ICCJ. Decizia nr. 274/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 274/2013
Dosar nr. 10047/99/2010
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2013
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată, la 14 decembrie 2010, pe rolul Tribunalului Iaşi, reclamantul R.C.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P., obligarea acestuia la plata de despăgubiri băneşti în cuantum de 600.000 lei reprezentând contravaloarea cotei părţi din dreptul de creanţă recunoscut în prezent de S.R. din valoarea imobilului teren în suprafaţă de 1.147, 97 m.p., situat în municipiul Iaşi Str. Zugravi.
Reclamantul a arătat că prin dispoziţia nr. 1746/2010, care a modificat art. 1 din dispoziţia nr. 3518 din 04 decembrie 2006, P.M. Iaşi a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 în favoarea sa şi a numitei B.H., însă până în prezent nu i s-au acordat niciun fel de despăgubiri. în aceste condiţii, a susţinut că dispoziţiile din legea specială reprezintă condiţii pur potestative impuse de S.R. care tergiversează soluţionarea notificării sale formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, încălcând atât dispoziţiile art. 6 din C.R.D.O. cât şi ale art. 1 din Protocolul nr. l adiţional la Convenţie. Întrucât dispoziţia de acordarea a despăgubirilor reprezintă o creanţă împotriva S. R., reclamantul a susţinut că este titularul unui bun în accepţiunea Convenţiei Europene, creanţa sa fiind suficient de bine stabilită pentru a beneficia de protecţia art. l din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., iar întârzierea soluţionării cauzei constituie ingerinţa în dreptul său de proprietate, astfel cum este garantat de Convenţie.
Reclamantul a mai arătat că textul C.E.D.O. (la fel şi jurisprudenţa sa) face parte din dreptul intern al României, iar dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele referitoare la drepturile omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.
Din momentul în care legiuitorul a recunoscut în patrimoniul său un drept de creanţă în procedura specială a Legii nr. 10/2001, ingerinţele în exerciţiul dreptului de proprietate cu privire la acest bun nu pot interveni, decât printr-o prevedere a legii, pentru un scop legitim şi păstrând proporţiile de rezonabilitate.
Nefuncţionalitatea F.P. a fost constatată oficial în mod direct şi explicit şi în cadrul recentei hotărâri pilot pronunţată de C.E.D.O. în cauza M. A. ş.a. contra României în care s-a acordat S.R. un termen de 18 luni pentru modificarea legislaţiei speciale de restituire, astfel încât să fie garantate imperativele respectării dreptului de proprietate şi dreptului la un proces echitabil al justiţiabililor români.
Acţiunea a fost întemeiată pe art. l din Protocolul nr. l adiţional la C.E.D.O., raportat la art. 11, art. 20 alin. (2) şi art. 148 din Constituţia României.
Prin sentinţa civilă nr. 1300 din 8 iunie 2011, Tribunalul Iaşi, secţia civilă, a respins excepţiile privind inadmisibilitatea acţiunii şi lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului, a admis acţiunea şi a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 288.658 lei cu titlu de despăgubiri şi suma de 1.584,44 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului S. R., prin M.F.P., invocată de pârât prin întâmpinare, tribunalul a reţinut că, în raportat de limitele învestirii instanţei, calitatea procesuală pasivă corespunde calităţii de uzurpator a bunului imobil în privinţa căruia, în perioada regimului comunist, s-a aplicat măsura preluării sale abuzive. Această calitate se regăseşte în persoana S.R. care a negat proprietarilor iniţiali ai imobilului, ai căror succesor este reclamantul, atributele dreptului de proprietate printr-o apropriere a bunului imobil ce i-a îngăduit acestuia o exploatare a acestuia în considerarea propriilor sale interese dictatoriale.
Din analiza dispoziţiilor art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, tribunalul a reţinut că regula în materia reprezentării statului în faţa instanţei este acea că S.R. este reprezentat de M.F.P. şi că numai prin excepţie, în anumite raporturi juridice, legea stabileşte un alt organ în scopul reprezentării S.R. Tribunalul a stabilit că, în speţă, se aplică regula nu excepţia, deoarece acţiunea promovată nu are ca temei Legea nr. 10/2001 sau Legea nr. 247/2005, ci prevederile art. l din Protocolul Adiţional nr. l la Convenţia Europeană ce face parte din dreptul intern, iar pentru reprezentarea în judecată în cadrul unei asemenea acţiuni, legea nu prevede o derogare cu privire la reprezentarea în justiţie.
