ICCJ. Decizia nr. 2246/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2246/2013
Dosar nr. 3217/114/2011
Şedinţa publică de la 5 iunie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului, reţine următoarele:
Prin sentinţa nr. 3935 pronunţată în data de 22 noiembrie 2011, Tribunalul Buzău a respins excepţia invocată de pârât privind lipsa calităţii procesual active a reclamantei în formularea acţiunii şi a respins acţiunea cererii formulată de reclamanta N.V., în contradictoriu cu pârâţii SC B.C.R. A.V.I.G. SA şi F.P.V.S.
Pentru a pronunţa această sentinţă,,prima instanţă a reţinut că la data de 05 octombrie 2010 în afara localităţii Poşta, Judeţul Buzău a avut loc un accident rutier în urma căruia au decedat părinţii reclamantei N.V. şi anume N.E. şi N.D. şi că vinovat de producerea accidentului rutier a fost conducătorul auto N.D. care pe fondul imprudenţei în conducere a pierdut controlul asupra direcţiei, a pătruns pe contrasens şi a intrat în coliziune cu un alt autovehicul, aşa cum rezultă din rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale pronunţată în Dosarul nr. 710/P/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău.
La momentul producerii evenimentului rutier defunctul N.D. conducea autovehiculul, autoturism ce era asigurat la SC B.C.R. A.V.I.G SA pentru o perioadă ce nu acoperea producerea evenimentului, răspunderea asigurătorului încetând la data de 24 septembrie 2010.
Conform dispoziţiilor art. 251 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor toţi asigurătorii autorizaţi trebuie să constituie Fondul de protecţie a victimelor străzii care funcţionează conform reglementărilor aceluiaşi act normativ, fondul constituindu-se în scopul de a despăgubi persoanele păgubite prin accidente dacă vehiculul care a produs accidentul nu era asigurat pentru răspunderea civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule cu toate că proprietarul avea obligaţia să încheie o astfel de asigurare.
Reţinând această situaţie de fapt, tribunalul a considerat că reclamanta are calitate procesual activă pentru a formula prezenta acţiune în despăgubire, urmând în consecinţă să respingă excepţia lipsei calităţii procesual active a acesteia invocată de către pârâtă.
În conformitate însă cu dispoziţiile art. 251 alin. (15) din Legea nr. 32/2010, în vederea recuperării sumelor cheltuite fondul are un drept de regres împotriva entităţii care a determinat prejudiciul şi, astfel, deşi teoretic reclamanta ar fi îndreptăţită să primească despăgubiri materiale şi morale, în cuantumul în care acestea ar fi dovedite, de la F.P.V.S., admiterea unei asemenea acţiuni ar fi lipsită de finalitate întrucât la rândul său fondul ar trebui să se îndrepte pentru recuperarea acestei sume tocmai împotriva reclamantei, în calitate de moştenitor al persoanei decedate şi vinovat de producerea evenimentului rutier.
Chiar dacă aparent acţiunea reclamantei nu putea fi considerată ca fiind lipsită de interes în fapt aceasta nu poate fi admisă întrucât la rândul său reclamanta este răspunzătoare faţă de F.P.V.S., care nu este în măsură să protejeze răspunderea civilă delictuală a persoanei responsabile pentru crearea prejudiciului, ci doar să garanteze plata unor despăgubiri, ultim plătitor rămânând a fi tot persoana vinovată de producerea evenimentului rutier sau moştenitorii acesteia în cazul decesului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta N.V.
Prin Decizia nr. 36 din 27 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta N.V. împotriva sentinţei civile nr. 3035 pronunţată la data de 22 noiembrie 2011 de Tribunalul Buzău.
În motivare, instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 251 din Legea nr. 32/2000 coroborate cu dispoziţiile art. 3 din Normele puse în aplicare prin Ordinul Preşedintelui C.S.A. din 2008, Fondul „intervine ca garant pentru respectarea obligaţiei de despăgubire" acordând despăgubiri persoanelor prejudiciate prin accidente de autovehicule, dacă vehiculul care a provocat accidentul a rămas neidentificat sau acesta nu era asigurat R.C.A.
