ICCJ. Decizia nr. 286/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 286/2013
Dosar nr. 42180/3/2009
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 26 octombrie 2009, reclamantul P.M.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 100.000 dolari S.U.A., daune morale si 300.000 dolari S.U.A., daune materiale, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării suferite prin hotărârea penală nr. 472 din 08 iulie 1982 a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti.
Prin sentinţa nr. 1086/22 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă, a admis, în parte, acţiunea în sensul că l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 5.000 dolari S.U.A., în echivalent în lei la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând daune morale, ca urmare a condamnării cu caracter politic suferite de acesta şi a respins cererea de obligare a pârâtului la plata daunelor materiale, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut (în baza probelor din dosar) că reclamantul a fost condamnat, prin sentinţa penală nr. 472 din 08 iulie 1982 a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, rămasă definitivă prin respingerea recursurilor, la pedeapsa închisorii de 3 ani, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 323 alin. (1) C. pen.
Din această pedeapsă, reclamantul a executat 9 luni, fiind ulterior graţiat.
Tribunalul a constatat că infracţiunea pentru care reclamantul a fost condamnat constituie o condamnare cu caracter politic, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 şi că, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege, acesta are dreptul la acordarea de daune morale.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul, luând în considerare consecinţele negative suferite, pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, precum şi faptul că acesta nu a beneficiat şi de dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990, a apreciat că suma de 5.000 dolari S.U.A. echivalent în lei la cursul BNR din ziua plăţii, reprezintă o satisfacţie suficientă, echitabilă şi rezonabilă.
În ceea ce priveşte daunele materiale, tribunalul a constatat că acestea nu au fost dovedite, aşa încât le-a respins ca neîntemeiate.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi reclamantul P.M.M.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin decizia nr. 186/ A din 22 februarie 2011, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti şi a schimbat în parte sentinţa tribunalului, în sensul că a respins capătul de cerere privind daunele morale ca neîntemeiat.
Prin aceeaşi decizie, apelul reclamantului a fost respins ca nefondat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut lipsa de temei legal a cererii de acordare a daunelor morale, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, aplicabile în speţă în raport de dispoziţiile art. 147 alin. (1), art. 4 din Constituţie şi art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992.
Analizând incidenţa în cauză a deciziilor Curţii Constituţionale menţionate, atât sub aspectul constituţionalităţii textului de lege declarat neconstituţional, cât şi sub aspectul compatibilităţii lui cu dispoziţiile CEDO, instanţa de apel a reţinut că, la data soluţionării apelurilor, deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 fuseseră deja publicate în M. Of. şi, prin urmare, reclamantul nu deţinea un „bun ” în sensul art. l din Protocolul adiţional nr. l al CEDO.
Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 nu se poate prevala de un drept câştigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluţionat încă printr-o hotărâre definitivă şi care să consfinţească puterea lucrului judecat asupra pretenţiilor deduse judecăţii şi nici de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul In motivarea recursului, reclamantul a susţinut că decizia instanţei de apel este nelegală întrucât, la data formulării acţiunii, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009 erau în vigoare, iar legea aflată în vigoare la data formulării acţiunii este aplicabilă pe tot parcursul procesului. A arătat că, aplicând retroactiv efectele deciziilor nr. 1358/2010 şi nr. 1360/210 ale Curţii Constituţionale, instanţa de apel a încălcat atât dispoziţiile art. 147 din Constituţia României cât şi dispoziţiile CEDO. Recurentul reclamant a formulat critici şi pe fondul cauzei, susţinând că este îndreptăţit la acordarea de despăgubiri atât pentru prejudiciul moral cât şi pentru prejudiciul material suferit prin condamnare. Recursul este nefondat.
În adoptarea soluţiei de respingere a cererii reclamantului întemeiate pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanţa de apel a dat eficienţă deciziilor nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, pronunţate de Curtea Constituţională, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretenţiilor sale.
S-a considerat că aceste decizii sunt aplicabile în cauză, în sensul încetării efectelor juridice ale normei a cărei neconstituţionalitate a fost constatată, împlinit fiind termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie, care curge de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale.
Criticile recurentului reclamant vizează ignorarea, de către instanţa de apel, a regulilor ce guvernează aplicarea legii în timp, susţinându-se că trebuie aplicat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, deoarece era în vigoare la data formulării cererii.
Problema de drept a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de desfăşurare a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii.
Această decizie a fost publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-şi efectele la data soluţionării prezentului recurs, în virtutea dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe.
Înalta Curte, Secţiile Unite, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, a statuat că „urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of. ” .
În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât şi de blocul de convenţionalitate, reprezentat de textele Convenţiei europene a drepturilor omului şi de jurisprudenţă instanţei europene creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curţii Constituţionale trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, prin prisma regulilor de aplicare a legii în timp, situaţiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - cum sunt drepturile de creanţă, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, şi al întinderii dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă - sunt sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, de imediată şi generală aplicare.
Ca atare, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
De asemenea, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă, a arătat instanţa supremă.
Totodată, s-a constatat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale proceselor în curs, până la data pronunţării unei hotărâri definitive a instanţei de judecată, nu este încălcat nici art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Reclamanţii din aceste procese nu deţin un „bun” în sensul Convenţiei, nici măcar o speranţă legitimă, astfel cum această noţiune reiese din jurisprudenţă Curţii Europene, deoarece, până la momentul adoptării deciziilor Curţii Constituţionale, nu se conturase o jurisprudenţă clară şi constantă a instanţelor naţionale, cerinţă obligatorie pentru existenţa unei valori patrimoniale ce are o bază suficientă în dreptul intern, astfel cum s-a conchis în decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi.
Dată fiind decizia în interesul legii, nu se poate proceda la reevaluarea chestiunii efectelor deciziei Curţii Constituţionale asupra litigiului de faţă, iniţiat anterior datei de 21 octombrie 2010.
Atare reapreciere nu este posibilă nici în raport de regulile de aplicare a legii de drept substanţial în timp, şi nici prin prisma Convenţiei Europene a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, în condiţiile în care decizia în interesul legii a analizat în ce măsură aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale într-un proces nefinalizat printr-o hotărâre definitivă contravine prevederilor Convenţiei (inclusiv art. 14, chiar dacă nu s-au redat anterior considerentele relevante pe acest aspect din decizia nr. 12/2011).
Dacă s-ar admite contrariul, ar însemna acceptarea posibilităţii de a se ajunge la o concluzie diferită, ceea ce ar echivala cu încălcarea deciziei pronunţate în baza art. 330 alin. (4) C. proc. civ., consecinţă ce nu poate fi acceptată, date fiind efectele obligatorii ale deciziei pentru instanţele de judecată.
Faţă de cele expuse, se constată că, în cauză, instanţa de apel a procedat corect dând eficienţă deciziilor Curţii Constituţionale, cât timp, la data publicării lor în M. Of. - 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluţionată printr-o hotărâre definitivă.
În consecinţă, recursul declarat de reclamant urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.M.M. împotriva deciziei nr. 186/ A din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 284/2013. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 279/2013. Civil. Conflict de muncă. Recurs → |
|---|
