ICCJ. Decizia nr. 273/2013. Civil. Marcă. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 273/2013
Dosar nr. 15428/3/2009
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 15428/3/2009 la data de 13 aprilie 2009, reclamanta SC S.P. SRL, a chemat în judecată pe pârâta SC T.B. SRL, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei de a nu folosi în activitatea sa comercială semnul S., întrucât denumirea, aspectul, elementele figurative, forma şi culorile (roşu, alb, albastru, negru) sunt asemănătoare mărcii sale S., asupra căreia deţine drepturi exclusive, întrucât aceasta este înregistrată în favoarea sa la O.S.I.M., potrivit certificatului nr. 50162; să se dispună interzicerea în sarcina pârâtei să aplice denumirea S. pe ambalajele mărfii proprii, în speţă rahat/T. delight, să aplice denumirea S. pe documentele societăţii, precum şi folosirea denumirii S. în scop publicitar; obligarea pârâtei să retragă de pe piaţă, inclusiv de la terţii cărora le-a distribuit spre comercializare, produsele rahat/T. delight, şi orice produs ce poarta denumirea S., obligarea pârâtei să sisteze vânzarea produselor cu semnul S., precum şi la plata de despăgubiri către reclamanta ca urmare a folosire ilegale a denumirii S. într-un cuantum ce va fi precizat în termen legal, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că societatea reclamantă este titulara mărcii S., fapt ce rezultă din certificatul de înregistrare nr. 50162 eliberat de O.S.I.M. În timp, a constatat faptul ca firma pârâtă, SC T.B. SRL, a început să încalce în mod sistematic dreptul la marcă al reclamantei, punând în circulaţie produsul gelifiat-rahat, sub denumirea S. Inscripţionarea folosită de pârâtă imită în mod grosier marca S., până la similaritate, în condiţiile în care şi culorile pentru care societatea reclamantă beneficiază de protecţie (roşu, alb, albastru, negru) sunt aplicate pe ambalajul produsului expus spre vânzare de pârâtă. În consecinţă, riscul de confuzie în rândul publicului este evident, iar pierderile financiare ale reclamantei sunt de necontestat. În demonstrarea acestei susţineri, s-a precizat faptul că, la solicitarea cumpărătorului P.P. (fost director în cadrul SC S.P. SRL), de a achiziţiona „rahat S.”, vânzătoarea, fără nicio ezitare a pus la dispoziţie marfa pârâtei, inscripţionată cu denumirea „S.”, fapt care confirmă împrejurarea că în rândul publicului confuzia s-a produs deja.
Activitatea de contrafacere a societăţii pârâte, nu este una întâmplătoare şi cu un eventual caracter local, ci, dimpotrivă, reclamanta deţine dovezi din care reiese că pârâta îşi comercializează marfa în mun. Constanta, în com. Şelimbăr, jud. Sibiu, în mun. Timişoara etc.; în consecinţă, activitatea de contrafacere are un caracter sistematic şi durează de o bună bucată de vreme.
Fiind de bună credinţă şi dorind rezolvarea situaţiei litigioase pe cale amiabilă, reclamanta a înţeles să notifice pârâtei suspiciunile sale privind activitatea de contrafacere a acesteia, iar în răspunsul la această notificare, pârâta i-a comunicat că foloseşte în activitatea comercială propria sa marcă, anume „T.S.”, precizând şi că nu săvârşeşte acte de concurenţă; reclamanta mai precizează că pârâta se prevalează de marca sa T.S., însă această marcă a fost înregistrată doar pentru produse din clasa 30 – biscuiţi. Totodată, reclamanta mai arată că în mod nereal susţine pârâta că aplică pe produse propria sa marcă, întrucât, în realitate, aceasta aplică pe ambalaje denumirea S., folosind şi culorile mărcii reclamantei; pe de altă parte, pârâta nu are înregistrată marca T.S. decât pentru biscuiţi, nu şi pentru rahat.
Reclamanta mai învederează că deşi a atenţionat-o pe pârâtă să înceteze actele de folosire a mărcii sale, aceasta nici până în prezent nu a înţeles să procedeze în acest sens.
