ICCJ. Decizia nr. 281/2013. Civil. Uzucapiune. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 281/2013
Dosar nr. 3547/99/2011
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iaşi, la data de 28 octombrie 2011, aşa cum a fost precizată, reclamanta P.O.P.S.D. Bucium a chemat în judecată pe pârâtul M. Iaşi, prin P. pentru a se constata dreptul de proprietate asupra bisericii, construcţiilor amplasate pe terenul aferent şi terenul intravilan în suprafaţă de aproximativ 6.500 mp cu destinaţia de cimitir.
În motivarea acţiunii, reclamanta arată că deţine de peste 30 ani construcţiile şi terenul, continuu şi netulburat sub nume de proprietar.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 455/2006, art. 111 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 2114 din 12 octombrie 2011, Tribunalul Iaşi a admis acţiunea formulată de reclamanta P.O.P.S.D. Bucium în contradictoriu cu M. Iaşi prin P.; a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune de 30 de ani asupra imobilelor compuse din: teren în suprafaţă de 775 m.p., pe care se află amplasate biserica ortodoxă, prăznicar, lumânărar, clopotniţa şi magazii anexe, teren în suprafaţă de 6.600 m.p., cu destinaţie de cimitir ortodox, teren intravilan extins în suprafaţă de 2.196 m.p., cu destinaţie cimitir şi curtea Parohiei, total teren în suprafaţă de 10.302 m.p., identificat şi delimitat prin planul de situaţie nr. 1 din cadrul expertizei tehnice topografice efectuată de dl. expert M.I., lucrare ce face parte integrantă din sentinţă; s-a dispus obligarea reclamantei să plătească suma de 560 lei, cu titlu de diferenţă onorariu de expertiză, în contul d-lui expert M.I. din cadrul B.L.E.J.T.C. de pe lângă Tribunalul Iaşi.
Pentru a pronunţa hotărârea, prima instanţă a constatat că reclamanta a dovedit îndeplinirea cerinţelor impuse de art. 1890 şi art. 1847 C. civ.
Astfel, s-a reţinut că momentul începerii posesiei de către reclamantă asupra imobilelor în litigiu este din anul 1882, conform înscrisurilor intitulate „Carte de proprietate” definitivă a proprietăţii, planul proprietăţilor P.P.C. Bucium, fişă definitivă a proprietăţii şi schiţele anexă, actele în care se consemnează că B. (filiala B. deţinea în posesie suprafaţa totală de 11,5227 ha). Din proba testimonială, a rezultat că biserica exista şi în anul 1976, data la care martorul s-a mutat în apropierea parohiei, dar şi anterior acestui an, fiind fondată în anul 1762, după cunoştinţele acestuia.
Prima instanţă a apreciat că posesia asupra imobilelor a fost exercitată de reclamantă în mod continuu, netulburat de nimeni, nefiind revendicată de nici o persoană şi sub titlu de proprietar; expertiza tehnică topo-cadastrală efectuată în cauză a evidenţiat faptul că suprafaţa totală de teren identificată ca fiind în posesia reclamantei este de 10.302 m.p., din care pe terenul în suprafaţă de 775 m.p. se află biserica, prăznicarul, lumânărararul, clopotniţa şi alte anexe; pe suprafaţa de 6.600 m.p. se află cimitirul, iar diferenţa este teren intravilan extins cu destinaţie cimitir.
Împotriva sentinţei pronunţată de Tribunalul Iaşi a declarat apel pârâtul, formulând critici cu privire la aplicarea greşită a legii în stabilirea calităţii procesuale pasive, calitatea ce revine numai proprietarul nediligent.
S-a susţinut că reclamanta avea obligaţia de a dovedi cine are calitate procesuală pasivă, a identităţii între persoana pârâtului şi subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecăţii, iar simplu fapt că imobilul este situat în M. Iaşi nu este suficient pentru a demonstra dreptul de proprietate al reclamantei.
Într-o altă critică, s-a arătat că reclamanta a avut la dispoziţie calea specială prevăzută de Legea nr. 18/1991 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului şi de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru retrocedarea unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, dacă se considera că imobilele au trecut în proprietatea statului.
Apelanta a invocat şi neconcordanţele din înscrisuri privind întinderea dreptului, susţinerile din acţiune şi evidenţele cadastrale ale M. Iaşi.
