ICCJ. Decizia nr. 256/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 256/2013
Dosar nr. 439/33/2009
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de fată, a reţinut următoarele:
1. Încheierea de lămurire a hotărârii
Prin încheierea din 7 iunie 2012 Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a admis în parte cererea formulată de către reclamanta B.M. şi a lămurit înţelesul dispozitivului deciziei civile nr. 323/ A din 18 noiembrie 2010 în sensul că debitorul creanţei în sumă de 92.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii este Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în faza execuţională.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a arătat că, pentru lămurirea debitorului obligaţiei de plată a sumei de 92.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii este relevant a reţine, aşa cum a făcut şi instanţa în motivarea deciziei a cărei lămurire se cere, că, potrivit deciziei de casare nr. 6283 din 27 octombrie 2008, cauza a fost trimisă în rejudecare pentru a se administra proba cu expertiza tehnică spre a se stabili dacă terenul în suprafaţă de 400 mp este liber şi se poate restitui în natură sau în cazul în care nu se poate dispune restituirea în natură să se stabilească „cuantumul despăgubirilor ” ce se cuvin reclamantei pentru acest teren, întrucât potrivit deciziei nr. 52 din 04 iunie 2007 a Secţiilor Unite ale Î.C.C.J. prevederile cuprinse în art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă de acordare a despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii.
În cauză, dispoziţia atacată cu nr. 5607 a fost emisă la data de iar plângerea împotriva ei a fost înregistrată la data de prin urmare nu îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 247/2005 în ce priveşte stabilirea şi acordarea despăgubirilor, fiind o lege ulterioară care nu se aplică în cauză, dispoziţia urmând a fi analizată în funcţie de legea de la data emiterii şi atacării ei, soluţia dată de instanţa urmând acelaşi principiu, al aplicării legii în vigoare la data emiterii dispoziţiei şi intentării plângerii.
În decizia a cărei lămurire se cere, la pagina 6 alin. (4) se arată că „Prin urmare rămâne ca dispoziţia nr. 5607 din 19 decembrie 2002 să producă efecte cu privire la această parte din imobil, respectiv se vor acorda măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile legii, aşa cum se arată prin dispoziţie, pentru suprafaţa de teren de 83 mp şi construcţia de pe acesta.”.
Având în vedere cele stabilite prin decizia de casare, de a avea în vedere potrivit deciziei nr. 52 din 04 iunie 2007 a Secţiilor Unite ale Î.C.C.J., legea în forma în vigoare de la data emiterii şi atacării dispoziţiei, şi menţiunea expresă că instanţa de apel, în rejudecare, „trebuie să stabilească cuantumul despăgubirilor”, s-a constatat că Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data emiterii dispoziţiei nr. 5607 din 19 decembrie 2002 prevedea la art. 1 alin. (2) că măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri ori servicii oferite în echivalent de deţinător, cu acordul persoanei îndreptăţite, în acordare de acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital, de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare sau de despăgubiri băneşti.
În art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 singura măsură reparatorie prin echivalent care poate fi identificată ca şi constituind „despăgubiri" este aceea a despăgubirilor băneşti dat fiind că celelalte măsuri reparatorii constau în compensare, în acordare de acţiuni sau titluri de valoare nominală, or nici una dintre acestea din urmă nu conţin sintagma „despăgubiri”.
Dispoziţia a fost emisă şi atacată de reclamantă înainte de modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, iar în dispoziţie şi în decizia a cărei lămurire se cere este menţionată obligaţia ce revenea pârâtului, prin prisma legii în vigoare la momentul pronunţării hotărârii, de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent, în modalitatea despăgubirilor. Măsurile reparatorii nu au fost individualizate prin titlul executoriu, oferta de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului, trebuind să urmeze de regulă procedura instituită prin forma iniţială a Legii nr. 10/2001, respectiv art. 24 alin. (1), (4)-(7).
În aceeaşi procedură de acordare a despăgubirilor băneşti, art. 37 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data emiterii dispoziţiei, prevedea că „După centralizarea notificărilor si a ofertelor de acordare a despăgubirilor băneşti prefecturile vor transmite centralizatoarele, împreuna cu materialele primite, Ministerului Finanţelor Publice. ”
Referitor la plata despăgubirilor, acestea nu cad în sarcina pârâtului din plângerea la Legea nr. 10/2001, Primarul Municipiului Cluj-Napoca. în ceea ce priveşte persoana debitorului s-au ivit deja dificultăţi în ceea ce priveşte executarea silită a hotărârilor judecătoreşti prin care au fost stabilite sume de bani cu titlu de măsuri reparatorii prin echivalent, punându-se problema reprezentării statului în faza execuţională.