În drept, au fost invocate prevederile art. 35 alin. (2) lit. b) şi c), art. 36 alin. (2) şi (3), coroborate cu art. 1, 2 şi 4 din Legea nr. 84/1998.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată, întrucât, în activitatea sa comercială foloseşte propria sa marcă T.S., astfel încât nu-şi inscripţionează produsele doar cu semnul S., aşa cum pretinde reclamanta; se mai arată de către pârâtă că, potrivit certificatului de înregistrare nr. 85740 din 18 aprilie 2007 emis de O.S.I.M. a obţinut înregistrarea mărcii pentru produsele din clasa 30, inclusiv pentru produsul rahat, iar nu doar pentru biscuiţi, contrar susţinerilor reclamantei; într-adevăr, anterior, în anul 2002 înregistrarea mărcii a purtat doar asupra produsului biscuiţi din clasa 30.
Prin sentinţa civilă nr. 1853 din 7 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureţti, secţia a IV-a civilă, a fost a dmisă în parte cererea formulată de reclamanta SC S.P. SRL în contradictoriu cu pârâta SC T.B. SRL, s-a dispus obligarea pârâtei să nu folosească în activitatea sa comercială semnul „S.”, s-a interzis pârâtei să aplice denumirea „S.” pe ambalajele mărfii proprii, respectiv rahat/T. delight, pe documentele societăţii şi în scop publicitar; de asemenea, pârâta a fost obligată să retragă de pe piaţă produsele care poartă denumirea „S.”, inclusiv de la terţii cărora le-a distribuit spre comercializare şi să sisteze vânzarea acestor produse; a fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind plata de despăgubiri.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că în perioada 2006-2009, pârâta SC T.B. SRL a produs şi a vândut sub denumirea „S.” produsul rahat asortat – T. delight.
Astfel, cum reiese din certificatului de înregistrare nr. 50162, emis de O.S.I.M., reclamanta SC S.P. SRL este titulara mărcii S., pentru clasa de produse 30.
În temeiul art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, titularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească în activitatea lor comercială, fără consimţământul titularului, un semn care, dată fiind identitatea sau asemănarea cu marca ori dată fiind identitatea sau asemănarea produselor sau serviciilor cărora li se aplică semnul cu produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată ar produse în percepţia publicului un risc de confuzie, incluzând şi riscul de asociere al mărcii cu semnul.
Tribunalul a constatat că semnul aplicat pe produsele comercializate de pârâtă este similar cu semnul înregistrat ca marcă de către reclamantă.
Astfel, s-a apreciat că fără să se reproducă întocmai elementul verbal protejat de reclamantă, semnul inscripţionat pe produsul în cauză preia cuvântul care alcătuieşte marca reclamantei, scrisă însă parţial diferit, S./S.
Produsul pe care a fost aplicat semnul este un produs alimentar, rahat – T. delight, identic cu unul dintre cele protejate prin marca reclamantei.
Dată fiind similaritatea semnelor şi identitatea produselor pentru care sunt utilizate, există un risc de confuzie în rândul consumatorilor în privinţa originii acestor produse, astfel că potenţialii consumatori pot crede că acestea au fost produse de titularul mărcii înregistrate; în consecinţă, prima instanţă a apreciat ca fiind întrunite condiţiile legale din textul anterior citat.
Tribunalul a reţinut, totodată, că producerea şi comercializarea mărfii rahat sub denumirea „S.” nu a fost contestată de către pârâtă, iar din concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză a rezultat că societatea pârâtă nu a realizat niciun profit din vânzarea acestor produselor, în perioada 2006-2009, diferenţa dintre preţul de vânzarea şi costurile de producţie fiind în sumă de (-1.071,30) lei; ca atare, capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri a fost respins ca neîntemeiat.
În aceste circumstanţe, prima instanţă a hotărât admiterea în parte a cererii, astfel cum s-a dispus în dispozitivul sentinţei, anterior reprodus.