Prin decizia civilă nr. 34 din 21 martie 2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă, apelul pârâtului a fost respins ca nefondat.
Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel a reţinut că în conformitate cu art. 111 C. proc. civ., oricine are un drept împotriva altei persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanţei competente. Dreptul la acţiune poate fi exercitat nu numai împotriva altei persoane ce îi revine obligaţia de a recunoaşte dreptul dar şi a celei ce îl poate contesta ori formula orice pretenţii cu privire la acesta.
Într-adevăr, în acţiunile ce au ca obiect constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune, de regulă, calitatea procesuală pasivă revine persoanei fizice sau juridice al cărei drept de proprietate s-a stins prin neuz, pe durata prevăzută de Codul civil de la 1864, dacă prin lege nu se prevede în alt mod.
Curtea de apel a constatat că situaţia de fapt stabilită de prima instanţă este corespunzătoare probelor administrate şi nu a fost contestată prin motivele de apel.
Astfel, imobilul se află în raza teritorială a M. Iaşi, pârâtul fiind unitatea administrativ teritorială cu personalitate juridică, astfel cum rezultă din art. 21 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, fiind reprezentată în justiţie, după caz, de P. sau P.C.J.
Prin Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, legiuitorul defineşte proprietatea publică şi privată a statului şi unităţilor administrativ – teritoriale, stabilind prin art. 5 alin. (2) că domeniul privat este supus regimului juridic de drept comun, dacă legea nu dispune altfel, dispoziţie ce se regăseşte şi în art. 121 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 215/2001.
Instanţa de apel a reţinut că sunt incidente în cauză şi dispoziţiile Legii nr. 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acţiunile şi cererile în justiţie formulate de cultele religioase recunoscute în România, care în articolul unic alin. (2) prevede: „Acţiunile şi cererile pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate prevăzute în alin. (1) se soluţionează, potrivit legii, în contradictoriu cu autorităţile şi alte persoane interesate”, iar în alin. (1), legiuitorul reglementează acţiunile şi cererile în justiţie formulate de cultele religioase recunoscute din România pentru constatarea în condiţiile legii, a dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate (care, în speţă, privesc construcţiile şi terenurile aferente, precum şi terenurile libere situate în intravilanul localităţilor), acţiuni ce sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru şi timbru judiciar; instanţa de apel a apreciat că textul citat nu constituie doar un caz de scutire de plata taxelor judiciare de timbru, în sensul art. 15 lit. p) din Legea nr. 146/1997.
Aceeaşi lege stabileşte şi mijlocul procedural, acţiunea prin care cultele religioase recunoscute din România (categorie din care face parte şi reclamanta), pot cere constatarea dreptului de proprietate, conferindu-le calitatea procesuală activă, şi reglementează, totodată, şi cine are calitate procesuală pasivă, respectiv autorităţile sau alte persoane interesate.
În contextul acestui act normativ, curtea de apel a apreciat că sintagma „autorităţile sau persoanele interesate” desemnează şi unităţile administrativ teritoriale, în a căror rază teritorială sunt situate imobilele.
S-a avut în vedere faptul că terenurile pe care sunt amplasate construcţiile sunt situate în intravilanul localităţii al căror regim juridic este reglementat şi prin Legea nr. 18/1991 a fondului funciar şi care rămân la dispoziţia autorităţilor publice locale dacă nu sunt revendicate de proprietari.
În consecinţă, s-a apreciat că tribunalul a soluţionat cauza în primă instanţă în limitele învestirii sale prin cererea de chemare în judecată şi a dispoziţiilor legii speciale, Legea nr. 455/2009, pârâtul M. Iaşi având calitate procesuală pasivă.
De asemenea, instanţa de apel a reţinut că prevederile O.U.G. nr. 94/2010 nu pot reprezenta temeiul de drept pentru constituirea dreptului de proprietate al reclamantei, întrucât imobilul se află în posesia acesteia şi nu face parte din categoria imobilelor preluate abuziv de stat ci doar a celor faţă de care M. Iaşi, prin reprezentanţii săi legali, ar putea formula pretenţii.
