşa cum este prevăzut procedural vizează actul dedus judecăţii, recurenta prin argumentele aduse în sprijinul acestuia se referă la înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al înscrisurilor deduse judecăţii, cu scopul de a repune în discuţie probele, concludenta acestora, care nu intră în sfera de analiză a motivului invocat.
În realitate, motivul invocat de recurentă, prin cererea de chemare în judecată se referă la faptul că reclamanta a invocat ca izvor al obligaţiilor, contractul de vânzare acţiuni din 23 septembrie 2003 ca apoi, în recurs, să-şi modifice poziţia procesuală nerecunoscând efectele acestui contract.
Mai mult decât atât, recurenta invocă prin cererea de recurs faptul că pârâta SC S.T. SA este un terţ faţă de contractul de vânzare acţiuni, având în vedere că acesta a fost încheiat cu o altă societate, respectiv SC S.I. SA astfel că, acesta trebuia analizat în raport cu această societate şi nu cu pârâta SC S.T. SA.
În acest sens, se constată că instanţa de recurs nu ar mai putea exercita controlul judiciar asupra hotărârii atacate, din moment ce schimbarea cauzei în recurs ar duce la analiza unui alt temei juridic faţă de cel examinat de instanţa de apel şi a altei instituţii juridice, cu regim legal distinct faţă de cel avut în vedere de instanţă de apel.
Aceasta deoarece, instanţele de judecată nu se pot pronunţa decât în limitele investirii, iar reclamanta CN C.F. C.F.R. SA, prin criticile formulate în recurs a procedat la modificarea acţiunii, menţionând că, în realitate pârâta SC S.T. SA este un terţ faţă de prezentul litigiu, aspect ce tinde la schimbarea cadrului procesual, iar această împrejurare se constată că nu reprezintă o critică de nelegalitate care poate fi cenzurată în recurs.
În acest context, nu pot fi reţinute nici criticile referitoare la faptul că s-au încălcat dispoziţiile legii pentru a fi reţinut motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta CN C.F. C.F.R. SA, prin S.C.R.E.I.R. C.F. Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta CN C.F. C.F.R. SA, prin S.C.R.E.I.R. C.F. Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 222 din 14 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2091/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2093/2013. Civil. Anulare act. Recurs → |
|---|
