ICCJ. Decizia nr. 3088/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3088/2013
Dosar nr. 2895/118/2007*
Şedinţa publică din 8 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 4887/COM din 16 octombrie 2008, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunile conexe formulate de reclamantul S.D. fiind obligată pârâta SC E. SRL, la restituirea sumei de 100.000 euro în echivalent în RON de la data plaţii, reprezentând contravaloare împrumut acordat conform contractului încheiat la 2 septembrie 2004, cu dobânda legală aferentă, calculată conform O.G. nr. 9/2000 de la data punerii în întârziere (23 februarie 2007) şi până la achitarea integrală a debitului.
A fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ce priveşte obligarea pârâtei la restituirea creditelor efectuate în perioada 2000 - 30 august 2002.
Pârâta SC E. SRL a fost obligată la plata sumei de 566.584,33 RON contravaloarea creditării ulterioare anului 2002, cu dobânda legală aferentă, calculată conform O.G. 9/2000, începând cu data punerii în întârziere - 1 martie 2007 şi până la achitarea integrală.
A mai fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată constând în 8.555,27 RON onorariu avocat şi 25.174,7 RON taxă de timbru şi timbru judiciar, precum şi a onorariului de expertiză majorat, în cuantum de 700 RON.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că reclamantul i-a împrumutat pârâtei la data de 2 septembrie 2004 suma de 100.000 euro pe o durată de un an, înscrisul reprezentând chitanţă de primire a sumei, conform clauzelor exprese din contract, fără ca suma să-i fie restituită şi pe care pârâta o datorează în baza art. 969, 970 coroborat cu art. 1584 C. civ., împreună cu accesoriile, conform art. 1082, 1586 C. civ., coroborat cu art. 43 C. com.
Prin Decizia civilă nr. 85/com din 15 iulie 2009, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul S.D. şi a admis apelul declarat de pârâta SC E. SRL, schimbând în parte hotărârea apelată, în sensul că a obligat pârâta către reclamant la restituirea sumei de 400.000 RON cu titlu de împrumut acordat conform contractului încheiat la 02 septembrie 2004.
A obligat pârâta la plata sumei de 81.500 RON către reclamant reprezentând contravaloarea creditărilor efectuate în perioada anului 2004, precum şi la plata dobânzii legale aferentă debitului de 61.500 RON calculată conform O.G. nr. 9/2000, cu începere de la data punerii în întârziere (01 martie 2007) şi până la achitarea integrală a acestuia.
A mai obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamant - 8.555,27 RON onorariu avocat şi 7.807 RON taxă timbru şi timbru judiciar, menţinând celelalte dispoziţii din hotărâre, cu obligarea reclamantului la plata sumei de 12.580 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de pârâta în apel.
Această decizie a fost recurată de către reclamantul S.D., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin Decizia nr. 2241 din 15 iunie 2010 a admis recursul, a casat decizia atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Constanţa, reţinând că, dezlegările în drept ale instanţei de apel sunt corecte, cu privire la aplicarea art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în speţă şi că, din aceasta perspectivă, statuările instanţei de apel, conform cărora, sunt prescrise pretenţiile reclamantului pentru creditele efectuate în perioada 20 august 2001 - 30 august 2002 sunt corecte, acesta fiind îndreptăţit doar la cele ulterioare acestei perioade.
După casarea cu trimitere Curtea de Apel Constanţa a completat probatoriul administrat în cauză cu expertiză contabilă, interogatoriul părţilor, înscrisuri produse cu ocazia executării silite efectuate împotriva SC E. SRL, contract de credit nr. 31/2002 şi act adiţional nr. 3/2003.
Curtea de Apei Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia civilă nr. 92 din 11 iunie 2012 a respins ca nefondat apelul formulat de către reclamantul S.D. şi a admis apelul formulat de către pârâta SC E. SRL.
A schimbat în parte hotărârea apelată în sensul ca a obligat pârâta la restituirea sumei de 400.000 RON, cu titlu de împrumut acordat conform contractului încheiat la data de 2 martie 2004, precum şi la plata sumei de 64.180 RON, reprezentând contravaloarea creditării efectuată în perioada 30 august 2002 - 31 decembrie 2004.
A obligat pârâta la plata dobânzii legale aferentă debitului de 64.180 RON, calculată conform O.G. nr. 9/2000, cu începere de la 1 martie 2002 şi până la achitarea sa integrală, precum şi la plata cheltuielilor de judecată către reclamant în sumă de 8.555,27 RON, onorariu avocat şi 7.807 RON taxă timbru.