Reţinând că nerestituirea bunului imobil preluat abuziv de pârâtul S.R. în perioada comunistă, combinată cu absenta vreunei indemnizaţii timp de mai mult de nouă ani constituie o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor reclamantului, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţionala C.E.D.O., tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârât, tribunalul a constatat că este neîntemeiată, având în vedere pe de o parte, că nu s-a precizat care este acea cale juridică funcţională şi eficientă pe care reclamantul o are în prezent deschisă pentru încasarea despăgubirilor, în condiţiile căilor procedurale prevăzute de dreptul intern, iar pe de altă parte, nu se arată care este motivul pentru care garanţiile convenţionale prevăzute de art. 6 din C.E.A.D.O. şi art. 1 din Protocolul Adiţional nr. l la Convenţie nu ar fi aplicabile, exemplificând în acest sens şi cele statuate prin dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi în soluţionarea problemei conflictului dintre legea generală şi legea specială în materia revendicării imobilelor preluate abuziv de S.R.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că nerestituirea imobilului preluat abuziv de către S.R. în perioada comunistă, combinată cu absenţa unei indemnizaţii, deşi au trecut mai bine de nouă ani de la data notificării iniţiale în anul 2001, constituie o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor reclamantului, drept garantat de art. 1 din Protocolului adiţional nr. l.
Cuantumul despăgubirilor acordate a fost stabilit de câtre tribunal în baza probelor administrate, între care şi raportul de evaluare efectuat în cauză.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul S.R. prin M. F.P., reprezentat de D.G.F.P. Iaşi, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, prin decizia nr. 60 din 27 aprilie 2012, a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a D.G.F. P.J. Iaşi pentru S.R., prin M.F.P., a admis apelul declarat de pârât şi a schimbat în tot sentinţa tribunalului, în sensul că a respins acţiunea ca inadmisibilă.
în motivarea respingerii excepţiei lipsei calităţii D.G.F. P.J. Iaşi de reprezentant al S.R., prin M.F. P., instanţa de apel a arătat că D.G.F.P. J. Iaşi a reprezentat pârâtul încă de la judecata la prima instanţă, depunând la dosar întâmpinare şi precizând că împuternicirea de reprezentare în dosar i-a fost dată de M.F.P. cu actul nr. 2027 din 10 ianuarie 2011 depus la dosar, care îndeplineşte cerinţele H.G. nr. 34/2009 şi Ordinului M.F.P. nr. 1227/2006.
Pe fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut incidenţa în speţă a Deciziei nr. 27/2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul competent să judece recursul în interesul legii prin care s-a statuat că în acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea S.R. la acordarea despăgubirilor băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, S.R. nu are calitate procesuală pasivă. Totodată, a reţinut că prin aceeaşi decizie pronunţată în recurs în interesul legii s-a statuat că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva S.R., întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale articolului 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile.
Instanţa de apel a constatat că deşi caracterul obligatoriu al dezlegării date problemei de drept judecate intervine pentru instanţă, potrivit articolului 3307 alin. (4) C. proc. civ., de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I, nu pot fi ignorate statuările Înaltei Curţi, aduse la cunoştinţa publică imediat după pronunţarea deciziei menţionate, în legătură cu care a expirat deja termenul de publicare în M. Of., stabilit de alin. (3) al aceluiaşi art. 3307.
În concluzie, instanţa de apel a reţinut că soluţionarea acţiunii pe excepţia inadmisibilităţii împiedică cercetarea, în tot ori în parte, a criticilor şi apărărilor care privesc excepţia de neconvenţionalitate şi fondul pretenţiei deduse judecăţii.
