ICCJ. Decizia nr. 2682/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2682/2013

Dosar nr. 6613/120/2010

Şedinţa publică din 16 mai 2013

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Răcari, la data de 14 octombrie 2009, reclamanţii P.T., P.V.C. şi P.D.B. au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Domeniilor Statului şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate preluarea abuzivă de către Statul Român a suprafeţei de teren de 85 ha situată pe raza comunei C., sat B., judeţ Dâmboviţa şi să dispună obligarea pârâţilor la restituirea, în natură, către reclamanţi, a proprietăţii funciare ce a aparţinut a autoarei lor, P.E..

S-au invocat ca temei de drept dispoziţiile art. 10 din Constituţie, art. 1 şi art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

La data de 6 noiembrie 2009, s-a depus de către reclamanţi o cerere prin care au solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâte a Comisiei Judeţene de Fond Funciar Dâmboviţa şi a Comisiei Locale de Fond Funciar Conţeşti, cerere admisă de instanţă, prin încheierea de la termenul de judecată din data de 16 decembrie 2009.

Ulterior, la data de 14 ianuarie 2010, reclamanţii au depus o cerere completatoare a acţiunii, prin care au solicitat despăgubiri băneşti, dacă terenul agricol solicitat nu va putea fi restitui în natură.

Prin sentinţa civilă nr. 1218 din 26 mai 2010, Judecătoria Răcari, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român - prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa şi a respins cererea formulată de reclamanţii împotriva acestui pârât ca fiind greşit îndreptată. Totodată, a respins plângerea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi, ca nefondată, reţinând că reclamanţii nu au făcut dovada că au urmat procedura specială prevăzută de actele normative adoptate în materia fondului funciar.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii, invocând prevederile art. 304¹ şi 304 pct. 9 C. proc. civ..

Prin decizia civilă nr. 1004 din 01 noiembrie 2010, în temeiul art. 304 pct. 3 şi art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Tribunalul Dâmboviţa a admis recursul, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă Tribunalului Dâmboviţa, secţia civilă, reţinând că cererea reclamanţilor, aşa cum a fost formulată, reprezintă o acţiune în revendicare şi nu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile fondului funciar, astfel cum greşit a calificat-o instanţa de fond, iar în raport de valoarea obiectului pricinii, competenţa de soluţionare în primă instanţă revine tribunalului, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ..

Tribunalul Dâmboviţa, prin sentinţa civilă nr. 2098 din 19 octombrie 2011, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Comisia Locală Conţeşti, Comisia Judeţeană Dâmboviţa şi Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti şi a respins acţiunea formulată de reclamanţii P.T., P.V.C. şi P.D.B. în contradictoriu cu aceşti pârâţi, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin aceeaşi sentinţă, tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi a respins acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Dâmboviţa a reţinut, referitor la calitatea procesuală pasivă a pârâţilor Comisia Locală de Fond Funciar Conţeşti, Comisia Judeţeană Dâmboviţa şi Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti că, potrivit art. 51 şi art. 52 din Legea nr. 18/1991 republicată, comisia judeţeană şi comisia locală au în limitele competenţei lor, prin derogare de la dispoziţiile codului de procedură civilă, calitate procesuală. Însă, această calitate procesuală este recunoscută comisiei locale şi judeţene numai în litigiile privind sau derivând din aplicarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 cu modificările şi completările ulterioare, nu însă şi în alte cauze, precum acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun dedusă judecăţii, unde participarea acestora în proces în calitate de pârâte nu se justifică.

Aceleaşi considerente le-a avut în vedere tribunalul şi în ceea ce o priveşte pe pârâta Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti, apreciind că nu există identitate între această pârâtă şi persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, tribunalul a considerat că aceasta este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost precizată, reclamanţii au revendicat suprafaţa de 85 ha teren arabil, expropriat prin Decretul nr. 187/1945 de la autoarea lor, P.E., cu consecinţa restituirii în natură a terenului sau a echivalentului bănesc al acestuia, în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă.

Faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, tribunalul a constatat că singura persoană care poate fi obligată în raportul juridic dedus judecăţii, astfel cum acesta a fost trasat de reclamanţi, este statul, care a preluat terenul de la autorul reclamanţilor şi căruia i se cere restituirea terenului sau compensarea bănească a acestuia. Fiind vorba de un litigiu privitor la proprietate, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, potrivit art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998.

Referitor la fondul cauzei, tribunalul a reţinut că autoarea reclamanţilor, P.E., deţinea la nivelul anului 1949, astfel cum rezultă din procesul verbal din 8 martie 1949, fişa de definitivare din 03 noiembrie 1946 şi actul existent la dosar, suprafaţa de 135,04 ha teren arabil, din care, în anul 1946, în baza Legii de reformă agrară nr. 187/1945, i s-a expropriat suprafaţa de 85 ha, iar ulterior, conform procesului verbal din 23 mai 1949 întocmit în baza Decretului nr. 83/1949, i s-a preluat şi restul de teren de 50 ha rămas în proprietate.

Pentru recuperarea proprietăţii autoarei lor, reclamanţii au uzat în totalitate de prevederile legilor speciale, respectiv Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000 şi Legea nr. 247/2005 precum şi de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Astfel, pe numele reclamanţilor P.T., P.D.B. şi P.V.C., moştenitori ai defunctei P.E., s-au emis: titlul de proprietate din 03 octombrie 2002 pentru 10 ha pădure, titlul de proprietate din 25 octombrie 2011 pentru 132, 80 ha pădure, precum şi titlul de proprietate din 24 octombrie 2002 pentru 50 ha teren arabil. De asemenea, prin sentinţa civilă nr. 969/2007 a Tribunalului Dâmboviţa rămasă irevocabilă s-a dispus, în temeiul Legii 10/2001, restituirea către reclamanţi a imobilului compus din teren în suprafaţă de 34.957 mp. şi 2 construcţii aflate pe această suprafaţă, constatându-se şi îndreptăţirea reclamanţilor la măsuri reparatorii prin echivalent pentru restul construcţiilor, în prezent demolate.

Din întreaga avere a P.E., singura suprafaţă de teren neretrocedată este cea de 85 ha, expropriată prin Legea nr. 187/1945.

Sub acest aspect, s-a precizat că, potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 coroborat cu art. 3 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, restituirea dreptului de proprietate se face în limita a 50 ha pentru familia fiecărui proprietar deposedat, stabilindu-se astfel o limită maximă a terenului agricol ce poate fi reconstituit, atunci când reconstituirea se cere după un singur proprietar deposedat.

Aceste dispoziţii legale stabilite prin normă specială - Legea nr. 247/2005 - Titlul VI - sunt imperative, iar instanţa de judecată este ţinută de aplicarea lor în reconstituirea dreptului de proprietate.

Fiind vorba de dispoziţii imperative ale legii speciale care se aplică cu prioritate faţă de norma generală, acestea nu pot fi eludate prin invocarea ca temei de drept pentru restituirea integrală a proprietăţii, a art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materie.

S-a considerat că nu poate fi reţinut ca aplicabil nici art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece reclamanţii nu se pot prevala de acest text decât în măsura în care procedura pe care o urmează s-ar raporta la bunuri al căror titulari ar fi în sensul acestei dispoziţii.

Raportat la situaţia din speţă, tribunalul a reţinut că suprafaţa de 85 ha a ieşit din proprietatea autoarei reclamanţilor, ca efect al exproprierii, şi că la momentul introducerii acţiunii, această suprafaţă de teren nu se mai afla nici în proprietatea reclamanţilor, nici a statului, ci a unor terţe persoane care au obţinut în mod legal titluri de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991.

A apreciat tribunalul că reclamanţii nu au un „bun actual” care să se bucure de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 şi nici nu pot invoca o speranţă legitimă de a obţine restituirea terenurilor litigioase.