Pornind de la dispoziţiile legale sus indicate, art. 37 din Legea nr. 10/2001, Curtea a constatat că cererile de executare silită nu sunt inadmisibile, întrucât aceasta ar echivala cu încălcarea dreptului la un bun (suma de bani stabilită prin hotărâre judecătorească fiind considerată un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1), aşa cum s-a şi stabilit deja în jurisprudenţa relativ recentă a Curţii Europene (a se vedea Iluţiu contra României, hotărârea din 6 decembrie 2007, paragraful 24). Statul, prin legile adoptate, a atribuit competenţa de soluţionare a notificărilor formulate de persoanele îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate de stat abuziv anumitor persoane juridice care nu au, însă, abilitarea de a acorda efectiv măsurile reparatorii prin echivalent, acestea urmând să fie plătite de alte organe. Câtă vreme pârâtul are atribuţia legală de a soluţiona notificarea doar în sensul de a stabili dacă imobilul poate fi restituit în natură sau nu, iar, dacă nu poate fi restituit în natură, constatarea dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent (în măsura în care nu sunt oferite bunuri sau servicii în compensare), plata sumelor de bani nu revine acestuia, ci statului însuşi prin Ministerul Finanţelor.
În cauză, curtea, pe fondul cauzei, a stabilit dreptul reclamantei la despăgubiri, şi aceasta în contradictoriu cu unitatea deţinătoare în calitate de reprezentantă a statului în faza de stabilire a dreptului.
Numai că, în faza execuţională, neexistând dispoziţii privind plata sumelor de bani stabilite prin hotărâre judecătorească irevocabilă, sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun, respectiv art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice.
2. Recursul
2.1. Motive
Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a declarat recurs prin care a formulat următoarele critici, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 4, 5, 8 şi 9 C. proc. civ.:
Întrucât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu a fost parte în dosar nu poate fi obligat doar în faza execuţională.
Odată soluţionată irevocabil acţiunea pornită împotriva Primarului Cluj-Napoca, nu se mai pot aduce modificări cadrului procesual, astfel cum a procedat, nelegal, instanţa.
Este lipsit de relevanţă juridică în cadrul procesual stabilit de reclamantă în temeiul art. 2811 C. proc. civ., faptul că, referitor la plata despăgubirilor, acestea nu cad în sarcina pârâtului.
Lămurind dispozitivul în modalitatea aleasă, prin schimbarea debitorului obligaţiei iniţiale, instanţa l-a modificat, procedură inadmisibilă în temeiul art. 2811 C. proc. civ.
2.2. Analiza recursului
Recursul este întemeiat în sensul următoarelor considerente:
Reclamanta B.M. a solicitat lămurirea dispozitivului deciziei civile nr. 323/A/2010 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, în sensul de a se stabili că obligaţia de achitare a sumei de 92.000 euro revine Primarului municipiului Cluj-Napoca.
Stabilind, prin încheierea de lămurire, că pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca are numai obligaţia de a determina dacă imobilul solicitat poate fi restituit sau nu în natură, iar, dacă nu este posibilă restituirea în natură, constatarea dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent, nu şi plata acestora, instanţa a pronunţat o soluţie legală.
Astfel, în condiţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Prin urmare, despăgubirile acordate reclamantei prin hotărârea a cărei lămurire a solicitat-o, pot fi obţinute în condiţiile legii speciale, nr. 247/2005, care nu permit obligarea directă la despăgubiri băneşti a persoanei juridice care a soluţionat notificarea, în speţă, a Primarului municipiului Cluj-Napoca.
Hotărând, însă, în procedura întemeiată pe dispoziţiile art. 2811 C. proc. civ., faptul că debitorul obligaţiei de plată este Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în condiţiile în care acesta nu a fost parte în dosarul în care a fost pronunţată hotărârea lămurită în acest mod, instanţa a nesocotit principiul fundamental al contradictorialităţii, ceea ce, prin schimbarea, practic, a dispozitivului hotărârii, este de natură să provoace recurentului o vătămare procesuală, în sensul art. 105 alin. (2) teza I C. proc. civ.
Drept urmare, criticile formulate de recurent întrunesc cerinţele art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
În aplicarea art. 84 C. proc. civ., instanţa sesizată cu cererea de lămurire a hotărârii trebuia să observe că se impune nu doar a determina debitorul obligaţiei de plată a despăgubirilor, aşa cum părea a fi solicitat reclamanta, ci şi stabilirea conţinutului obligaţiei corelative dreptului la despăgubiri ce îi fusese recunoscut prin decizia civilă nr. 323/ A din 18 noiembrie 2010, respectiv dacă sunt incidente sau nu prevederile titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi, în raport de aceasta, să decidă şi debitorul obligaţiei de plată a despăgubirilor.
Pentru a se face această analiză, în temeiul art. 313 C. proc. civ. încheierea recurată va fi casată şi cauza va fi trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva încheierii din 07 iunie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Casează încheierea atacată şi trimite cauza spre rejudecarea cererii de lămurire a dispozitivului, aceleiaşi curţi de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 255/2013. Civil. Strămutare. Revizuire - Fond | ICCJ. Decizia nr. 250/2013. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