Curtea de Apel a constatat că în speţa de faţă, angajarea garanţiei Fondului este posibilă întrucât persoana responsabilă pentru producerea accidentului de circulaţie nu beneficiază de o poliţă de asigurare RCA, valabilă la data producerii accidentului, dar aşa cum corect a reţinut şi judecătorul fondului în conformitate cu prevederile art. 251 alin. (15) din Legea nr. 32/2010, în vederea recuperării sumelor cheltuite fondul are un drept de regres împotriva entităţii care a determinat prejudiciul şi, astfel, deşi teoretic reclamanta ar fi îndreptăţită să primească despăgubiri materiale şi morale, în cuantumul în care acestea ar fi dovedite, de la F.P.V.S., admiterea unei asemenea acţiuni ar fi lipsită de finalitate întrucât la rândul său fondul ar trebui să se îndrepte pentru recuperarea acestei sume tocmai împotriva reclamantei, în calitate de moştenitor al persoanei decedate şi vinovat de producerea evenimentului rutier.
Instanţa de apel a constatat că Legea nr. 32/2000 stabileşte că, după plata despăgubirilor Fondul se subrogă în drepturile persoanelor prejudiciate, persoana sau persoanele responsabile pentru repararea prejudiciului având obligaţia să ramburseze Fondului despăgubirile plătite.
Acesta constituie izvorul legal al dreptului de regres conferit Fondului şi prin urmare, acest drept de regres nu are nevoie de o altă consacrare prin hotărâre judecătorească, atâta timp cât el decurge din însăşi dispoziţiile legale.
Pe de altă parte, există o decizie în interesul legii care face trimitere la acest drept de regres, instanţa supremă concluzionând că, după plata despăgubirilor, Fondul se subrogă în drepturile persoanelor prejudiciate îndreptându-se împotriva entităţii autor al accidentului pentru recuperarea despăgubirilor achitate sau a moştenitorilor acestuia.
S-a mai arătat că Fondul nu acordă despăgubiri în baza unei obligaţii pentru fapta proprie şi nici în baza unei obligaţii de garantare pentru faptele unor persoane pentru care răspunde, apelanta fiind moştenitoarea acceptantă a celui ce a produs accidentul, care este vinovat de această situaţie şi nici nu a fost asigurat R.C.A.
Ca atare Fondul acordă despăgubiri numai în locul celor care, în conformitate cu prevederile legale, C. civ. privind răspunderea civilă delictuală sunt obligaţi la plata despăgubirilor şi numai în scopul protejării victimelor făcând demersuri pentru recuperarea acestora, de la persoana responsabilă pentru crearea prejudiciului sau de la moştenitorii acestora, apelanta în speţă fiind moştenitorul celui care a creat prejudiciul, aşa încât nu poate obţine despăgubirea solicitată.
S-a observat că apelanta-reclamantă s-a mărginit ia o enumerare a actelor normative tangenţiale cauzei şi la o interpretare eronată a acestora, implicaţii legale nedându-i dreptul ia despăgubiri.
Instanţa de apel a statuat că admiterea unei astfel de reparaţii ar fi lipsită de sens, aspect sesizat în mod corect de prima instanţă, în condiţiile în care fiind unic moştenitor al persoanei responsabile de producerea prejudiciului, apelanta reclamantă N.V. va fi chemată ulterior să răspundă pentru prejudiciul creat de tatăl acesteia N.D.
În finalul considerentelor s-a arătat că raţionamentul apelantei nu este în acord cu dispoziţiile legale aplicabile în materie, mai ales că dispoziţiile art. 777 coroborat cu art. 1718-1719 din vechiul C. civ., aplicabil în speţă faţă de momentul producerii accidentului, accentuează ideea că „coerezii contribuie la plata datoriilor şi sarcinilor succesiunii, fiecare în proporţie cu ce ia", aşa încât pretenţiile acesteia sunt neîntemeiate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta N.V., fără al încadra în drept.
Recurenta -reclamantă consideră că în mod greşit instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe, apreciind că simpla consacrare legislativă a dreptului de regres al intimatului pârât este suficientă pentru a paraliza acţiunea sa în pretenţii.
