ICCJ. Decizia nr. 2858/2013. Civil. Completare/lămurire dispozitiv. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2858/2013
Dosar nr. 426/295/2009
Şedinţa publică de la 26 septembrie 2013
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sânnicolau Mare, reclamanta SC S.T. SA a chemat în judecată pârâta SC I.L. SA, solicitând instanţei să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 409.274,89 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului situat în Sânnicolau Mare, judeţul Timiş, constând în suprafaţa de teren de 3251 mp, înscris în CF Sânnicolau Mare, cât şi obligarea pârâtei la plata sumei de 109.130 RON, reprezentând valoarea neamortizată a construcţiilor de organizarea şantierului, existente pe respectivul teren.
Prin Sentinţa civilă nr. 629 din 3 iunie 2009 a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sânnicolau Mare şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.
Prin Sentinţa civilă nr. 758 din 18 martie 2011, Tribunalul Timiş a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC I.L. SA, a admis în parte cererea principală formulată de reclamanta SC S.T. SA în contradictoriu cu pârâta SC I.L. SA să plătească reclamantei suma de 30.854 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului şi dobânda legală aferentă perioadei 1 aprilie 2006 - 31 iulie 2008, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 109.130 RON reprezentând contravaloarea neamortizată a construcţiilor, a respins cererea în contradictoriu cu pârâtul Oraşul Sânnicolau Mare, a admis în parte cererea de chemare în garanţie formulată de către pârâta SC I.L. SA în contradictoriu cu Oraşul Sânnicolau Mare, a obligat chemata în garanţie să plătească pârâtei suma de 7.373,26 RON, respingând în rest cererea, a respins cererea de chemare în garanţie formulată în contradictoriu cu Primăria Sânnicolau Mare şi Consiliul Local al oraşului Sânnicolau Mare, a obligat reclamanta să plătească expertului M.L. suma de 528,81 RON contravaloare onorariu de expertiză neachitat şi pe pârâta SC I.L. SA la plata sumei de 53,19 RON către acelaşi expert, a obligat pârâta SC I.L. SA să plătească reclamantei suma de 718,77 RON cheltuieli de judecată, a obligat chemata în garanţie Oraşul Sânnicolau Mare să plătească pârâtei SC I.L. SA suma de 718,77 RON cheltuieli de judecată, a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 17.544,30 RON cheltuieli de judecată, a compensat cheltuielile de judecată de plată între reclamantă şi pârâtă în limita sumei de 718,77 RON, în final reclamanta urmând să plătească pârâtei suma de 16.825,53 RON.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Timiş a reţinut în esenţă următoarele:
Potrivit Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, reclamanta este proprietara suprafeţei de 97.491 mp de teren, identificată prin Anexa 2 şi planurile topografice cuprinse în Anexele 4 şi 5 din documentaţia de stabilire şi evaluare a terenurilor înregistrată sub nr. x/1995.
Expertul judiciar a identificat parcela de 3251 mp a cărei folosinţă stă la baza litigiului, stabilind că este intabulată în cartea funciară Sânnicolau Mare, în suprafaţă totală de 4209 mp.
Contractul de concesiune încheiat de către pârâtă nu poate fi opus reclamantei.
Temeiul de drept al cererii reclamantei este dat de dispoziţiile art. 480 C. civ., iar pârâta SC I.L. SA este cea care a adus efectiv atingere acestei prerogative, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive fiind neîntemeiată.
Cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Oraşul Sânnicolau Mare despre care nu s-a dovedit că ar fi exercitat, la rândul său acte de folosinţă a imobilului, este nefondată.
Referitor la evaluarea pagubei suferite, instanţa a reţinut concluziile expertizei de specialitate, iar pentru perioada 1 iulie 2005 - 1 aprilie 2006 s-a conchis că a intervenit prescripţia dreptului la acţiune.
Suma datorată pentru perioada 1 aprilie 2006 - 31 iulie 2008 este de 30.854 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă.