S-a constatat că întinderea dreptului de proprietate s-a stabilit prin expertiză tehnică ale cărei concluzii sunt însuşite de instanţă, probă ce se coroborează cu înscrisurile cauzei şi proba testimonială, ce au permis stabilirea concluziei cu privire la posesia continuă, neîntreruptă, sub nume de proprietar pentru construcţiile cu destinaţie specială şi terenul aferent acestora; s-a apreciat că neconcordanţele din evidenţa cadastrală relevate de apelant nu sunt de natură a impune respingerea acţiunii, fiind înlăturate prin probe certe.
În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâtul M. Iaşi, prin P. a formulat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a învederat că decizia atacată instanţa este dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât instanţa de apel a schimbat regimul juridic al imobilelor fără a avea un temei legal.
Pe de altă parte, prin decizia pronunţată curtea de apel a dat mai mult decât s-a cerut. Astfel, prin acţiunea introductivă reclamanta a solicitat constatarea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 6.500 m.p. teren, precum şi asupra bisericii şi terenului aferent.
Cu toate acestea, după efectuarea expertizei tehnice judiciare, instanţa şi-a însuşit raportul de expertiză şi a constatat dreptului de proprietate pentru o suprafaţă de teren de 10.302 m.p. teren.
În plus, cu nesocotirea prevederilor Legii nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică instanţa de judecată a apreciat că şi suprafaţa de 6.600 m.p. teren cu destinaţia de cimitir ortodox (identificat în planul de situaţie din cadrul expertizei tehnice) poate fi dobândită în proprietate ca efect al prescripţiei achizitive de lungă durată.
Or, în conformitate cu dispoziţiile anexei I din actul normativ menţionat mai sus, cimitirele orăşeneşti fac parte din domeniul public al oraşelor; în aceeaşi situaţie se află şi construcţia „M.E.” ce face parte tot din domeniul public, prin efectul legii.
Recurentul invocă prevederile art. 11 din Legea nr. 213/1998 „Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile (.. ) şi nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună-credinţă asupra bunurilor mobile.”
Mai mult, în suprafaţa totală de 10.302 m.p., cu privire la care s-a constatat dobândirea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, sunt incluse şi drumurile DE 5015 şi DE 2018, iar acestea sunt drumuri publice şi fac legătura între str. Iasomiei şi str. Petre Jitaru (fapt ce reiese din planul de situaţie 1 anexă raportului de expertiză); or, prin stabilirea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei pentru întreaga suprafaţă de teren se îngrădeşte accesul pe drumul DE 5015 prin îngustarea acestuia. Calea de acces indicată (constituită din cele două segmente) este prevăzută atât în Planul Urbanistic Zonal, cât şi în proiectul noului Plan Urbanistic General al Municipiului laşi.
Recurentul mai arată că rolul activ al instanţei, ca principiu fundamental al procesului civil, nu trebuie confundat cu obligaţia instanţei de a administra ea însăşi probele cauzei deduse judecaţii, în lipsa unor diligente depuse de reclamant, întrucât, o astfel de interpretare ar intra în contradicţie cu un alt principiu al procesului civil, cel al disponibilităţii, potrivit căruia reclamantul este cel care fixează cadrul procesual, investeşte instanţa cu soluţionarea unei anumite cauze, iar conform art. 129 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 1169 C. civ., are obligaţia procesuală de a-si proba pretenţiile.
Se anexează motivelor de recurs copia înscrisurilor privind evidenţele ţinute de către S.C. din cadrul instituţiei Primăriei.
Recursul formulat este fondat, potrivit celor ce succed.
Uzucapiunea reprezintă un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate, enumerat ca atare prin dispoziţiile art. 645 C. civ., iar condiţiile de drept substanţial pentru constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin prescripţia achizitivă de lungă durată sunt cele stabilite la art. 1890 raportat la art. 1846 şi urm. C. civ.
Condiţiile pentru confirmarea acestui mod de dobândire a proprietării sunt posesia utilă în sensul art. 1847 C. civ. (continuă, neîntreruptă, publică şi sub nume de proprietar), a bunului şi exercitarea acestei posesii utile în tot timpul fixat de lege, 30 de ani, în cazul uzucapiunii lungi.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, acţiunea în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin prescripţia achizitivă de lungă durată, nu este o simplă acţiune în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept în sensul celor prevăzute de art. 111 C. proc. civ., ci aceasta are un caracter complex, fiind o veritabilă acţiune în realizare; pe de altă parte, hotărârea pronunţată într-o asemenea cauză, din punct de vedere al efectelor sale are atât caracter declarativ (întrucât se bazează pe posesia exercitată anterior sesizării instanţei, prin ipoteză, pe durata celor 30 de ani), cât şi caracter constitutiv (deoarece în absenţa confirmării jurisdicţionale a îndeplinirii condiţiilor posesiei exercitate în timpul prescris de lege, aceasta nu se transformă în drept de proprietate).