Decizia instanţei de apel a fost atacată cu recurs de către reclamant în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., art. 6 din C.E.D.O. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct., 7 C. proc. civ. , recurentul reclamant arată că decizia recurată este insuficient motivată în ceea ce priveşte respingerea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a D.G.F.P. Iaşi pentru S.R., prin M.F.P. În acest sens, susţine că instanţa de apel nu a motivat împrejurările care au condus la concluzia că mandatul depus la dosar în xerocopie de către D.G.F.P. Iaşi ar îndeplini condiţiile prevăzute de H.G. nr. 34/2009 şi O.M.F.P. nr. 1227/2006. Arată că în cauză s-au încălcat dispoziţiile art. 161 C. proc. civ., întrucât instanţa a acordat mai multe termene de judecată pentru depunerea mandatului, ceea ce contravine art. 83 alin. (1) C. proc. civ. Faţă de împrejurarea că O.M.F.P. nr. 1227/2006 nu a fost depus la dosar până la termenul din 27 ianuarie 2012 acordat în acest sens, apreciază că apelul se impunea a fi anulat ca fiind formulat de o persoană fără calitate de reprezentant.
În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs, încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul reclamant susţine că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal incidenţa în speţă a deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunţată de completul învestit să judece recursul în interesul legii din cadrul de Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile în care excepţia de neconveţionalitate a prevederilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 se impunea a fi soluţionată cu prioritate, întrucât recursul în interesul legii s-a raportat la O.U.G. nr. 4/2012 care a apărut ulterior publicării în M. Of. a deciziei nr. 27/20011.
În ceea ce priveşte temeiul legal al acţiunii, recurentul reclamant susţine că acesta este reprezentat de art. 480 C. civ., fiind vorba de o acţiune civilă în pretenţii (despăgubiri) reprezentând contravaloarea bunului imobil în litigiu care nu mai poate fi restituit în natură. Arată că în prezent acest temei juridic reprezintă singura cale procedurală funcţională pentru satisfacerea dreptului de creanţă, recunoscut de autorităţile S.R. implicate în procedura administrativă prealabilă, în condiţiile în care procedura specială de restituire instituită de legea specială română este una nefuncţională.
În continuare, susţine că întrucât Titlul VII din Legea nr. 247/2005, prin modul său de reglementare, contravine prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., se impune să se acorde prioritate în cauză dispoziţiilor Convenţiei care au caracter de lege specială în raport de Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, cum, de altfel, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, a statuat prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii. În acest sens, arată că a uzat de căile procedurale interne prevăzute de legile speciale de restituire şi că, în urma parcurgerii fazei administrative prealabile, i-a fost recunoscut dreptul la despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005 - Titlul VII, printr-o dispoziţie a Primarului municipiului Iaşi. Arată că este titular al unui „bun”, în sensul prevederilor convenţiei deoarece atunci când un stat contractant adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislaţie poate fi considerată ca generând un nou drept de proprietate, protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O. în cazul persoanelor care îndeplinesc condiţiile de restituire (cauzele K. c. Slovacia, B. c. Polonia şi V. c. România). Susţine că, în ceea ce îl priveşte, acest drept la despăgubire i-a fost recunoscut de P.M. Iaşi, prin emiterea dispoziţiei nr. 1746/2010.
Din momentul recunoaşterii acestui drept de creanţă patrimonială, având caracter cert, irevocabil şi exigibil, împotriva S.R., acest drept intră sub incidenţa noţiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană, iar nerestituirea imobilului, până în prezent, în absenţa oricărei despăgubiri, constituie a ingerinţă în dreptul său de proprietate proteguit de Convenţia Europeană, ingerinţă pe care prima instanţă a reţinut-o motivat de absenţa îndelungată şi nejustificată într-un termen rezonabil a oricărei despăgubiri.
În speţă, executarea creanţei reprezentând despăgubirile la care reclamantul este îndreptăţit este reglementată de Legea nr. 247/2005. Or, cu privire la funcţionarea mecanismului de restituire instituit de această lege, este de observat că prezintă vicii majore, contrare prevederilor art. 6 din C.E.D.O. şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la C.E.D.O., deoarece legea nu prevede niciun termen până la care Comisia Centrală trebuie să stabilească cuantumul despăgubirilor şi să emită titlul de despăgubire, în baza căruia se atribuie prin conversiune acţiuni la F.P.