A menţinut celelalte dispoziţii ale primei instanţe, obligând reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 18.580 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de pârâtă în apel şi după casarea cu trimitere.
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Constanţa a apreciat că nu se pot reţine apărările apelantului-reclamant, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 435.000 euro cu titlu de creditări realizate către societate, în condiţiile în care, aceste pretenţii nu au suport în întregul material probatoriu administrat în cauză.
În ceea ce priveşte admiterea apelului formulat de către pârâta SC E. SRL, instanţa de apel a avut în vedere împrejurarea că reclamantul prin cererea de chemare în judecată principală, a solicitat instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 400.000 RON cu titlu de împrumut acordat şi nerambursat, şi nu obligarea la restituirea sumei de 100.000 euro, aşa cum greşit a reţinut instanţa de fond, încălcând astfel principiul disponibilităţii.
Împotriva acestei decizii, reclamantul S.D. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului formulat de pârâtă şi admiterea apelului astfel cum a fost formulat de reclamant.
Criticile aduse deciziei atacate se referă în esenţă la faptul că, instanţa de apel a interpretat greşit procesul-verbal din 30 august 2005, schimbând natura şi înţelesul vădit neîndoielnic al acestuia, întrucât procesul-verbal recognitiv face proba existenţei creditării societăţii, fiind însuşit de părţi, necontestat din punct de vedere formal, iar legislaţia în vigoare nu prevede condiţii de validitate solemne sau alte condiţii pentru probarea creditării unei societăţi de către un asociat, astfel că, reţinerea concluziilor raportului de expertiză peste acest înscris nu înseamnă altceva decât o încălcare a dispoziţiilor art. 969 C. civ.
O altă critică vizează faptul că hotărârea pronunţată conţine o motivare contradictorie având în vedere că nu se poate reţine pe de o parte, că valoarea totală a investiţiilor este de 247.209 RON, iar pe de altă parte că acţiunea reclamantului este neîntemeiată, întrucât s-a făcut dovada unui credit contractat de societate pentru construcţia şi amenajarea hotelului în cuantum de 214.630 euro.
Mai susţine recurentul că, hotărârea pronunţata este lipsită de temei legal, întrucât nu pot fi reţinute în exclusivitate sumele prezentate în expertizele contabile ca reprezentând creditările realizate de acesta către pârâtă, având în vedere că există nenumărate neregularităţi cu privire la contabilitatea societăţii pârâte.
Recurentul susţine că, soluţia instanţei de apel referitoare la cheltuielile de judecată acordate intimatei nu este motivată, astfel că nu se poate verifica dacă instanţa a făcut o corectă aplicare a art. 276 C. proc. civ.
Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de reclamantul S.D. să fie respins, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut la pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., potrivit căruia, recursul este admisibil atunci când prin hotărârea atacată, instanţa interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, se constată că, critica formulată pe acest aspect este nefondată.
În raport de pretinsa incidenţă în cauză a acestui motiv de nelegalitate, Înalta Curte reţine că, procesul-verbal din 30 august 2005, invocat de recurent nu este un act recognitiv, în sensul art. 1189 C. civ., astfel ca, în lipsa actului primordial nu face dovada deplină raportului juridic debitor în sensul pretins, ci reprezintă doar un început de dovadă scrisă care trebuia completat, din punct de vedere probator cu alte mijloace de probă.
Astfel, teza susţinută de recurent în sensul schimbării înţelesului şi naturii sale juridice nu are fundament, având în vedere că instanţa de apel învestită cu rejudecarea pricinii după casare, a coroborat întregul probatoriu administrat în cauză şi a constatat că nu este dovedită obligaţia de plată pentru întreaga sumă de 435.000 euro solicitată.
În acest context, se reţine că, singura probă care atestă care sunt sumele cu care recurentul a creditat pârâta SC E. SRL, în perioada 30 august 2002 - 2004 este raportul de expertiză contabilă dispus în cauză care nu a fost contestat de niciuna dintre părţi, iar împrejurarea că instanţa nu a dat o valoare probatorie determinantă acestui înscris nu echivalează cu o schimbare a naturii şi înţelesului actului recognitiv, acesta neavând valoarea celor prevăzute de dispoziţiile art. 1189 C. civ.
Astfel, înscrisul invocat de către recurent nu poate institui nicio obligaţie de plată directă în sarcina societăţii pârâte, sumele ce reprezintă creditările efective realizate de reclamant către societate fiind doar cele evidenţiate de expertiza dispusă în cauză.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Acest motiv vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., pe care recurentul nu le-a citat şi nici nu a argumentat distinct criticile care ar putea fi încadrate în motivul de nelegalitate invocat.