Sub acest aspect, potrivit reglementărilor în materie de restituire a proprietăţii, autorităţile naţionale au retrocedat reclamanţilor toată suprafaţa de teren forestier (142 ha), tot terenul intravilan şi construcţiile precum şi suprafaţa maximă de teren agricol de 50 ha permisă de legea fondului funciar, fiind dreptul suveran al legiuitorului de a aprecia întinderea şi amploarea măsurilor pe care le stabileşte prin legile speciale reparatorii.

De asemenea, dacă legiuitorul ar fi avut în vedere compensarea bănească a celor care au avut proprietăţi agricole mai mari de 50 ha, pentru suprafaţa ce depăşeşte aceasta limită, ar fi prevăzut expres acest aspect, astfel că tribunalul a apreciat ca neîntemeiată acţiunea reclamanţilor în întregul său şi a respins-o, atât cu privire la restituirea în natură a terenului, cât şi cu privire la restituirea prin echivalent bănesc.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii P.T., P.V.C. şi P.D.B., iar prin decizia civilă nr. 17 din 29 februarie 2012, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Se susţine de către apelanţi că hotărârea atacată este nelegală întrucât instanţa era îndreptăţită să examineze titlul statului şi modul de preluare abuzivă a imobilului, iar în acest context nu putea fi respinsă întreaga acţiune din moment ce era admisibil primul capăt de cerere.

În speţa de faţă, prin acţiunea formulată, astfel cum a fost completată ulterior, reclamanţii au solicitat să se constate caracterul abuziv al preluării de către stat a terenului în suprafaţă de 85 ha şi, pe cale de consecinţă, să li se restituie suprafaţa în litigiu pe vechiul amplasament sau, în măsura în care acest lucru nu este posibil, pe un alt amplasament, ori să li se acorde despăgubiri pentru ipoteza în care terenul nu poate fi restituit în natură.

Pe parcursul soluţionării pricinii în faţa Tribunalului Dâmboviţa, apărătorul reclamanţilor a precizat acţiunea în sensul că se solicită doar revendicarea terenului (în natură sau acordarea echivalentului bănesc), aşa cum reiese din înscrisul aflat la dosar fond, precum şi din încheierea de şedinţă de la termenul din 15 iunie 2011 (dosar fond).

În condiţiile în care capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al preluării imobilului nu a mai fost cerut de reclamanţi, în mod corect instanţa de fond nu s-a mai pronunţat asupra acestei solicitări.

O altă critică a apelanţilor vizează împrejurarea că, prin hotărârea atacată, s-a încălcat dreptul de proprietate, fiind aplicate greşit prevederile Constituţiei României şi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte ocrotirea dreptului de proprietate.

Curtea de apel a reţinut că prezentul demers judiciar are ca obiect restituirea în natură sau prin echivalent bănesc a celor 85 ha teren preluate de la autorul reclamanţilor în anul 1945, probele administrate în cauză, confirmând faptul că suprafaţa de teren în litigiu a fost reconstituită în temeiul legilor fondului funciar unor persoane fizice şi că la nivelul localităţii nu mai există teren liber.

Câtă vreme dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 coroborate cu art. 3 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 stabilesc o limită maximă a terenului agricol ce poate fi restituit atunci când reconstituirea se face după un singur proprietar, respectiv de 50 ha pentru familia fiecărui proprietar deposedat, admiterea unei acţiuni în revendicare pentru o suprafaţă ce depăşeşte 50 ha ar însemna să se ocolească raţiunile avute în vedere de legiuitor la elaborarea acestui act normativ.

Din moment ce terenul în litigiu a fost reconstituit altor persoane înainte a se formula prezenta acţiune, iar legislaţia în vigoare prevede posibilitatea restituirii doar a suprafeţei de 50 ha teren agricol pentru fiecare proprietar deposedat (situaţie care reclamanţilor le-a fost recunoscută), nu se poate vorbi de o speranţă legitimă a acestora pentru redobândirea terenului pentru şi nici de faptul că aprecierea legiuitorului atunci când a stabilit suprafaţa maximă ce poate fi restituită ar fi lipsită de o bază rezonabilă.