Pe de altă parte, din punct de vedere al dreptului substanţial, raţiunea existenţei acestui mod originar de dobândire a dreptului de proprietate a fost determinată de necesitatea asigurării stabilităţii raporturilor juridice, prescripţia achizitivă fiind concepută în dreptul pozitiv ca sancţiune împotriva proprietarului nediligent, care s-a dezinteresat de bunul său o perioadă de timp îndelungată, permiţând altuia să posede bunul său ca un adevărat proprietar.
În acest context, Înalta Curte constată că recurentul în mod legal a solicitat în cauză verificarea calităţii sale procesuale pasive.
Or, din acest punct de vedere instanţa de apel a reţinut că M. Iaşi are calitate procesuală pasivă în raport cu greşita calificarea a cererii de chemare în judecată pentru constatarea prescripţiei achizitive, ca fiind o simplă cerere în constatare, aşadar, din perspectiva dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ.
Însă, cererea în constatarea uzucapiunii, fiind o cerere în realizare, parametri de evaluare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive nu mai sunt aceiaşi, astfel că, pentru confirmarea calităţii M. Iaşi de pârât al cauzei era necesar a se verifica dacă de la momentul anului 1882 la care intimata reclamantă a figurat în cuprinsul unor înscrisuri probabil premergătoare emiterii unui titlu de proprietate cu o suprafaţă de 11.3915 m.p., conform Cărţii de proprietate definitive emisă de M.M. şi a S., a avut loc o deposedare a intimatei reclamantei în orice fel de imobilele la care se face referire în aceste înscrisuri sau numai de o parte dintre ele (în favoarea statului sau a unităţii administrativ teritoriale ori a altor terţi), astfel încât autoritatea căreia, la acest moment, îi opune uzucapiunea [(în condiţiile art. unic alin. (2) din Legea nr. 455/2006)] să fi fost la un moment dat proprietarul imobilului din litigiu, proprietar care s-a desistat de proprietatea sa.
Se impune precizarea că Legea nr. 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acţiunile şi cererile în justiţie formulate de cultele religioase recunoscute în România, prin unicul său articol stabileşte doar anumite reguli procedurale şi de natură fiscală, nefiind un substituit pentru dispoziţiile de drept material din Codul civil pentru soluţionarea cererii în constatarea uzucapiunii; astfel alin. (2) din acest text, prevede că „Acţiunile şi cererile pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate prevăzute la alin. (1) se soluţionează, potrivit legii, în contradictoriu cu autorităţile şi alte persoane interesate”, lege care, în contextul acestei norme, nu poate fi reprezentată decât de dispoziţiile Codului civil în absenţa unui act normativ speciale referitore la posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate în circumstanţe similare celor din speţă.
Dacă se va constata că recurentul pârât are calitatea procesuală pasivă (din perspectiva cerinţelor presupuse de cererea în uzucapiune), instanţa va trebui să argumenteze încadrarea imobilului (în tot sau în parte) în domeniul privat al statului, aşa cum s-a enunţat de instanţa de apel fără a se demonstra această concluzie, întrucât numai într-un astfel de caz intră în discuţie admisibilitatea prescripţiei achizitive; ca atare, Înalta Curte constată că, nici din acest punct de vedere nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate.
Or, drumurile de acces (DE 5015 în suprafaţă de 421 m.p., dar şi celelalte căi de acces în suprafaţă de 237 m.p., şi 73 m.p., conform schiţei anexă la raportul de expertiză efectuat la prima instanţă), monumentul Eroilor (C8) şi cimitirul orăşenesc (în suprafaţă de 6.500 m.p.) cel puţin aparent nu pot fi incluse în domeniul privat, în condiţiile în care acestea sunt enumerate în mod expres în lista din Anexa I a Legii nr. 213/1998 (anume – pct. III. 1, 7 şi 10) şi date fiind şi dispoziţiile art. 3 alin. (4) din aceeaşi lege; prin urmare, instanţa de rejudecare va trebui să identifice şi să indice normele legale pe care le-a reţinut ca incidente pentru stabilirea unui alt regim juridic al acestora decât cel prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 213/1998, ceea ce a atras consecinţa excluderii lor din domeniul public.