Recurentul susţine că a i se pretinde să aştepte în continuare derularea unor proceduri conform Legii nr. 247/2005, afectate puternic de incertitudine în privinţa duratei şi finalităţii acestora, proceduri asupra cărora nu are niciun control, după ce autorităţile au lăsat să treacă 9 ani fără a adopta măsuri concrete în vederea plăţii despăgubirilor la care este îndreptăţit, echivalează cu a-i impune o sarcină excesivă şi disproporţionată, care încalcă justul echilibru care trebuie să existe între cerinţele interesului general şi imperativele respectării dreptului de proprietate. Reclamantul arată că în continuare există deficienţe majore în cadrul sistemului de despăgubire instituit de legea specială română nr. 247/2005, pe care statul nu le-a remediat până în prezent, prin măsuri concrete legislative şi administrative, deşi ele au fost indicate chiar de Curtea Europeană în Hotărârea pilot în Cauza M.A. c. România.
Recursul este nefondat
În ceea ce priveşte primul motiv de recurs referitor la excepţia lipsei calităţii de reprezentant a D.G.F.P. Iaşi, Înalta Curte reţine următoarele:
Conform art. 67 alin. (1) C. poc. civ., părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar. Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant este o excepţie de procedură, peremptorie, care duce la anularea cererii, dar care începe prin a avea un efect dilatoriu, deoarece art. 161 alin. (l) C. proc. civ., dă posibilitatea instanţei de a acorda un termen pentru ca reprezentantul să facă dovada mandatului sau. Excepţia respectivă, deşi este una absolută, dreptul comun (regulile contractului de mandat) permite titularului dreptului să ratifice actele îndeplinite în numele său de cel care nu avea calitatea de reprezentant.
Potrivit art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 cu modificări ulterioare, M.F.P. are, printre atribuţii, şi pe aceea de a reprezenta S.R. ca subiect de drepturi şi obligaţii în faţa instanţelor şi, în realizarea acestei competenţe, poate mandata, conform structurii sale organizatorice, A.N.A.F., organ de specialitate al administraţiei publice centrale, aflat în subordinea M.F.P. [(conform art. 13 alin. (2) din H.G. nr. 34/2009)]; aceasta funcţionează prin D.G.F.P. organizate în fiecare judeţ. Totodată, potrivit O.M.F.P. nr. 1227/2006, apărarea intereselor M.F.P. se asigură în baza unui mandat de reprezentare acordat la cererea direcţiilor generale ale finanţelor publice,
În baza căruia acestea pot să întreprindă toate actele procedurale care se impun.
În speţă, se constată că la termenul de judecată din 4 noiembrie 2011, când reclamantul a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a D.G.F.P. Iaşi, instanţa de apel a amânat judecata la 9 decembrie 2011, termen la care a fost depus la dosar mandatul de reprezentare acordat de M.F.P. – D.G. F.P. Iaşi, înregistrat sub nr. 134663 din 02 august 2011. La acest termen, instanţa, apreciind că este necesar ca M.F. P. să precizeze dacă există ordin de delegare către D.G.F.P. Iaşi a atribuţiilor de reprezentare în dosarul de faţă, a amânat judecata la 27 ianuarie 2012. M.F.P. s-a conformat, însă instanţa, apreciind că este necesară şi precizarea persoanei care a semnat pentru directorul general, a dispus amânarea judecăţii la 24 februarie 2012, termen la care intimatul pârât a depus precizarea de la dosar apel.
Ca atare, se constată că instanţa de apel în mod corect a reţinut calitatea de reprezentant a D.G.F.P. Iaşi, pentru S.R., prin M.F.P., iar soluţia de respingere a excepţiei a fost motivată în conformitate cu prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în speţă neputând fi reţinut motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile ar. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Nici motivul de recurs încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 nu este incident în cauză.
Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului S.R. prin M.F.P. la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea cotei părţi din valoarea imobilului teren în suprafaţă de 1.147, 97 m.p., situat în municipiul Iaşi, Str. Zugravi.
Pentru acest imobil, prin Dispoziţia nr. 1746/2010, care a modificat art. l din dispoziţia nr. 3518 din 04 decembrie 2006, P.M. Iaşi a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 persoanelor îndreptăţite, R.l. şi B.H. Totodată, documentaţia pentru plata despăgubirilor a fost transmisă la A.N.R. P. unde şi-a urmat cursul de soluţionare la Secretariatul C.C.S.D.
Aşadar, problema de drept adusă în discuţie priveşte analizarea posibilităţii pe care o au persoanele îndreptăţite de a beneficia de despăgubiri, în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită prin legea specială, adoptată în vederea soluţionării situaţiei imobilelor preluate abuziv în perioada 1945 - 1989.