Câtă vreme reclamanţii nu au bun actual care să se bucure de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 şi nici nu pot invoca o speranţă legitimă de a obţine restituirea terenului în litigiu, în mod corect tribunalul a respins acţiunea.

În ceea ce priveşte aplicarea Legii 67/2010, instanţa de apel a reţinut că acest act normativ, ce cuprinde un articol unic care modifică alin. (3) al art. 18 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 nu este de natură să permită rezolvarea favorabilă a cererii reclamanţilor pentru terenul de 85 ha, întrucât el trebuie interpretat prin raportare la art. 9 din Legea nr. 18/1991 şi art. 3 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 care stabilesc limita maximă de 50 ha teren agricol ce poate fi obţinută în prezent în temeiul legilor speciale de reparaţie.

Curtea de apel a mai reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a comisiilor de fond funciar a fost soluţionată corect de tribunal, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, astfel încât nu pot fi primite criticile apelanţilor sub acest aspect..

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat şi motivat recurs reclamanţii P.T., P.V.C. şi P.D.B..

Prin motivele de recurs, reclamanţii formulează următoarele critici de nelegalitate pe care le întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

1. Recurenţii arată că nu au renunţat la primul capăt de cerere. Precizările din data de 18 mai 2011 vizau al doilea capăt de cerere şi au fost făcute la solicitarea instanţei, care a dorit sa înţeleagă exact care este suprafaţa de teren revendicată şi dacă aceasta a mai fost cerută potrivit Legilor fondului funciar şi Legii 10/2001.

Instanţa de apel, cu încălcarea prevederilor art. 1536-1537 C. civ. ce reglementează întinderea puterilor mandatarului, fără să observe că avocatul mandatar nu a avut un mandat special, a considerat că reclamanţi au restrâns obiectul cererii de chemare în judecată.

În consecinţă, neanalizând primul capăt de cerere din acţiune prin prisma incidentei art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală.

2. Instanţa apel, eludând primul capăt de cerere, a omis să se pronunţe şi asupra celorlalte capete de cerere, respingând acţiunea în întregul ei.

3. Hotărârea recurată este dată cu încălcarea art. 11-16 din Constituţia României din 1938, a art. 6 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 213/1998, cu raportare la dispoziţiile art. 11 şi art. 20 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, a art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a art. 480 C. civ.

Faţă de prevederile Constituţiei României din 1938, dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare sunt neconstituţionale, aceasta fiind, în fond, o veritabilă lege de confiscare.

Prin exproprierea abuzivă din anul 1945, autoarei reclamanţilor i-au fost lăsate numai 50 ha., din totalul de 135 ha teren,.

Legile succesive ale fondului funciar nu au fost legi de reparaţie deoarece au admis reconstituirea proprietăţilor funciare de teren agricol în limita a 50 ha pentru un autor deposedat.

Ca atare, reclamanţii sunt îndreptăţiţi să invoce prevederile Legii nr. 213/1998 şi dispoziţiile art. 480 C. civ..

Legea nr. 213/1998, prin dispoziţiile art. 6 alin. (2), admite acţiunea în revendicare a bunurilor preluate de stat fără un titlu valabil, dacă nu există o lege specială de reparaţie.

Cum legile succesive ale fondului funciar nu au fost legi de reparaţii pentru exproprierea abuzivă a foştilor proprietari, rezultă că, în lipsa unei legi speciale de reparaţii şi de indemnizare a lor, reclamanţii sunt îndreptăţiţi să solicite să se constate preluarea abuzivă de către Statul Român, fără plata nici unei compensaţii sau despăgubiri, de la autoarea lor, a suprafeţei de teren de 85 ha în raza Comunei C., sat B., jud. Dâmboviţa (cerere).