În termen legal, împotriva acestei sentinţe, pârâta a declarat apel, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 215/ A din 20 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, apelul formulat de pârâtă a fost admis, sentinţa apelată fiind schimbată în parte, în sensul că, pe fond, cererea a fost respinsă în tot ca neîntemeiată (în sensul respingerii capetelor de cerere admise de prima instanţă şi menţinerii soluţiei de respingere a capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri).
Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel, la rândul său, a constatat că reclamanta este titulara mărcii 50162 „S.” cu element figurativ şi culori revendicate, înregistrată pentru clasa de produse 30; pârâta deţine mărcile: „T:S.” nr. 85740, înregistrată pentru produse şi servicii din clasele 30 şi 35 şi nr. 49559, înregistrată pentru clasa de produse 30.
S-a reţinut că denumirea „S.” este parte componentă a elementului verbal înregistrat că marca de către pârâtă, astfel că instanţa de apel a constatat că nu se poate aprecia că această denumire ar constitui un semn în sensul avut în vedere de art. 35 alin. (2) lit. b) şi c) din Legea nr. 84/1998 (forma în vigoare la data învestirii primei instanţe), ci constituie parte componentă a unor mărci înregistrate, care se bucură de aceeaşi protecţie juridică, întocmai ca şi marca reclamantei.
Drept urmare, curtea de apel a apreciat că până la o eventuală anulare a mărcilor respective, pârâta are dreptul de a le folosi în activitatea sa comercială, iar interzicerea folosirii unei părţi din marcă nu se poate dispune, întrucât s-ar aduce atingere dreptului pârâtei asupra mărcii sale obţinut prin înregistrare.
Curtea de apel a constatat, în aceste condiţii, că în mod greşit tribunalul a admis cererea, interzicând pârâtei să folosească în activitatea sa comercială semnul „S.”, să aplice denumirea „S.” pe ambalajele mărfii proprii, respectiv rahat/T. delight, pe documentele societăţii şi în scop publicitar, întrucât semnul, respectiv denumirea „S.” constituie parte componentă a mărcilor înregistrate „T.S.” al căror titular este pârâta, calitate ce îi conferă dreptul de a folosi mărcile respective.
Totodată, s-a constatat că reclamanta nu a solicitat să i se interzică pârâtei folosirea semnului „S.” doar atunci când acesta este folosit singur; de altfel, nici nu s-a făcut dovada folosirii de către pârâta doar a semnului „S.”, întrucât din observarea ambalajelor depuse la dosar rezultă că denumirea „S.” apare fie precedată de denumirea „t.”, fie urmată de aceasta.
În consecinţă, s-a apreciat că acţiunea în contrafacere este neîntemeiată, întrucât folosirea denumirii „S.” de către pârâtă, astfel cum rezultă din probele de la dosar, se face în temeiul dreptului asupra propriilor mărci „T.S.”, aşa încât nu se poate reţine caracterul ilicit al acestei folosiri şi, prin urmare, nici îndeplinirea uneia dintre condiţiile faptei de contrafacere, respectiv, cea privind folosirea fără drept a unui semn.
Cât priveşte restul susţinerilor părţilor, referitoare la existenţa asemănării între semnele „S.” şi „S.” şi a riscului de confuzie, instanţa de apel a constatat că este inutilă examinarea acestora, atât timp cât nu poate fi reţinut în cauză caracterul ilicit al folosirii de către pârâtă a denumirii „S.”, fiind indiferent dacă semnele în conflict sunt asemănătoare sau nu ori dacă există riscul de confuzie invocat, de vreme ce ambele semne constituie elemente ale unor mărci înregistrate, fiecare dintre titularii lor având dreptul legal de a le folosi.
În consecinţă, constatându-se că folosirea de către pârâtă a denumirii „S.” se face în virtutea dreptului exclusiv conferit de înregistrarea mărcilor „S.”, curtea de apel a admis apelul în sensul celor arătate.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a promovat recurs, reevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a susţinut că hotărârea instanţei de apel este nelegală (art. 304 pct. 9), conţinând motive străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7) şi, totodată, a interpretat greşit actul juridic dedus judecaţii schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8).