Pentru folosirea imobilului în considerarea contractului de concesiune pe care l-a încheiat cu chematul în garanţie Oraşul Sânnicolau Mare, pârâta căzută în pretenţii a plătit redevenţe în cuantumul prevăzut în contract, astfel că a fost admisă cererea de chemare în garanţie formulată în contradictoriu cu Oraşul Sânnicolau Mare.
Faţă de dispoziţiile Legii nr. 215/2001, s-a apreciat că cererile de chemare în garanţie în contradictoriu cu Primăria Oraşului Sânnicolau Mare şi Consiliul Local Sânnicolau Mare sunt neîntemeiate.
Faţă de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. s-au stabilit cheltuielile de judecată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta SC S.T. SA Timişoara, pârâta SC I.L. SA şi chematul în garanţie Oraşul Sânnicolau Mare, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 224 din 28 noiembrie 2012, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta SC S.T. SA, a schimbat în parte hotărârea apelată în sensul că a acordat dobânzile aferente despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenului, începând cu data de 1 aprilie 2006 şi până la data plăţii efective a sumei de 30.854 RON de către pârâta SC I.L. SA, a menţinut în rest dispoziţiile hotărârii apelate; a respins cererea reclamantei-apelante SC S.T. SA privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel; a respins apelurile declarate de pârâta SC I.L. SA şi de chematul în garanţie Oraşul Sânnicolau Mare.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut în esenţă următoarele:
Faţă de dispoziţiile O.G. nr. 9/2000 modificată şi republicată, se impune obligarea pârâtei - intimate la plata dobânzii legale aferente contravalorii lipsei de folosinţă a terenului, calculate până la data plăţii efective a debitului.
În cauză nu s-a dovedit existenţa pe terenul în discuţie a unor construcţii, proprietatea apelantei - reclamante şi nici nu s-a dovedit că pârâta ar fi desfiinţat aceste construcţii.
Celelalte motive de apel au fost considerate ca fiind neîntemeiate.
Apelul declarat de pârâta SC I.L. SA a fost respins reţinându-se că aceasta a utilizat terenul aflat în proprietatea reclamantei SC S.T. SA în baza contractului de concesiune încheiat între cele două părţi apelante în anul 2002, moment în care prevederile Legii nr. 7/1996 erau deja aplicabile situaţiilor de carte funciară.
În mod legal prima instanţă a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 215/2001, respingând cererea de chemare în garanţie formulată în contradictoriu cu Primăria Sânnicolau Mare şi Consiliul Local al Oraşului Sânnicolau Mare.
Apelul declarat de chematul în garanţie Oraşul Sânnicolau Mare a fost respins reţinându-se că acesta este cel care a conferit pârâtei aparenţa unui titlu în temeiul căruia a exercitat folosinţa.
Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 13 martie 2013, Curtea de Apel Timişoara a admis cererea de lămurire a înţelesului şi a întinderii dispozitivului Deciziei civile nr. 224 din 28 noiembrie 2012 şi a lămurit înţelesul şi întinderea dispozitivului acestei decizii în sensul că:
"Admite în parte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC I.L. SA, în contradictoriu cu Oraşul Sânnicolau Mare, reprezentat prin Primar.
Obligă chematul în garanţie Oraşul Sânnicolau Mare, reprezentat prin Primar să plătească pârâtei SC I.L. SA atât suma de 30.854 RON, reprezentând debit principal, cât şi dobânzile aferente despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenului, începând cu 1 aprilie 2006 şi până la data plăţii efective a sumei de 30.854 RON de către pârâta SC I.L. SA.
Menţine în rest dispoziţiile dispozitivului deciziei civile a cărei lămurire s-a cerut de către pârâtă".
Pentru a pronunţa această încheiere, Curtea de Apel a reţinut că în cauză sunt întrunite cerinţele art. 2811 C. proc. civ.