Recurenţii invocă art. 11 şi art. 20 din Constituţia României şi arată că temeiul de drept pentru judecarea şi admiterea celui de-al doilea capăt de cerere este dat de reglementările internaţionale, incorporate în dreptul intern, care se aplică în judecarea prezentei cauze, respectiv art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenţii arată că instanţa nu a administrat nici un fel de probe pentru a se stabili care este rezerva de teren agricol la dispoziţia Agenţiei Domeniilor Statului, a Comisiei Locale Conţeşti. ori a Comisiei Judeţene Dâmboviţa şi nici nu a stabilit că este imposibilă restituirea în natură a celor 85 ha teren, astfel încât să se determine valoarea de piaţă a acestui teren pentru a se acorda despăgubiri băneşti.

4. În mod nelegal, instanţa de apel a concluzionat că reclamanţii nu au o speranţă legitimă de redobândire a bunului în natură, încălcând astfel jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este consecventă în a reţine încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană în cazul vânzării ori a înstrăinării de către stat a bunurilor către terţi de bună credinţă, instanţa europeană arătând că aceasta reprezintă o privare de bunuri.

O astfel de privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirilor este contrară art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Împrejurarea că preluarea abuzivă de către stat nu a fost recunoscută prin dispozitivul hotărârilor nu prezintă relevanţă şi nu poate duce la concluzia că reclamanţii nu ar avea un bun în sensul Convenţiei, cât timp aceştia au întreprins toate demersurile prevăzute de lege pentru redobândirea bunurilor preluate abuziv de stat.

5. Hotărârea este pronunţată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 18/1991 cu trimitere la dispoziţiile alin. (3) al art. unic al Legii nr. 67/2010.

Recurenţii susţin că este irelevantă adresa Primăriei C. din care rezultă că pe raza Comunei C. nu mai există teren liber, atâta vreme cât nu există răspunsuri similare din partea reprezentanţilor Statului Român de administrare funciară (Agenţia Domeniilor Statului, Comisia Judeţeană de Fond Funciar).

Instanţa a ignorat prevederile Legii nr. 67/2010 care stabilesc condiţiile de restituire în natură, fie pe acelaşi amplasament, fie pe un alt amplasament şi nu a verificat dacă reclamanţii au fost înscrişi în anexa nr. 38 din regulamentul privind atribuţiile comisiilor de fond funciar şi modalităţile de punere în posesie, respectiv în anexele privind despăgubiri la regulamentele de aplicare a legilor fondului funciar.

Or, numai în situaţia înscrierii reclamanţilor în anexa menţionată, litigiul dedus judecaţii se înscria în prevederile Legii nr. 67/2010. De aceea, continuă să aibă calitate procesuală pasivă toţi pârâţii, deoarece identificarea terenului de 85 ha este în sarcina acestora, faţă de dispoziţiile art. unic al Legii nr. 67/2010.

Recurenţii mai arată că raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expertul P.M. nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă, astfel încât pârâţii trebuie să verifice dacă mai există ori nu terenuri libere, care este situaţia juridică reală a suprafeţei de 85 ha din terenul identificat în expertiza tehnică judiciară, dacă sunt emise legal ori nu titluri de proprietate pe aceea suprafaţă ori aceasta este sustrasă abuziv de la restituirea către reclamanţi.

În cazul când terenul de 85 ha nu s-ar putea restitui către reclamanţi pe vechiul amplasament, pârâţii sunt obligaţi să identifice şi să propună un alt teren, astfel că, în raport de prevederile art. unic al Legii nr. 67/2010, respingerea acţiunii este nelegală.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs care pot fi încadrate în prevederile art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Este necontestat în cauză că autoarea reclamanţilor a deţinut la nivelul anului 1949 suprafaţa de 135,04 ha teren arabil. Din această suprafaţă, în anul 1946, în baza Legii nr. 187/1945, a trecut în proprietatea statului o suprafaţă de 85 ha, iar ulterior, în temeiul Decretului nr. 83/1949, statul a preluat şi restul de teren, de 50 ha.

Pentru recuperarea proprietăţii autoarei lor, reclamanţii au uzat de prevederile legilor speciale - Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 247/2005 şi Legea nr. 10/2001.