Astfel, în ipoteza cererilor formulate direct împotriva S.R., prin M.F.P., pentru obligarea la plata despăgubirilor reprezentând valoarea de circulaţie a imobilelor preluate abuziv care nu pot fi restituite în natură, cauza acţiunii este unică şi decurge din intenţia celui care reclamă în justiţie, de a obţine despăgubiri într-un alt mecanism decât cel prevăzut de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, invocând ineficienta sistemului reparator, sancţionată prin mai multe hotărâri ale instanţei europene.
În soluţionarea unor astfel de cereri, trebuie stabilit dacă S. R. prin M.F.P., i se poate recunoaşte calitatea procesuală pasivă, respectiv dacă între reclamant (ce invocă încălcarea obligaţiilor pozitive ale Statului, sub aspectul protecţiei drepturilor consacrate prin art. l al Primului Protocol adiţional) şi pârâtul chemat în judecată există sau nu un raport juridic din care să rezulte această obligaţie de despăgubire, în afara cadrului legal existent.
Or, din interpretarea dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, art. 1 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi a art. 13 din acelaşi act normativ, rezultă neechivoc că părţile raportului juridic creat urmare formulării notificării nu pot fi decât persoana ce se consideră îndreptăţită la una din măsurile reparatorii prevăzute de lege, notificatorul, şi entitatea investită cu soluţionarea cererii de restituire, respectiv de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.
În speţă, reclamantul, respectând procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, a învestit P.M. Iaşi cu soluţionarea notificării privind imobilului situat în municipiul Iaşi, str. Zugravi, care a şi emis dispoziţia cu propunere de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legii nr. 247/2005.
Ca urmare, părţile raportului juridic creat sunt notificatorul şi unitatea deţinătoare a imobilului, astfel cum este determinată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, aceste două entităţi putând avea calitate procesuală în situaţia promovării unui litigiu pe cale judecătorească cu privire la cererea de restituire a imobilului preluat abuziv.
Legea nr. 247/2005 este actul normativ care reglementează sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, atribuţii date în competenţa exclusivă a C.C.S.D.; ca atare, procedura derulată în baza acestui act normativ este distinctă şi ulterioară celei parcurse în baza Legii nr. 10/2001,
Dacă s-ar stabili calitatea procesuală pasivă a S.R. prin M.F.P., urmare a recunoaşterii unui alt raport juridic vizând acordarea despăgubirilor decât cel reglementat prin legea specială, ar însenina că nesocotirea legii speciale şi prevederile acesteia, suprimând practic procedura instituită de legiuitorul naţional.
Or, chiar şi instanţa europeană a decis (a se vedea cauza pilot M.A. şi alţii împotriva României) că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate, în sistemul convenţional, ale dreptului de acces la o instanţă.
De altfel, această chestiune a fost definitiv tranşată prin decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a statuat că primirea unor astfel de cereri ar echivala cu deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, tară nicio garanţie a oferirii unui remediu adecvat, eficient şi efectiv.
Astfel, prin recursul în interesul legii s-a arătat că un control de convenţionalitate al sistemului naţional existent, de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, a fost deja realizat de C.E.D.O. prin hotărârea pilot pronunţată în cauza M.A. şi alţii împotriva României, care a stabilit în sarcina S.R. obligaţia de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6, paragraful 1 din Convenţie şi art. l din Primul Protocol adiţional.
Faţă considerentele reţinute, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale, reţinând incidenţa în cauză a Deciziei nr. 27/2011, pronunţată de Înalta Curte în complet competent să judece recursul în interesul legii, reţinând inadmisibilitatea cererii formulate în contradictoriu cu S.R. prin M.F.P. prin care s-a solicitat acordarea de despăgubiri băneşti directe pe calea eludării procedurii legii speciale (Legea nr. 247/2005), în cursul termenului acordate de instanţa europeană autorităţilor române pentru eficientizarea sistemului de dezdăunare pe calea adoptării unor măsuri generale clare, simplificate şi predictibile (parag. 189, 235 şi 236 din Cauza A. ş.a. contra României).
În consecinţă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi, conform cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.C.I. împotriva deciziei nr. 60 din 27 aprilie 2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă. Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 273/2013. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 251/2013. Civil. Grăniţuire. Recurs → |
|---|