Împotriva încheierii din 13 martie 2013 a declarat recurs Oraşul Sânnicolau Mare, criticând-o sub următoarele motive:
Recurenta consideră că atât cererea de chemare în garanţie cât şi cererea principală sunt neîntemeiate.
Terenul înscris în cartea funciară în suprafaţă de 4209 mp a fost concesionat de către Primăria Oraşului Sânnicolau Mare către pârâtă în anul 2002 conform contractului de concesiune din 9 aprilie 2002 şi actului adiţional din 28 octombrie 2004.
Terenul a fost folosit de către pârâtă fără titlu până la momentul concesionării, iar bunurile existente pe acest teren nu sunt cunoscute de către recurentă.
Prin cererea de lămurire a dispozitivului s-a solicitat de fapt o rezolvare de fond a problemei în litigiu, iar prin încheiere s-a făcut o nouă judecare a fondului.
În opinia recurentei, cererea de lămurire a dispozitivului trebuia respinsă ca inadmisibilă.
Împotriva Deciziei civile nr. 224 din 28 noiembrie 2012 au formulat recurs reclamanta SC S.T. SA şi pârâta SC I.L. SA.
Reclamanta critică decizia sub următoarele motive de nelegalitate:
Prin soluţia recurată, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) faţă de motivul de apel referitor la obligarea pârâtelor conform acţiunii principale, astfel cum a fost formulată această acţiune şi ulterior, precizată.
S-a reţinut în mod greşit că nu s-a dovedit existenţa pe terenul în discuţie a unor construcţii, proprietatea apelantei reclamante şi nici nu s-a dovedit că pârâta ar fi desfiinţat aceste construcţii.
În realitate, la data preluării terenului în cauză de către pârâta SC I.L. SA, pe acesta se regăseau mai multe construcţii care erau în proprietatea reclamantei recurente.
Aceste aspecte rezultă atât din cuprinsul Referatului privind avizarea documentaţiei în vederea eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, a societăţii comerciale SC S.T. SA emis de către Consiliul Judeţean Timiş. De asemenea, existenţa acestor construcţii, precum şi valoarea lor, rezultă din Procesul-verbal nr. 2935 din 22 august 2008, încheiat între apelantă şi A.N.I.F. şi din declaraţia martorului G.V.
Prin soluţia recurată, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii şi referitor la respingerea cererii de chemare în garanţie şi, în consecinţă, admiterea acţiunii şi împotriva pârâtei Primăria Oraşului Sânnicolau Mare.
Situaţia de fapt existentă în prezenta cauză, se datorează exclusiv pârâtei intimate Oraşul Sânnicolau Mare, care în mod abuziv a încheiat contractul de concesiune din 9 aprilie 2002, cu nerespectarea dreptului de proprietate al reclamantei şi cu încălcarea principiului nemo dat quod non habet.
Nu se poate reţine că Oraşul Sânnicolau Mare nu s-ar afla în culpă, doar datorită faptului că nu a exercitat o posesie în sine asupra imobilului în litigiu.
În mod nejustificat s-a apreciat că se impune admiterea cererii de chemare în garanţie şi respectiv respingerea cererii reclamantei cu privire la obligarea în solidar a pârâtei intimate Oraşul Sânnicolau Mare împreună cu pârâta intimată SC I.L. SA.
Se solicită admiterea recursului şi modificarea în parte a deciziei în sensul admiterii în totalitate a apelului reclamantei.
Pârâta SC I.L. SA critică decizia sub următoarele motive de nelegalitate:
În mod greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a societăţii pârâte. Nu se poate pune semnul echivalenţei între o stare de fapt existentă în anul 1994 şi o stare de fapt existentă în anul 2002, când recurenta pârâtă a încheiat contractul de concesiune pe baza extraselor CF la zi, care probau proprietatea.
Recurenta arată că nu a avut cunoştinţă de litigiul având ca obiect rectificare CF purtat între reclamantă şi Consiliul Local Sânnicolau Mare finalizat prin Sentinţa civilă nr. 254 din 14 martie 2008 care dispunea în legătură cu proprietatea asupra suprafeţei de 3251 mp.