Astfel, pe numele reclamanţilor s-au emis: titlul de proprietate din 03 octombrie 2002 pentru 10 ha pădure, titlul de proprietate din 25 octombrie 2011 pentru 132,80 ha pădure, precum şi titlul de proprietate din 24 octombrie 2002 pentru 50 ha teren arabil. De asemenea, prin sentinţa civilă nr. 969/2007 a Tribunalului Dâmboviţa s-a dispus, în temeiul Legii 10/2001, restituirea către reclamanţi a imobilului compus din teren în suprafaţă de 34.957 mp. şi două construcţii aflate pe această suprafaţă, constatându-se şi îndreptăţirea reclamanţilor la măsuri reparatorii prin echivalent pentru restul construcţiilor, în prezent demolate.

Singura suprafaţă de teren neretrocedată este cea de 85 ha, trecută în proprietatea statului în baza Legi 187/1945 şi care reprezintă obiectul material al cererii cu care reclamanţii au învestit instanţele în prezentul litigiu.

1. Criticile formulate de recurenţi vizează nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ.., reclamanţi susţinând că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii atunci când a apreciat că au renunţat la judecata primului capăt de cerere. În realitate, susţin recurenţii, precizările formulate la data de 18 mai 2011 vizau al doilea capăt de cerere, iar reprezentantul convenţional nu a avut un mandat special care să-i permită restrângerea pretenţiilor formulate de reclamanţi.

Critica nu este fondată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Răcari, reclamanţii P.T., P.V.C. şi P.D.B. au solicitat instanţei să constate preluarea abuzivă de către Statul Român a suprafeţei de teren de 85 ha situată pe raza Comunei C., sat B., judeţ Dâmboviţa şi să dispună restituirea, în natură, către reclamanţi, a proprietăţii funciare ce a aparţinut a autoarei lor, P.E..

Ulterior, la data de 14 ianuarie 2010, reclamanţii au depus o cerere completatoare a acţiunii, prin care au solicitat instanţei acordarea de despăgubiri băneşti în situaţia în care dacă terenul agricol nu va putea fi restitui în natură.

Pe parcursul soluţionării pricinii în faţa Tribunalului Dâmboviţa, apărătorul reclamanţilor a precizat acţiunea, în sensul că reclamanţii solicită doar revendicarea terenului (în natură sau acordarea echivalentului bănesc). Aceleaşi precizări sunt cuprinse şi în încheierea de la termenul de judecată din data de 15 mai 2011 a Tribunalului Dâmboviţa, fără a fi reiterată cererea ca instanţa să constate preluarea abuzivă de către stat a terenului în litigiu.

Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a reţinut că, atâta timp cât constatarea caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat nu a mai fost cerută de reclamanţi, tribunalul nu s-a mai pronunţat cu privire la acest aspect.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu exista oricum o obligaţie a instanţei de a se pronunţa asupra solicitării reclamanţilor de constatare a nevalabilităţii titlului statului deoarece o astfel de solicitare nu reprezintă un capăt distinct de cerere, ci cuprinde argumente legate de nevalabilitatea titlului de proprietate al statului asupra imobilului în cauză, cu referire la acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun în materie.

Faptul că în soluţionarea capătului de cerere privind revendicarea era necesară analiza prealabilă a valabilităţii titlului statului nu duce la concluzia că există un petit distinct, cu acest obiect. Or, cât timp, tribunalul a considerat că dispoziţii legale stabilite prin norme cu caracter special înlătură posibilitatea valorificării pretenţiilor reclamanţilor pe calea dreptului comun, o analiză prealabilă a argumentelor legate de valabilitatea titlului statului, specifică unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun nu se mai impunea, chiar dacă reclamanţii au considerat că aceste argumente ar putea fi considerate un capăt de cerere distinct.

Prin urmare, pentru argumentele expuse, în temeiul cărora Înalta Curte a apreciat că nu se poate considera că a fost formulat un capăt de cerere distinct, având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului de proprietate al statului asupra imobilului în litigiu, nu se mai impune analiza criticilor vizând lipsa unui mandat special al avocatului de renunţare la un petit distinct al cererii de chemare în judecată.

2. Recurenţii susţin că, eludând primul capăt de cerere, instanţele au omis să se pronunţe şi asupra celorlalte capete de cerere.