Pe de altă parte, este posibil ca restul imobilului ce a constituit obiectul cererii de chemare în judecată (celelalte componente decât cele redate anterior) să fie supus unui regim juridic de proprietate privată, caz în care cererea va trebui rezolvată în raport de dispoziţiile art. 4 şi 5 alin. (2) din Legea 213/1998, cu referire la dispoziţiile Codului civil în materia uzucapiunii (dat fiind obiectul cererii şi având în vedere că norma mai stabileşte şi inalienabilitatea şi insesizabilitatea bunurilor din domeniul public).
Totodată, în rejudecare, instanţa de apel va trebui să solicite autorităţilor competente relaţii privind situaţia juridică a întregului imobil pentru care s-a solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, rolul fiscal de la momentul la care asemenea evidenţe fiscale au fost ţinute de autoritatea publică locală (reclamanta invocând o posesie chiar din anul 1882), precum şi orice alte relaţii ce vor permite stabilirea cu certitudine a regimului juridic al acestuia cel puţin pentru o perioadă de 30 de ani anterioară introducerii acţiunii (22 februarie 2011) etc. pentru lămurirea tuturor circumstanţelor de fapt ale pricinii şi, consecutiv, o justă soluţionare a cauzei.
Potrivit celor anterior menţionate, Înalta Curte constată că decizia recurată, astfel cum a fost argumentată, este lipsită de temei legal şi, în consecinţă, se constată a fi îndeplinite cerinţele ipotezei de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Şi critica recurentului privitoare la depăşirea limitelor învestirii primei instanţe (aspect necenzurat în apel) se constată a fi întemeiată, ceea ce determină reţinerea incidenţei în cauză şi a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Astfel, prin cererea introductivă, intimata reclamantă a solicitat să se constate (prin uzucapiune, aşa cum reiese din motivele cererii) că este singurul proprietar al imobilelor: (1) Biserica şi terenul aferent (fără a se indica întinderea acestuia) şi (2) Teren intravilan îngrădit aferent în suprafaţă totală de 6.500 m.p., situat în intravilanul Mun. Iaşi.
Prin raportul de expertiză s-a concluzionat că biserica are un teren aferent de 775 m.p., iar terenul în suprafaţă de 6.500 m.p. are destinaţie de cimitir; pe lângă acesta însă, expertul a identificat şi o altă suprafaţă de teren de 2.196 m.p. (teren extravilan extins cu destinaţie de cimitir) dincolo de limitele învestirii instanţei; ca atare, din raportul de expertiză a rezultat o suprafaţă totală de 10,302 m.p. în care au fost incluse şi drumurile de acces menţionate, dar şi un M.E.
Înalta Curte constată că după efectuarea lucrării de către expertul topo, intimata reclamantă nu şi-a precizat acţiunea în condiţiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. şi nici în cuvântul pe fond (solicitându-se pentru reclamantă „admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată”, potrivit celor consemnate în practicaua încheierii din 10 octombrie 2011), iar prima instanţă a constatat dobândirea prin uzucapiune a dreptului de proprietate pentru întreaga suprafaţă măsurată de expert, dincolo de limitele învestirii sale, situaţia de fapt şi de drept nefiind cenzurată în niciun fel de instanţa de apel, obligaţie ce îi revenea potrivit dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
Toate cele redate conduc la concluzia că situaţia de fapt a pricinii nu este lămurită sub toate aspectele, astfel că Înalta Curte nu are elementele necesare pentru verificarea aplicării legii şi pentru a putea hotărî asupra fondului pricinii, context în care se constată incidenţa prevederilor art. 314 C. proc. civ.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) raportat la art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ. şi cu aplicarea art. 314 anterior menţionat, se va admite recursul declarat de pârât şi se va casa decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, pentru a proceda în sensul verificărilor indicate prin prezenta decizie.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul M. Iaşi, prin P. împotriva deciziei nr. 34 din 21 martie 2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 280/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 278/2013. Civil → |
|---|