În mod greşit instanţa de apel a menţinut obligarea pârâtei la plata sumei de 30.854 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului.
În mod eronat a considerat instanţa de apel că legea aplicabilă dreptului de proprietate al reclamantei ca fiind Legea nr. 7/1996, modificată şi nu Decretul-Lege nr. 115/1938.
Instanţa de apel stabileşte legea aplicabilă regimului de carte funciară prin raportare eronată la legea în vigoare la momentul încheierii contractului de concesiune (2002) şi nu la momentul dobândirii de către reclamantă a dreptului de proprietate (1994).
Sunt invocate de către recurentă dispoziţiile art. 304 pct. 7, respectiv "hotărârea cuprinde motive contradictorii" şi a art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea fiind pronunţată cu aplicarea greşită a legii.
Legea nr. 7/1996 a intrat în vigoare la 2 ani de la data dobândirii de către reclamantă a dreptului de proprietate şi nu poate produce efecte juridice retroactive, pentru situaţii născute anterior intrării sale în vigoare.
Instanţa de apel nu a analizat conform legii şi probatoriului administrat raporturile dintre părţile din litigiu. Astfel în speţa dedusă judecăţii nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuală, respectiv: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia.
Reclamanta este în culpă pentru neînscrierea în cartea funciară a dreptului său de proprietate şi pentru atitudinea sa de pasivitate în ceea ce priveşte exercitarea atributelor dreptului său de proprietate.
În mod greşit instanţa de apel a menţinut obligarea pârâtei la plata dobânzilor aferente despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenului. În speţă, nu există o datorie principală, certă, lichidă şi exigibilă al cărei termen de plată să fi fost depăşit.
Pârâta consideră ca fiind un abuz de drept atitudinea reclamantei de a aştepta în pasivitate trecerea unei perioade considerabile de timp, fără exercitarea unui atribut al dreptului de proprietate, iar apoi solicitarea dobânzii legale în sumă de 182.384,68 RON de la un terţ de bună-credinţă.
În mod nelegal, instanţa de apel nu a admis în totalitate cererea de chemare în garanţie în contradictoriu cu Oraşul Sânnicolau Mare pentru întreaga sumă cu care pârâta a căzut în pretenţii faţă de reclamantă.
Decizia recurată este nelegală şi prin prisma respingerii acţiunii reclamantei faţă de Oraşul Sânnicolau Mare.
În măsura în care Oraşul Sânnicolau Mare nu ar fi concesionat terenul în calitate de proprietar tabular al terenului în cauză, reclamanta nu ar fi fost privată de niciunul din atributele dreptului său de proprietate.
Decizia recurată este nelegală şi în ceea ce priveşte admiterea în parte a apelului declarat de reclamantă privind majorarea perioadei pentru care pârâta a fost obligată la plata dobânzilor.
Prin obligarea la plata dobânzilor după data eliberării terenului, recurenta pârâtă apreciază că s-a făcut o greşită apreciere a situaţiei de fapt şi s-a aplicat greşit legea.
SC S.T. SA a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului formulat de Oraşul Sânnicolau Mare prin Primar împotriva încheierii pronunţate la 13 martie 2013.
SC I.L. SA a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursurilor declarate de SC S.T. SA şi Oraşul Sânnicolau Mare prin Primar.
Analizând recursurile prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate şi urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta SC S.T. SA, Înalta Curte reţine:
Societatea pârâtă SC I.L. SA a deţinut începând cu 9 aprilie 2002, în calitate de concesionar terenul în suprafaţă de 13.761 mp, conform contractului de concesiune din 9 aprilie 2002 încheiat cu Primăria Oraşului Sânnicolau Mare.
În conformitate cu clauzele acestui contract, societatea SC I.L. SA a utilizat terenul în cauză şi a achitat anual redevenţa aferentă. Aşa fiind, susţinerea în sensul că societatea pârâtă a utilizat terenul fără titlu este nefondată.