Critica este evident nefondată. Aşa cum rezultă din considerentele şi din dispozitivul sentinţei pronunţate de tribunal, prima instanţă a analizat cererea reclamanţilor în privinţa fiecărui petit care a învestit-o în mod legal.

Curtea de apel, la rândul său, în limitele devoluţiunii fixate prin cererea de apel, a cenzurat hotărârea primei instanţe sub aspectul dezlegărilor criticate de reclamanţi prin calea de atac promovată.

Prin urmare, susţinerile formulate de reclamanţi în cuprinsul celui de-al doilea motiv de recurs nu sunt întemeiate şi nu pot determina admiterea recursului.

3. Prin cel de-al treilea motiv de recurs, reclamanţii susţin că decizia instanţei de apel este nelegală deoarece este dată cu încălcarea art. 11-16 din Constituţia României din 1938, a art. 6 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 213/1998 şi a art. 480 C. civ.

Criticile nu pot fi primite.

Cât timp instanţa de apel a apreciat că cererea reclamanţilor nu poate fi admisă deoarece pretenţiile lor se circumscriu unei legi speciale de reparaţie care înlătură aplicarea normelor de drept comun, conformitatea titlului statului cu normele legale menţionate nu mai poate fi analizată, ea fiind specifică unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun.

Nu sunt întemeiate nici susţinerile în sensul că legile succesive ale fondului funciar nu au fost legi speciale de reparaţie şi, prin urmare, reclamanţii sunt îndreptăţiţi să invoce prevederile art. 6 alin. (2) al Legii nr. 213/1998 şi dispoziţiile art. 480 C. civ.

Această critică este contrazisă de conţinutul legilor adoptate în materia fondului funciar din care rezultă că pentru terenurile ce intră în sfera lor de reglementare, legiuitorul a înţeles să adopte proceduri specifice pentru restituirea acestor imobile. Câtă vreme actele normative reglementează pentru anumite categorii de terenuri proceduri speciale de restituire, derogatorii de la normele dreptului comun aplicabile în cazul acţiuni în revendicare, aceste legi au caracterul unor legi speciale, în sensul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Criticile prin care recurenţii susţin că hotărârea este nelegală deoarece instanţa nu a administrat nici un fel de probe pentru a se stabili care este rezerva de teren agricol la dispoziţia Agenţiei Domeniilor Statului, a Comisiei Locale Conţeşti ori a Comisiei Judeţene Dâmboviţa şi nici nu a stabilit că este imposibilă restituirea în natură a celor 85 ha teren, astfel încât să se determine valoarea de piaţă a acestui teren pentru a se acorda despăgubiri băneşti nu pot fi primite.

În condiţiile art. 304 C. proc. civ.., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce ţin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar. Dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ.. care permiteau instanţei de recurs să cenzureze modul în care instanţa de apel a administrat probatoriul în cauză, au fost în mod expres abrogate prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

4. Atât în cuprinsul motivelor de recurs grupate la punctul trei al cererii de recurs formulate, cât şi în cadrul celor aflate la punctul patru, recurenţii invocă art. 11 şi art. 20 din Constituţia României raportat la art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi arată că, în mod nelegal, instanţa de apel a concluzionat că reclamanţii nu au o speranţă legitimă de redobândire a bunului în natură, încălcând astfel jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În opinia recurenţilor, împrejurarea că preluarea abuzivă de către stat nu a fost recunoscută prin dispozitivul unor hotărârii judecătoreşti nu prezintă relevanţă şi nu poate duce la concluzia că reclamanţii nu ar avea un bun în sensul Convenţiei, cât timp aceştia au întreprins toate demersurile prevăzute de lege pentru redobândirea bunurilor preluate abuziv de stat.

Înalta Cure apreciază că hotărârea recurată este legală din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, jurisprudenţă care se impune autorităţilor naţionale cu aceeaşi forţă juridică cu care se impun normele convenţionale.