Precizează faptul că intimatul pârât Fondul de protecţie a victimelor străzii nu a formulat în faţa primei instanţe vreo cerere de chemare în garanţie a moştenitorilor defunctului N.D., tatăl său, pentru ca în cadrul acestei acţiuni să se producă probe cu privire la existenţa masei succesorale, la numărul şi identitatea succesorilor precum şi la acceptarea sau neacceptarea succesiunii, ori a unei eventuale acceptări sub beneficiu de inventar.
Arată că instanţele de fond şi de apel s-au limitat la a prezuma că recurenta reclamantă ar fi unica moştenitoare a defunctului N.D. şi că ar fi acceptat succesiunea pur şi simplu, fără a-şi sprijini concluzia pe vreo probă din dosar.
În aceste condiţii instanţele au făcut aplicarea dispoziţiilor art. 1144 (fără să-l numească) din vechiul C. civ., cu toate că pretinsa creanţă a intimatului pârât asupra reclamantei nu îndeplineşte condiţia de a fi certă.
Susţine că daunele materiale sunt cele arătate de martora A.D., care în fata instanţei de fond a arătat ca cheltuielile făcute de reclamantă pentru înmormântarea şi pomenirea ambilor părinţi au fost de cea 15.000 lei, jumătate adică 7.500 lei fiind cheltuielile făcute pentru mama acesteia, defuncta N.E. Arată că tot martora a precizat că a respectat toate datinile creştineşti şi a făcut toate pomenile care se obişnuiesc, precum şi faptul că daunele morale vor fi apreciate de instanţă, ţinând cont de suferinţa reclamantei care a dus-o la stări de depresie si anxietate.
Recurenta -reclamantă solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate încadrate în drept la termenul de astăzi în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin acţiunea dedusă judecăţii reclamanta N.V. a solicitat obligarea pârâtei B.C.R. A.V.I.G. la plata sumei de 500.000 lei cu titlu de daune morale şi a sumei de 30.000 lei cu titlu de daune materiale, promovând prezentul litigiu în calitate de moştenitoare a numiţilor N.D. şi N.V., decedaţi în urma evenimentului rutier.
În raport de specificul situaţiei de fapt descrise în acţiune, respectiv faptul că N.D., tatăl reclamantei, a fost vinovat de producerea accidentului, precum şi a susţinerilor pârâtei B.C.R. A.V.I.G. care a arătat că la data producerii evenimentului rutier, 5 octombrie 2010, poliţa de asigurare a autoturismului nu mai era valabilă, răspunderea sa încetând la data de 24 septembrie 2010, în faţa tribunalului reclamanta a precizat că înţelege să renunţe la a se judeca cu pârâta, solicitând introducerea în cauză în calitate de pârât a F.P.V.S.
În mod legal instanţele de fond au reţinut că în lipsa oricărui raport juridic a persoanei în cauză cu vreuna din societăţile de asigurare la data producerii accidentului, automat se activa obligaţia de răspundere a F.P.V.S.
Cu privire la calitatea procesuală a F.P.V.S. în caz de litigiu, sediul materiei îl constituie următoarele prevederi legale:
Articolul 25 alin. (1) din Legea nr. 32/2002 modificată, privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor: „Toţi asigurătorii autorizaţi să practice asigurarea de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule. trebuie să constituie Fondul de protecţie a victimelor străzii, denumit în continuare Fond".
Articolul 25 alin. (10) lit. b) din Legea nr. 32/2000 modificată: Fondul se constituie în scopul „de a despăgubi persoanele păgubite prin accidente de vehicule, dacă:
- vehiculul, care a provocat accidentul a rămas neidentificat sau nu era asigurat pentru răspunderea civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule, cu toate că, în conformitate cu prevederile legale în vigoare proprietarul acesteia avea obligaţia să încheie o astfel de asigurare".
Art. 61 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, modificată, cu un obiect de reglementare aproape identic cu cel al art. 25 din Legea nr. 32/2000, a fost abrogat prin art. 4 din Legea nr. 113/2006 cu data de 3 noiembrie 2006 când Fondul a fost preluat de Asociaţia Fondul de protecţie de la administratorul desemnat. Prin acelaşi articol a fost introdus în Legea nr. 32/2002, art. 25 suscitat, în vigoare cu data aderării României la Uniunea Europeană.
Ordinul din 4 martie 2008 al C.S.A. a fost modificat şi el prin Ordinul din 2008 pentru modificarea Normelor privind Fondul de protecţie a victimelor străzii.
Fondul de protecţie este, aşadar, o asociaţie, persoană juridică de drept privat, fără scop patrimonial, constituită de toţi asigurătorii autorizaţi să practice asigurarea de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (art. 25 alin. (1) și (2), Legea nr. 32/2000).
Scopul constituirii este: a) de a furniza informaţii persoanelor vătămate prin accidente de vehicule în calitate de centru de informare (C.E.D.A.M.); b) de a despăgubi persoanele păgubite prin accidente de vehicule dacă: - vehiculul care a provocat accidentul a rămas neidentificat sau nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule, cu toate că, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, proprietarul acestuia avea obligaţia să încheie o astfel de asigurare.
Prin voinţa legiuitorului, Fondul de Protecţie este chemat să despăgubească victima străzii, în scop de protecţie, independent de ideea de răspundere civilă şi deci de culpă în producerea prejudiciului.
Procesual, Fondul de protecţie, constituit fiind din asigurătorii de răspundere civilă obligatorie are poziţia asigurătorului de R.C.A. dacă vehiculul ar fi fost asigurat de răspundere civilă obligatorie, fapt pentru care cuantumul prejudiciului suferit de victima străzii se stabileşte în strictă conformitate cu prevederile normelor privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii R.C.A. pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vigoare în România la data producerii accidentului (art. 6 alin. (2) din Norme).
Potrivit Normelor (art. 10) Fondul de Protecţie este obligat să despăgubească persoanele prejudiciate în termen de maxim 90 de zile de la avizarea daunei iar dacă persoanele prejudiciate au înaintat acţiune în justiţie împotriva persoanei sau persoanelor responsabile pentru repararea prejudiciului, în baza hotărârii judecătoreşti, „Fondul are legitimare pasivă în calitate de garant al obligaţiei de despăgubire, în limitele şi în condiţiile prevăzute de reglementările în vigoare" (art. 11 din Norme).
Conform art. 251 alin. (15) din Legea nr. 32/2010 în vederea recuperării sumelor cheltuite fondul are un drept de regres împotriva entităţii care a determinat prejudiciul.
În aceste condiţii, în mod corect s-a statuat că demersul judiciar al reclamantei este lipsit de finalitate întrucât Fondul de Protecţie, având un drept de regres împotriva reclamantei, născut din lege, ar trebui să se îndrepte pentru recuperarea sumelor tocmai împotriva acesteia, în calitate de moştenitoare a persoanei decedate şi vinovate de producerea accidentului.
Nu pot fi primite susţinerile recurentei conform cărora instanţa de apel în mod eronat a reţinut că simpla consacrare legislativă a dreptului de regres al Fondul de Protecţie a victimelor străzii este suficientă pentru a paraliza acţiunea sa în pretenţii, motivat de faptul că acesta nu a formulat în faţa primei instanţe vreo cerere de chemare în garanţie a moştenitorilor defunctului N.D., tatăl său, iar pretinsa creanţă a Fondului asupra sa nu îndeplineşte condiţia de a fi certă.
Pe de o parte, Înalta Curte constată caracterul echivoc al susţinerilor recurentei, care pretinde despăgubirile în calitate de moştenitoare a defunctului N.D., însă invocă faptul că nu au fost analizate probe din care să rezulte că ar fi unica moştenitoare a defunctului şi că ar fi acceptat succesiunea pur şi simplu, sau care, pretinzând Fondului plata despăgubirii, contestă dreptul acestuia de a-şi recupera suma, susţinând că nu are o creanţă lichidă.
Pe de altă parte, susţinerea recurentei că instanţele de fond au făcut aplicarea dispoziţiilor art. 1144 (fără să-l numească) din vechiul C. civ. nu are fundament juridic.
Reevaluarea situaţiei de fapt reţinută de instanţele anterioare, în raport de dovezile administrate, nu mai poate fi analizată de instanţa de recurs, faţă de actuala structură a recursului.
Pentru aceste considerente, constatând că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu-şi găseşte incidenţa în speţă, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ. va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.V. împotriva Deciziei nr. 36 din 27 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2245/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2660/2013. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