În acest sens, recurentul susţine că, considerentele hotărârii relevă o motivare contradictorie, întrucât nu se poate reţine faptul că, valoarea totală a investiţiilor este de 247.209 RON, iar pe de altă parte că acţiunea reclamantului este neîntemeiată, întrucât s-a făcut dovada unui credit contractat de societate pentru construcţia şi amenajarea hotelului în cuantum de 214.630 euro.
Din perspectiva motivului de recurs invocat, această critică nu poate fi reţinută, deoarece din expertiza contabilă întocmită în cauză de către instanţa de trimitere, expertul contabil menţionează că sporul de valoare înregistrat de construcţie în perioada 30 august 2002 - 31 decembrie 2004 este de 247.209 RON, iar aceste considerente au fost redate în motivarea hotărârii, ca urmare a unor concluzii de specialitate cuprinse în raportul de expertiză, la efectuarea căruia au luat parte pe lângă expertul judiciar desemnat de către instanţă şi experţii desemnaţi de părţi.
În raport cu această situaţie, se constată că prin considerentele deciziei criticate se cuprind motivele pe care se sprijină în sensul că instanţa de apel a răspuns criticilor care au fost formulate de apelant în cadrul controlului de netemeinicie şi nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac.
Astfel, sub acest aspect nu poate fi reţinută nelegalitatea întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât argumentele recurentei care vizează probele dosarului nu conduc la concluzia evocată, constând în faptul că, "hotărârea cuprinde motive contradictorii" şi prin urmare, critica nu va fi reţinută.
Motivul prevăzut de art. 304 pot. 9 C. proc. civ. poate fi invocat în recurs pentru a solicita modificarea sau casarea unei hotărâri, atunci când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Din perspectiva acestui motiv de recurs, se constată că nu poate fi primită critica recurentului, potrivit căreia, nu pot fi reţinute în exclusivitate sumele prezentate în expertizele contabile ca reprezentând creditările realizate de acesta către pârâtă, întrucât există nenumărate neregularităţi privind contabilitatea societăţii pârâte.
Aceasta deoarece, toate sumele de bani cu care asociaţii pârâtei au înţeles să crediteze societatea au fost evidenţiate în contabilitatea societăţii, documentele respective au fost avute în vedere de către experţi, astfel că neregularităţile invocate pot conduce cel mult la aplicarea unor sancţiuni fie contravenţionale, în condiţiile în care, reclamantul avea calitatea nu numai de asociat, ci şi de administrator al societăţii, sens în care acesta nu îşi putea invoca astfel, propria culpă în ceea ce pliveşte obligaţiile sale legale.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentului, potrivit căreia, soluţia instanţei apel referitoare la cheltuielile de judecată acordate intimatei este nemotivată, întrucât nu se poate verifica dacă instanţa a făcut o corectă aplicare a art. 276 C. proc. civ., se constată că este nefondată, având în vedere că, reclamantul a fost obligat la plata către pârâtă a sumei de 18.580 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, în condiţiile în care, apelul reclamantului a fost respins, iar apelul pârâtei a fost admis în parte, astfel că în mod corect a apreciat instanţa de fond că reclamantul, fiind partea căzută în pretenţii să achite, în parte cheltuielile suportate de pârâtă, respectiv, taxa judiciară de timbru în sumă de 12.580 RON cu ocazia soluţionării apelului înainte de casare şi suma de 9.000 RON cu titlu de onorariu de avocat, cu prilejul soluţionării apelului după casare.
În acest context, faţă de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susţinerile recurentului vizează greşita stabilire a situaţiei de fapt sau interpretarea probatoriilor administrate în cauză, aspecte ce nu mai pot face obiectul analizei în această fază procesuală, având în vedere caracterul nedevolutiv al recursului şi împrejurarea că reclamantul a avut la dispoziţie calea de atac a apelului, în care toate chestiunile invocate au fost puse în discuţie şi soluţionate.
În concluzie, faţă de cele ce preced, cu sublinierea că prin motivele de recurs, în realitate s-a urmărit să se repună în discuţie mijloacele de probă şi de apărare şi că aceste chestiuni ţin de temeinicie şi nu de nelegalitate, Înalta Curte, conform art. 312 C. proc. civ. respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul S.D.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul S.D. împotriva Deciziei civile nr. 92 din 11 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3087/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3090/2013. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