În cauză, reclamanţii nu se poate prevala de existenţa unui „bun” în accepţiunea dată de normele convenţionale şi de jurisprudenţa instanţei europene acestei noţiuni.

Aceasta deoarece, în jurisprudenţa actuală a Curţii Europene a intervenit o schimbare în ceea ce priveşte interpretarea atribuită noţiunii de „bun” în înţelesul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a drepturilor Omului.

În practica anterioară a instanţei europene, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar nedefinitivă, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil anterior anului 1989, era calificată ca o privare nejustificată de proprietate. Această privare de proprietate era apreciată ca fiind incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza imposibilităţii exercitării de către proprietari a dreptului lor de proprietate asupra bunurilor vândute de stat unor terţi coroborată şi a lipsei unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului.

Însă, prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, Curtea Europeană a reţinut că existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu doar dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului.

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului asupra imobilului, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv a dreptului de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia declanşării procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.

Prin urmare, câtă vreme reclamanţii nu beneficiază de o hotărâre definitivă şi executorie prin care să le fi fost recunoscută calitatea de proprietari ai bunului în litigiu şi care să cuprindă dispoziţia expresă de restituire a imobilului, ei nu sunt titularii unui bun în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Hotărârea pilot pronunţată de Curtea Europeană nu poate fi ignorată de instanţele naţionale, aplicarea acestei decizii în interpretarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie fiind obligatorie.

În plus, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant că normele Convenţiei Europene nu impun statelor contractante nici o obligaţie specifică de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să ratifice Convenţia şi că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenţiei.

Or, adoptarea unei norme aplicabile anumitor categorii de bunuri, cum sunt cele ale căror regim juridic cade sub sfera de reglementare a legilor fondului funciar, face parte din marja de apreciere în ceea ce priveşte politica economică şi socială, pe care Curtea Europeană a recunoscut-o ca fiind la dispoziţia statelor contractante.

5. Prin criticile cuprinse la punctul 5 al motivelor de recurs, reclamanţii susţin că hotărârea instanţei de apel este pronunţată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 18/1991 cu trimitere la dispoziţiile alin. (3) al art. unic al Legii nr. 67/2010, că adresa Primăriei Conţeşti din care rezultă că pe raza comunei Conţeşti nu mai există teren liber este irelevantă şi că raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expertul P.M. nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.

Înalta Curte constată că prin decizia nr. 1004 din 01 noiembrie 2010 pronunţată în finalizarea primului ciclu procesual, Tribunalul Dâmboviţa, admiţând recursul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 1218 din 26 mai 2010 a Judecătoriei Răcari, a constatat că instanţa nu este ţinută să verifice în ce măsură dispoziţiile Legii nr. 67/2010 sunt aplicabile în situaţia reclamanţilor, câtă vreme aceştia nu au indicat un astfel de temei al cererii lor. Prin aceeaşi decizie, instanţa de recurs a reţinut că natura litigiului formulat de reclamanţi este aceea a unei acţiuni în revendicare, iar nu a unei cererii în materia fondului funciar pentru a fi aplicabile legile speciale din această materie.

Prin urmare, constatând că în cauză există o dezlegare sub aspectul normelor aplicabile litigiului, în sensul că acestea sunt cele care guvernează acţiunea în revendicare iar nu cele speciale din materia fondului funciar, faţă de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.., Înalta Curte apreciază că nu pot fi primite criticile prin care reclamanţii susţin interpretarea ori aplicarea greşită a unor prevederi legale cuprinse în acte normative aplicabile litigiilor de fond funciar.

Totodată, faţă de abrogarea prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000 a prevederilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ.., Înalta Curte nu mai este legal învestită cu analiza acelor critici prin care reclamanţii susţin că situaţia de fapt rezultată din adresa Primăriei C. este irelevantă şi că raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii P.T., P.V.C. şi P.D.B. împotriva deciziei civile nr. 17 din 29 februarie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 mai 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 2681/2013. Civil. Revendicare imobiliară....		ICCJ. Decizia nr. 2683/2013. Civil. Fond funciar. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 2682/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2682/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs