ICCJ. Decizia nr. 2647/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2647/2013
Dosar nr. 7938/1/2012
Şedinţa publică din 16 mai 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1240/PI/ din 27 aprilie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 12991.1/325/2006 Tribunalul Timiş, a respins acţiunea reclamantei L.(B.)E.(E.K.), în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local Timişoara, Municipiul Timişoara, reprezentat prin Consiliul Local şi Primar, Ministerul Finanţelor Publice, SC A.G. SA Timişoara, SC A. SA Timişoara, prin administrator judiciar SCP C.L. SPRL, Banca O.T.P. România SA.
A respins cererea de chemare în garanţie formulată de SC A. SA Timişoara în contradictoriu cu Autoritatea Pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti.
A obligat reclamanta să-i plătească pârâtei SC A.G. SA Timişoara 3.570 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Timiş a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2141 din 19 octombrie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 12991/325/2006, Tribunalul Timiş, a respins ca inadmisibilă acţiunea civilă formulată de reclamanta L.(B.)E.(E.K.) împotriva pârâţilor Consiliul Local Timişoara (pentru Statul Român), SC A.G. SA Timişoara, SC A. SA Timişoara, Banca O.T.P. România SA.
Prima instanţă a constatat că o asemenea acţiune este inadmisibilă, întrucât reclamanta avea deschisă pentru restituirea imobilului în litigiu procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, pe care însă nu a urmat-o.
A mai reţinut că, potrivit art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, dreptul la o acţiune în nulitatea actelor de înstrăinare de către stat a imobilelor ce intră sub incidenţa acestei legi se prescrie, prin derogare de la dreptul comun, în termen de 1 an (prelungit ulterior la 1 an şi 6 luni) de la data intrării în vigoare a legii; acţiunea reclamantei a fost înregistrată în 2006, însă termenul de prescripţie s-a împlinit la 14 august 2002.
Împotriva sentinţei civile nr. 2141 din 19 octombrie 2007 a Tribunalului Timiş a declarat apel în termenul legal reclamanta L.(B.)E.(E.K.).
La termenul din 26 octombrie 2009, reclamanta a precizat şi completat acţiunea introductivă de instanţă, în sensul că, în ceea ce priveşte nulitatea actului emis în baza H.G. nr. 834/1991, prin care s-a atestat dreptul de proprietate al paratei SC A.G. SA Timişoara asupra imobilului identificat din CF Timişoara, a înţeles să invoce excepţia de nelegalitate, în condiţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, modificata, context în care, instanţa a înaintat cererea formulata secţiei contencios administrativ şi fiscală Curţii de Apel Timişoara, care, prin sentinţa civila nr. 315 din 16 septembrie 2010, a respins excepţia de nelegalitate ca fiind inadmisibila, raportat la dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 a Contenciosului Administrativ, modificata prin Legea nr. 262/2007, întrucât procedura excepţiei de nelegalitate, prevăzuta de Legea Contenciosului Administrativ, se aplica doar actelor emise după intrarea în vigoare a acestei legi, certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 17 octombrie 2002, emis în baza H.G. nr. 834/1991 fiind anterior Legii nr. 554, publicata în 2004, iar pentru contestarea acestuia exista o alta procedura la care reclamanta nu a făcut dovada ca a apelat.
Sentinţa civila nr. 315/2010 a Curţii de Apel Timişoara, a rămas irevocabila prin respingerea recursului reclamantei L.(B.)E.(E.K.) de către secţia de contencios administrativ şi fiscal al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform deciziei nr. 3595 din 19 octombrie 2010 a acestei instanţe.
Prin aceeaşi cerere de precizare şi completare a cererii introductive, reclamanta a chemat în judecata şi pârâţii Municipiul Timişoara, reprezentat prin Consiliul Local şi Primar, respectiv Ministerul Finanţelor Publice ca reprezentant al Statului Român şi în nume propriu, arătând că, în subsidiarul capetelor cererii introductive, în măsura în care instanţa va aprecia ca sunt valide actele succesive de transfer a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, solicită obligarea Statului Roman la despăgubiri materiale echivalente cu valoarea actuala de piaţă a acestui imobil.