Se arată de recurentă că intimata pârâtă, în apărare, s-a prevalat în faţa instanţelor de fond de certificatul de înregistrare nr. 85740/2007, eliberat de O.S.I.M., în favoarea sa pentru marca T.S.
Or, marca reclamantei se numeşte S., astfel că prin cererea de chemare în judecată s-a reclamat contrafacerea acestei mărci, iar nu a mărcii T.S. pentru care pârâta are un titlu legal.
Recurenta reclamantă susţine că instanţa de apel a analizat cu superficialitate speţa dedusă judecăţii ca, de altfel, şi întregul material probator administrat în cauză, de vreme ce a ajuns la concluzia că folosirea denumirii S. de către pârâtă are loc în virtutea dreptului exclusiv conferit de înregistrarea mărcilor S.
Faţă de această concluzie a curţii de apel, recurenta solicită Înaltei Curţi să analizeze înscrisurile depuse la dosar, urmând a se constata că în cauză nu există niciun act juridic menit a atesta existenţa mărcii S., marcă inexistentă.
Potrivit dispoziţiilor legale din Legea nr. 84/1998, protecţia conferită pârâtei prin obţinerea certificatului de înregistrare de la O.S.I.M. poartă doar asupra mărcii T.S., iar nu S.
Pe de altă parte, intimata aplică pe ambalaje denumirea S., folosind culorile mărcii recurentei, denumire pe care o aplică pe un produs (rahat) pentru care aceasta nu are protecţie.
Recurenta conchide că inscripţionarea folosită de pârâtă, imită în mod grosier marca S., până la similaritate, în condiţiile în care şi culorile pentru care recurenta reclamanta beneficiază de protecţie (roşu, alb, albastru, negru) sunt aplicate pe ambalajul produsului expus de pârâtă spre vânzare.
Intimata pârâtă prin întâmpinarea formulată la motivele de recurs, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Nu au fost administrate alte înscrisuri în baza arat. 305 C. proc. civ., în această etapă procesuală de niciuna dintre părţile cauzei.
Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce succed.
Pornind de la situaţia de fapt stabilită în cauză (concordantă cu probele dosarului), Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut că recurenta reclamantă este titulara mărcii S. combinată, cu element figurativ şi culori revendicate (roşu, alb, albastru, negru) pentru clasa de produse 30, potrivit certificatului de înregistrare nr. 50162 din 29 octombrie 2001.
Totodată, s-a reţinut că intimata pârâtă, la rândul său, are protecţie asupra mărcii verbale T.S., astfel cum reiese din certificatul de înregistrare a mărcii nr. 49559 din 5 februarie 2002, titlul de protecţie iniţial al acesteia purtând doar asupra produsului biscuiţi din clasa 30 a Clasificării de la Nisa, însă, aceeaşi intimată pârâtă este titulara drepturilor exclusive asupra aceleiaşi mărci verbale T.S. pentru întreaga clasă 30 de produse (inclusiv pentru rahat), dar şi pentru clasa de servicii 35, potrivit certificatului de înregistrare a mărcii nr. 85740 din 18 aprilie 2007; ambele titluri de protecţie ale intimatei sunt anterioare formulării cererii de chemare în judecată (28 aprilie 2009) şi ulterioare titlului opus de reclamantă.
Contrar celor susţinute de recurentă prin motivele de recurs, instanţa de apel nu a stabilit o premisă greşită a analizării cererii în contrafacere pe temeiul prevederilor art. 35 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 (forma legii în vigoare la data sesizării primei instanţe), astfel că decizia recurată nu conţine motive străine de natura pricinii, întrucât curtea de apel s-a raportat, în ce o priveşte pe pârâtă, la marca acesteia T.S., iar nu la o eventuală marcă S., la fel cum s-a avut în vedere că reclamanta a reclamat, în mod evident, contrafacerea propriei sale mărci S.