Suprafaţa de 3251 mp care este proprietatea recurentei reclamante SC S.T. SA era inclusă în suprafaţa totală de 13.761 mp, care a fost concesionată de Primăria Sânnicolau Mare.
În cauză, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că pârâta SC I.L. SA a avut cunoştinţă de faptul că parcela respectivă era proprietatea recurentei reclamante.
De altfel, potrivit contractului de concesiune încheiat de Primăria Sânnicolau Mare "terenul nu este grevat de sarcini, servicii sau alte pretenţii din partea unor persoane fizice sau juridice care să intre în conflict cu dreptul de concesionare" - art. 5.1. din contractul de concesionare.
Prin Sentinţa civilă nr. 254 din 14 martie 2008 a Judecătoriei Sânnicolau Mare, care dispune în legătură cu proprietatea asupra suprafeţei de 3251 mp s-a reţinut că, în cadrul procedurilor de unificare, substituire, rectificare şi dezmembrare avizată de O.J.G.C. Timiş, din eroare parcela proprietatea reclamantei a fost înglobată în parcela cu nr. top x.
În mod corect a reţinut curtea de apel că pentru folosirea imobilului în discuţie şi în considerarea contractului de concesiune pe care l-a încheiat cu chematul în garanţie Oraşul Sânnicolau Mare, pârâta căzută în pretenţii a plătit redevenţe în cuantumul prevăzut în contract.
Întrucât chematul în garanţie este cel care a conferit pârâtei aparenţa unui titlu în temeiul căruia a exercitat folosinţa şi şi-a însuşit veniturile generate de contract, în mod corect a fost apreciată a fi întemeiată cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă şi s-a respins cererea privind obligarea în solidar a pârâtei intimate Oraşul Sânnicolau Mare împreună cu pârâta SC I.L. SA.
Cu privire la pretenţiile recurentei reclamante în sumă de 109.130 RON, reprezentând valoarea neamortizată a construcţiilor de organizare a şantierului, în mod corect s-a reţinut că nu au fost dovedite aceste pretenţii nici în ceea ce priveşte existenţa acestor construcţii şi nici în ceea ce priveşte eventuala distrugere a acestora de către societatea pârâtă.
Recurenta reclamantă avea obligaţia de a ţine evidenţa proprietăţilor sale constând în respectivele construcţii şi de a achita impozitul aferent acestora.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. astfel cum susţine recurenta-reclamantă şi pe cale de consecinţă, recursul acesteia va fi respins ca nefondat.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta SC I.L. SA, Înalta Curte reţine următoarele:
Hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile pârâţilor, astfel că aceasta corespunde exigenţelor dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Hotărârea nu cuprinde motive contradictorii, instanţa de apel procedând la o analiză complexă a situaţiei de fapt.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă, aceasta presupune existenţa unei identităţi între pârât şi cel obligat prin raportul juridic dedus judecăţii.
Legitimitatea procesual pasivă a pârâtei SC I.L. SA rezultă din faptul că aceasta este cea care a utilizat terenul este proprietatea reclamantei. Astfel, societatea pârâtă a concesionat o suprafaţă de teren care o include şi pe cea a recurentei reclamante, situaţie de fapt recunoscută atât de SC I.L. SA, cât şi de Oraşul Sânnicolau Mare.
Inexistenţa unui raport juridic între pârâta SC I.L. SA şi reclamanta SC S.T. SA precum şi faptul că recurenta nu a fost parte în litigiul având ca obiect rectificare CF ce a făcut obiectul Dosarului nr. 692/295/2007 al Judecătoriei Sânnicolau Mare, nu sunt de natură a contrazice faptul că pârâta recurentă SC I.L. SA a utilizat terenul proprietatea recurentei reclamante în perioada 2002 - 2008.