Analizând, instanţa de control judiciar arătând în considerentele deciziei că în mod greşit prima instanţa a reţinut inadmisibilitatea acţiunii reclamantei pe calea dreptului comun, considerând ca aceasta avea la dispoziţie Legea nr. 10/2001, lege speciala în materie, care prevede masuri reparatorii, de care instanţa reclamanta nu a uzat la timpul potrivit, aceeaşi instanţă reţinând şi că reclamanta nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, însă acest fapt nu îi poate paraliza acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun, ea fiind decăzuta din dreptul de a solicita masuri reparatorii prin procedura speciala a Legii 10/2001, care, însă, nu reprezintă doar o alternativa pentru persoanele care îşi revendica imobilele preluate de stat, în perioada 01 martie 1945-22 decembrie 1989, a cărei procedură s-a dovedit în multe cazuri ineficienta, fapt constatat şi în practica recenta a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cazurile privind România (Paduraru, Străin, Barbu).
A considera o asemenea acţiune inadmisibila ar echivala şi cu încălcarea dreptului la un recurs efectiv, un alt drept fundamental, consacrat prin art. 13 din Convenţie, care prevede dreptul oricărei persoane de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale atunci când i s-a încălcat un drept sau o libertate necunoscuta de Convenţie.
Decizia civilă nr. 43/A din 25 februarie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, a stabilit şi ca prima instanţa în mod greşit a reţinut prescripţia acţiunii în nulitatea absoluta a actelor ulterioare de înstrăinare a imobilului în litigiu, invocând art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicata, care, prin excepţie, înlătură imprescriptibilitatea unei asemenea acţiuni, reclamanta însă întemeindu-şi şi acest capăt de cerere tot pe dreptul comun, invocând cauza ilicita în condiţiile C. civ..
Reţinând greşit aceste excepţii, prima instanţa nu s-a pronunţat asupra fondului cauzei, situaţie care atrage aplicabilitatea art. 297 alin. (1) C. proc. civ..
Decizia civila nr. 43/2008 a Curţii de Apel Timişoara, a rămas irevocabila, prin respingerea recursurilor pârâţilor, conform deciziei civile nr. 7475 din 27 noiembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pricina fiind înregistrata pentru rejudecare la Tribunalul Timiş sub nr. 12991.1/325/2006.
Astfel fiind, tribunalul a respins demersul judiciar iniţiat pe calea dreptului comun al revendicării, ca neîntemeiat şi, pe cale de consecinţă, a respins, ca lipsită de interes cererea de chemare în garanţie formulată de SC A. SA Timişoara împotriva Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului.
În baza art. 274 C. proc. civ., a obligat reclamanta să-i plătească pârâtei SC A.G. SA Timişoara, 3.570 RON cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei civile nr. 1240 din 27 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosar nr. 12991.1/3252/2006, a formulat apel reclamanta L.(B.)E.(E.K.), solicitând admiterea acestuia, anularea sentinţei civile atacate şi rejudecând cauza în fond, admiterea cererii reclamantei aşa cum a fost precizată şi completată, cu cheltuieli de judecată în ambele instanţe.
Cu privire la admisibilitatea cererii introductive este relevant şi faptul că bunul în litigiu nu a ieşit din patrimoniul statului prin vânzare în baza Legii nr. 112/1995, aşa încât nu se pune problema ocrotirii drepturilor dobânditorilor în temeiul acestei legi, în înţelesul Deciziei nr. XXXIII pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în secţii unite, în data de 9 iunie 2008.
Prin această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a reţinut că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.
Având în vedere aceste considerente expuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reclamanta consideră că în mod nelegal tribunalul a respins acţiunea fără a aborda fondul, în condiţiile în care, potrivit deciziei în interesul legii, ar fi trebuit să analizeze fondul pricinii.
Deliberând asupra apelului, atât prin prisma motivelor invocate, cât şi din perspectiva art. 295 C. proc. civ., Curtea de apel a apreciat că acesta nu este fondat.
Primul motiv de apel invocat se referă la faptul că în dispozitivul sentinţei pronunţate de tribunal nu apare ca pârât Statul Român, chemat în judecată de reclamantă, ci doar reprezentanţii săi ca şi cum ar fi fost chemaţi în judecată în nume propriu. Prin urmare apelanta reclamantă solicită anularea hotărârii pentru acest motiv.
Ce de-al doilea motiv de apel se referă la faptul că în mod greşit s-a respins acţiunea ca neîntemeiată, apelanta invocând dreptul la acces la o instanţă potrivit art. 6 CEDO şi existenţa unui bun în sensul art. 1 Protocolul 1 la CEDO, susţinând că ar fi trebuit stabilit în ce măsură normele interne intră în conflict cu dispoziţiile Convenţiei.
În mod legal şi temeinic a reţinut tribunalul că în speţă reclamanta nu a făcut dovada ca are un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la CEDO. Urmare a hotărârii Curţii din cauza Atanasiu şi alţii împotriva României (pronunţată ulterior deciziilor curţii de apel şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din primul ciclu procesual) circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire. Schimbarea de abordare în analiza cerinţei bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligaţiei de a adopta, într-un termen de 18 luni (prelungit ulterior), măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, masuri cu caracter legislativ şi administrativ. Stabilirea obligaţiei Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente echivalează, în acelaşi timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situaţia vânzării imobilului către fostul chiriaş.
Sintetizând cele mai sus arătate, Curtea a reţinut că în mod legal şi temeinic a fost respinsă acţiunea reclamantei ca neîntemeiată deoarece nu a făcut dovada existenţei unui bun în sensul Convenţiei, condiţie necesară pentru admiterea acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., iar ca urmare este neîntemeiată şi cererea de constatare a nulităţii actelor de înstrăinare a imobilului în litigiu ca urmare a lipsei calităţii de proprietar a transmiţătorului. Prin analizarea de către tribunal a cerinţei existenţei bunului, reclamantei i s-a respectat dreptul de acces la o instanţă conform art. 6 din CEDO.
Cel de-al treilea motiv de apel se referă la faptul că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra cererii subsidiare de acordare a despăgubirilor în baza art. 13 din Convenţie.
Nici acest motiv de apel nu a fost apreciat ca întemeiat.
Analizând considerentele sentinţei civile apelate rezultă concluzia că tribunalul a respins întreaga cerere, atât petitul principal, cât şi cel subsidiar, cu motivarea că reclamanta nu se poate prevala de un bun în sensul art. l din Protocolul 1 la CEDO. În al doilea rând, prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 publicată în M. Of. nr. 120/17.02.2012, obligatorie conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis într-un recurs în interesul legii că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile.
Împotriva deciziei civile nr. 172 A din 18 octombrie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, a declarat recurs L.(B.)E.(E.K.) care a susţinut următoarele motive de nelegalitate:
Tribunalul nu a pronunţat sentinţa în contradictoriu cu Statul Român, care nu este menţionat în dispozitivul acesteia în calitate de pârât, indicându-se doar reprezentanţii săi ca şi cum ar fi fost chemaţi exclusiv în nume propriu, respectiv Consiliul Local Timişoara şi Ministerul Finanţelor Publice, care a fost chemat în judecată în dublă calitate (ca reprezentant al statului şi în nume propriu).
În mod greşit instanţa de apel a respins ca nefondată calea de atac, considerând că este legală sentinţa prin care acţiunea a fost respinsă:
Deşi sentinţa apelată este pronunţată aparent pe fondul cauzei, ceea ce era obligatoriu faţă de existenţa deciziei pronunţate în apel în primul ciclu procesual, care s-a menţinut în recurs, în realitate motivarea conţine considerente care privesc inadmisibilitatea acţiunii în revendicare bazate pe dreptul comun.
Procedura instituită de Legea nr. 10/2001 pentru acordarea de măsuri reparatorii are caracter eminamente administrativ, fără o implicare directă a instanţelor.
În practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauze ca Străin împotriva României, Păduraru împotriva României, s-a reţinut că Legea nr. 10/2001 nu acordă o satisfacţie eficientă victimelor preluărilor abuzive de imobile, pe de o parte datorită lentorii procedurii, pe de altă parte datorită lipsei unei despăgubiri reale. Limitarea accesului la justiţie prin art. 22 alin. ultim din Legea nr. 10/2001 republicată, nu asigură un just echilibru între interesul victimelor preluărilor abuzive şi interesul general, încălcând astfel principiul proporţionalităţii care trebuie respectat în materia limitărilor aduse drepturilor fundamentale. De aceea, în cauze de felul celei de faţă, trebuie să se dea eficienţă dispoziţiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, care abilitează instanţele de judecată să verifice legalitatea titlului statului, cu atât mai mult cu cât acţiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă. Prima instanţă şi instanţa de apel ar fi trebuit astfel să se conformeze considerentelor deciziei de desfiinţare cu trimitere, ceea ce nu au făcut, încălcând prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ..
Prin această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a reţinut că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.
Se conchide că, respingerea apelului şi păstrarea soluţiei de respingere a acţiunii introductive fără ca instanţa să le analizeze în fond, constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil consfinţit de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, dar şi a dreptului de proprietate ocrotit de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la această Convenţie.
În drept, se invocă dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., coroborat cu art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ. şi cu art. 313 şi 314 C. proc. civ..
Analizând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile recurate vizează, în esenţă, greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 480 C.civil, precum şi a art. 1 din Protocol 1 adiţional la CEDO, critici ce se circumscriu motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
Pentru a fi incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau să fie lipsită de temei legal.
În cauză, instanţa de apel a aplicat în mod just dispoziţiile legale incidente, motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. neputând fi primit.
În cauză, instanţa de apel a interpretat în mod just dispoziţiile legale incidente şi anume art. 480 C.civil precum şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la CEDO, dând preferabilitate titlului de proprietate deţinut de pârâţi.
În mod corect s-a reţinut că, raportat la obiectul acţiunii promovate, acţiune în revendicarea imobilului ce se află în proprietatea unui fost chiriaş al cărui contract de vânzare-cumpărare nu a fost anulat nu poate fi primită.
Aşadar, instanţa de apel a interpretat în mod just dispoziţiile legale incidente şi anume art. 45 din Legea nr. 10/2001, art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi dispoziţiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Reclamantul se află în situaţia de a fi iniţiat acţiune în revendicare, pe dreptul comun, a imobilului în litigiu, iar în dovedirea dreptului de proprietate a invocat titlul original al autorului său.
În ceea ce priveşte criticile formulate de reclamant potrivit cărora titlul său de proprietate asupra imobilului în litigiu este mai bine caracterizat faţă de titlul pârâţilor, care au dobândit imobilul în litigiu cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi deci sunt anulabile, intrând astfel sub protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO, se constată caracterul nefondat al acestora, pentru cele ce urmează;
Titlul pârâţilor, nefiind contestat în justiţie în termenul legal, aşa cum s-a arătat mai sus, este valabil, iar reclamantul în dovedirea dreptului său de proprietate a invocat titlul originar al autorului său.
Potrivit deciziei nr. 33/2008, pronunţată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acţiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant", chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.
Instanţa supremă a mai statuat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Se reţine că decizia dată de instanţa supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează şi situaţia acţiunilor în revendicare prin comparare de titluri, în raporturile juridice create între foştii proprietari şi foştii chiriaşi, cumpărători ai imobilelor deţinute în baza unui contract de închiriere.
Astfel, Înalta Curte a reţinut că este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenţie sau de principiul securităţii raporturilor juridice.
Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acţiuni în revendicare este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securităţii raporturilor juridice.
În ceea ce priveşte noţiunea de „bun", Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente, cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa CEDO, „bunul actual" presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin şi alţii împotriva României, hotărârea CEDO din 30 iunie 2005).
În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul art. menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, hotărârea CEDO din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea CEDO din 13 decembrie 2000, cauza Lindner şi Hammermeyer împotriva României, hotărârea CEDO din 3 decembrie 2002).
Însă, jurisprudenţa Curţii Europene este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea a afirmat ca o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naţionalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea CEDO din 12 octombrie 2010).
Faţă de aceste considerente, se constată că reclamanta nu deţine un bun şi un drept la restituirea în natură, a imobilelor în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe calea acţiunii în revendicare, ci ar fi putut avea un drept de creanţă (dreptul la despăgubiri), stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidenţa dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acţiunii în revendicare, în măsura în care a uzat de procedura specială prevăzută de acest act normativ.
De precizat, că, până în luna octombrie 2010, data pronunţării hotărârii pilot împotriva României, era posibilă recunoaşterea unui drept la restituire chiar în condiţiile în care o instanţă de judecată nu se pronunţase explicit în acest sens anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate, operată prin vânzarea de către stat unui terţ a imobilului aparţinând reclamantei, combinată cu lipsa totală a despăgubirii şi ineficienta mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului „Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăşi posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfăţişat de către pârâţi, în condiţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
însă, urmare a hotărârii Curţii din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă ce putea fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001, în măsura în care reclamantul uza de procedurile prevăzute de acest act normativ, care reglementează inclusiv accesul la justiţie, pentru valorificarea efectivă a dreptului pretins, în sensul art. 6 din CEDO.
Schimbarea de abordare în analiza cerinţei bunului este justificată de aplicarea procedurii hotărârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligaţiei de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu.
Stabilirea obligaţiei Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente, (parag. 232) echivalează, în acelaşi timp, cu validarea masurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situaţia vânzării imobilului către fostul chiriaş.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Celelalte critici ale recurentei ce vizează incidenţa art. 304 pct. 5 C. proc. civ., art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. nu pot conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate. Motivul de recurs privind aplicarea art. 105 alin. (2) C. proc. civ. nu este justificat, curtea de apel corect a statuat că potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nulitatea actului de procedură care a fost întocmit cu nerespectarea formelor legale intervine în cazul în care a produs părţii ce invocă nulitatea o vătămare, iar vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Prin sentinţa civilă apelată cererea reclamantei a fost respinsă în întregime şi faţă de toţi pârâţii ca nefiind întemeiată, aşa cum rezultă şi din minută. Omisiunea menţionării în dispozitivul sentinţei civile a unui pârât, fiind trecuţi doar reprezentanţii acestuia nu întruneşte condiţiile menţionate mai sus pentru a atrage nulitatea hotărârii, primul motiv de apel nefiind deci fondat. Pe de altă parte, recurenta nu indică care este actul juridic dedus judecăţii ce ar fost interpretat greşit ori a cărui natură sau înţeles lămurit şi vădit neîndoielnic ar fi fost schimbat.
Nici motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi primit, decizia recurată cuprinde motivele pe care se sprijină, considerentele de fapt şi de drept ce au condus la pronunţarea soluţiei şi nu cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, recursul declarat de reclamanta L.(B.)E.(E.K.) împotriva deciziei civile nr. 172 A din 18 octombrie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta L.(B.)E.(E.K.) împotriva deciziei civile nr. 172 A din 18 octombrie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2646/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2649/2013. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