În aceste condiţii, Înalta Curte urmează a înlătura, ca nefondate, criticile susţinute de recurentă pe temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Pe de altă parte, nici criticile dezvoltate de recurentă din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu se verifică în speţă, întrucât obiectul cererii deduse judecăţii nu s-a referit la vreun act judiciar (manifestare de voinţă în sensul de a da naştere, a modifica sau stinge un raport juridic) care să fie supus analizei instanţei, cererea în contrafacerea unei mărci având drept cauză juridică un fapt juridic plasat în sfera celor ilicite, întrucât în contextul art. 35 din Legea nr. 84/1998, răspunderea generată de această normă este una ce are un temei delictual.
Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, respectiv a celor de la art. 35 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, potrivit cu care titularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământul titularului: b) un semn care, dată fiind identitatea sau asemănarea cu marca ori dată fiind identitatea sau asemănarea produselor sau serviciilor cărora li se aplică semnul cu produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată, ar produce în percepţia publicului un risc de confuzie, incluzând şi riscul de asociere a mărcii cu semnul.
Astfel, cum circumstanţele cauzei au dovedit, intimata pârâtă nu poate fi plasată în poziţia celui care foloseşte în activitatea sa comercială un semn, ci îşi foloseşte propria sa marcă T.S., iar nu semnul S., aşa cum pretinde recurenta.
Într-adevăr, în calitatea sa de titulară a mărcii S. recurenta reclamantă este în măsură să opună intimatei pârâte drepturile sale exclusive asupra acesteia în legătură cu produsul rahat (inclus în clasa de produse 30 pentru care deţine certificatul de înregistrare), însă, în mod egal, în favoarea intimatei operează aceeaşi plenitudine şi exclusivitate a propriilor sale drepturilor asupra mărcii T.S. pentru produsele din clasa 30 (inclusiv rahat) şi servicii din clasa 35.
Ca atare, cum corect a constatat curtea de apel, până la o eventuală anulare a mărcii pârâtei, titlul acesteia se bucură de prezumţia de legalitate şi validitate, fiind în măsură să îi confere acesteia atributele garantate prin art. 35 alin. (1) din Legea nr. 84/1998.
Această constatare permite concluzia neîntrunirii premisei de analiză presupuse de art. 35 alin. (2), anume, ca cel reclamat în calitatea de pârât să folosească un semn, iar nu o marcă.
Susţinerile recurentei reclamante sunt infirmate de cele reţinute de instanţa de apel în sensul că intimata nu foloseşte semnul S. decât într-un context în care fie este precedat, fie este urmat de particula „t.”, prin urmare, niciodată izolat.
În plus, având în vedere faptul că particula S. reprezintă elementul dominant în ansamblul mărcii intimatei (precum elementul S. pentru ipoteza mărcii recurentei), chiar şi izolată de ar fi fost această utilizare, o astfel de împrejurare nu putea fi analizată cu ignorarea poziţiei acestuia în corpul mărcii pârâtei.
Înalta Curte constată că şi pentru ipoteza folosirii de către titularul ei a unei mărci într-o altă modalitate decât cea pentru care a dobândit drepturi exclusive prin înregistrare, respectiv într-o formă care diferă de aceea înregistrată prin anumite elemente care însă nu alterează caracterul distinctiv al acesteia, sunt asimilate de legiuitor unei folosiri efective a aceleiaşi mărci, fiind deci, o folosire echivalentă a mărcii în forma în care a fost înregistrată; atare soluţie este prevăzută în mod expres de art. 46 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998.
Faţă de cele anterior reţinute, rezultă că a devenit inutilă analizarea celorlalte cerinţe ce decurg din prevederile art. 35 alin. (2) lit. b) din Legea specială în materie: identitatea produselor, similaritatea dintre semn şi marcă, riscul de confuzie pentru public, incluzând şi riscul de asociere a semnului cu marca, cum corect a reţinut şi instanţa de apel.
În consecinţă, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC S.P. SRL împotriva deciziei nr. 215/ A din 20 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 272/2013. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 274/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