Contractul de concesiune în temeiul căruia pârâta SC I.L. SA a utilizat terenul proprietatea SC S.T. SA a fost încheiat în anul 2002, moment în care prevederile Legii nr. 7/1996 erau aplicabile situaţiile de carte funciară.
Critica cu privire la întrunirea în speţă a elementelor răspunderii civile delictuale, nu a fost invocată prin motivele de apel, fiind invocate pentru prima dată în recurs. De altfel, în recurs, Înalta Curte analizează motivele de nelegalitate care atrag modificarea sau casarea deciziei şi în niciun caz temeinicia acesteia sau interpretarea probelor administrate în cauză.
În mod legal, a fost obligată societatea pârâtă la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului proprietatea reclamantei.
Cu privire la dobânzile aferente despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenului, s-au aplicat dispoziţiile art. 2 din O.G. nr. 9/2000.
În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la cererea de chemare în garanţie, acesta apare ca nefondat şi mai mult chiar ca lipsit de obiect în contextul în care prin încheierea din data de 13 martie 2013 s-a dispus completarea dispozitivului deciziei recurate în sensul că "obligă chematul în garanţie Oraşul Sânnicolau Mare, reprezentat prin Primar să plătească pârâtei SC I.L. SA atât suma de 30.854 RON, reprezentând debit principal, cât şi dobânzile aferente despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenului, începând cu data de 1 aprilie 2006 şi până la data plăţii efective a sumei de 30.854 RON de către pârâta SC I.L. SA.
S-a reţinut în mod legal faptul că Oraşul Sânnicolau Mare are calitate de chemat în garanţie, astfel că nu trebuie obligat în solidar cu pârâta SC I.L. SA la plata despăgubirilor.
Criticile privind greşita apreciere a situaţiei de fapt exced cadrului procesual limitat al căii extraordinare şi nedevolutive de atac a recursului.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. astfel cum susţine recurenta pârâtă SC I.L. SA şi pe cale de consecinţă, recursul acesteia va fi respins ca nefondat.
În ceea ce priveşte recursul declarat de chematul în garanţie Oraşul Sânnicolau Mare împotriva încheierii din 13 martie 2013, Înalta Curte retine următoarele:
În esenţă, chematul în garanţie susţine că prin respectiva încheiere s-ar fi realizat o nouă judecare a fondului deşi instanţa de apel a procedat în conformitate cu prevederile art. 2811 C. proc. civ.
Această critică nu poate fi reţinută, instanţa de apel reţinând în mod legal faptul că "dobânzile legale reprezintă accesorii ale debitului principal, iar soarta accesoriului o urmează pe cea a principalului, astfel că, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC I.L. SA se impune a fi admisă pentru aceeaşi sumă pentru care pârâta a căzut în pretenţii faţă de reclamantă".
În acest context, Curtea de Apel a pronunţat o încheiere prin care a admis cererea de lămurire a dispozitivului, circumscrisă dispoziţiilor art. 2811 C. proc. civ. coroborate cu prevederile art. 60 C. proc. civ.
Astfel, cererea de chemare în garanţie are ca scop să asigure celui ce a căzut în pretenţii posibilitatea de a se despăgubi de la partea de la care a dobândit dreptul.
În speţă, Oraşul Sânnicolau Mare este cel care a conferit pârâtei aparenţa unui titlu în temeiul căruia a exercitat folosinţa.
Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să determine modificarea sau casarea deciziei şi încheierii recurate şi pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursurile declarate împotriva Deciziei nr. 224 din 28 noiembrie 2012, cât şi împotriva încheierii din 13 martie 2013, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta SC S.T. SA Timişoara şi de pârâta SC I.L. SA Sânnicolau Mare împotriva Deciziei civile nr. 224 din 28 noiembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.
Respinge ca nefondat recursul declarat de chematul în garanţie Oraşul Sânnicolau Mare prin primar împotriva încheierii din camera de consiliu de la 13 martie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. 426/295/2009.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 septembrie 2013.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 2776/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2871/2013. Civil → |
|---|
