ICCJ. Decizia nr. 3092/2013. Civil. Constatare nulitate act juridic. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3092/2013
Dosar nr. 52818/3/2010
Şedinţa publică din 8 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1184 din 10 iunie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis cererea completată formulată de reclamanta K.E., în contradictoriu cu pârâţii G.S.M.R. şi G.S.F., a anulat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 834 din 07 aprilie 2008 de BNP V.B., a obligat pârâţii să restituie reclamantei preţul de 210.000 euro în echivalent lei la data plăţii, obligându-i totodată şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 21.916 RON.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, reclamanta a cumpărat, prin contractul autentificat sub nr. 84 din 07 aprilie 2008 la BNP V.B., un teren intravilan din oraşul V., sat P., judeţul Ilfov, tarlaua 18, parcela 404, împreună cu cota de 87,5 mp din drumul de acces de la pârâţii G.S.M.R. şi G.S.F., care, la rândul lor, îl cumpăraseră în anul 2003 de la soţii H.A.C. şi H.M., aceştia dobândindu-l de la G.G. şi G.M.C.A., care au stăpânit terenul în baza titlului de proprietate nr. 43307 din 14 iunie 1999 emis în baza Legii nr. 18/1991.
Acest titlu de proprietate al primului proprietar, emis conform Legii nr. 18/1991, a fost contestat, împreună cu alte titluri, de către o terţă persoană - S.I.M., care pretinde că este îndreptăţit la reconstituirea dreptului de proprietate, în cadrul dosarului nr. 9169/42/2006 al Judecătoriei Buftea, solicitându-se anularea titlului emis pe numele primului vânzător - G.G. şi G.M.C.A.
Dosarul nr. 9169/42/2006 al Judecătoriei Buftea se află în curs de soluţionare, ca urmare a casării cu trimitere dispusă prin Decizia civilă nr. 56 din 13 ianuarie 2009 a Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, litigiul fiind introdus pe rolul instanţelor în anul 2006, anterior contractului în cauză.
Tribunalul a apreciat că, deşi pârâţii vânzători nu sunt direct implicaţi în procesul aflat pe rolul Judecătoriei Buftea, totuşi, calitatea bunului de a nu face obiectul niciunui litigiu a fost hotărâtoare pentru cumpărători la data achiziţiei, aspect care reiese din împrejurarea că această chestiune a făcut obiectul unei clauze distincte a contractului prin care vânzătorii îşi asumau răspunderea pentru inexistenţa litigiului, de unde rezultă că şi aceştia cunoşteau sau trebuiau să cunoască importanţa acestei împrejurări pentru cumpărători.
Reţinând caracterul determinant pentru încheierea contractului al elementului asupra căruia reclamanta s-a aflat în eroare - existenţa unui litigiu privitor la teren şi, prin urmare, faptul că exerciţiul acţiunii în anulare pentru eroare nu este abuziv, că acţiunea a fost introdusă în termenul de prescripţie şi de către persoana vătămată prin eroare, în temeiul art. 953 - 954 C. civ., a fost admisă cererea, anulat contractul şi obligaţi pârâţii să restituie reclamantei preţul primit.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel pârâţii G.S.M.R. şi G.S.F. criticând-o pe motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de Familie, prin Decizia civilă nr. 334/A din 1 octombrie 2012 a respins ca nefondat apelul formulat de pârâţii G.S.M.R. şi G.S.F.
Pentru a decide astfel, Curtea a constatat că tribunalul a făcut o corectă aplicare a instituţiei nulităţii relative, respectiv a erorii viciu de consimţământ, apreciind că cele două condiţii ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru ca falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic civil să aibă valoare de viciu de consimţământ se regăsesc în prezenta cauză. Respectiv elementul asupra căruia a căzut falsa reprezentare - caracterul terenului obiect al vânzării de a nu fi obiect al unui litigiu - a fost determinant pentru încheierea actului, apelanta subliniind de la momentul promovării acţiunii că dacă ar fi cunoscut existenţa litigiului nu ar fi încheiat actul şi cum vânzarea este un act bilateral apelanţii ştiau că elementul afectat de nulitate relativă este hotărâtor pentru încheierea convenţiei.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, pârâţii G.S.F. şi G.S.M.R. au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, admiterea apelului şi schimbarea sentinţei, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Criticile aduse deciziei atacate se referă în esenţă la faptul că, instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în ceea ce priveşte tardivitatea formulării cererii completatoare, sens în care, recurenţii apreciază că au fost încălcate dispoziţiile art. 132 C. proc. civ. şi principiul respectării dreptului la apărare.
În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii susţin că, s-a reţinut de către instanţele anterioare faptul că eroarea asupra substanţei obiectului convenţiei atrage nulitatea actului, în condiţiile art. 954 alin. (1) C. civ., în cauză, făcându-se o greşită aplicare a acestor dispoziţii legale, prin reţinerea ca motiv de nulitate a caracterului de bun litigios al imobilului ce face obiectul contractului încheiat între părţi.
Tot în susţinerea acestui motiv de recurs, recurenţii apreciază că lipsa calităţii de proprietar a vânzătorului la data încheierii actului şi nu existenţa unui litigiu, ca în speţa de faţă, este considerată de doctrină şi jurisprudenţă, în mod constant, eroare viciu de consimţământ.
În acest sens, consideră că în cauză nu a operat eroarea viciu de consimţământ, întrucât, la data încheierii actului, a sesizării instanţei, ca de altfel nici în prezent, titlul recurenţilor nu este desfiinţat şi nici măcar contestat, aceştia având calitatea de proprietari ai imobilului vândut către reclamantă, nefiind altcineva proprietarul lucrului vândut, astfel că, nu poate fi vorba de eroare viciu de consimţământ.
Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate urmând ca recursul declarat de pârâţii G.S.F. şi G.S.M.R. să fie respins, pentru următoarele considerente:
Prima critică face trimitere la motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea este nelegală dacă încalcă formele procedurale prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenţii susţin că instanţa de apel nu a reţinut tardivitatea formulării cererii completatoare, fiind încălcate dispoziţiile art. 132 C. proc. civ. şi principiul respectării dreptului la apărare, critică care, însă nu poate fi reţinută întrucât această excepţie nu a fost invocată, în condiţiile art. 115 şi 132 C. proc. civ., astfel că, nu va mai putea fi invocată în cursul judecăţii, afară de excepţiile de ordine publică, potrivit art. 136 C. proc. civ.
Această excepţie a fost corect soluţionată de instanţa de apel, având în vedere că, pârâţii nu au invocat tardivitatea completării cererii introductive de instanţă la termenul din 27 mai 2011, în condiţiile art. 132 C. proc. civ., iar faţă de caracterul dispozitiv al normei cuprinse în art. 132 alin. (1) C. proc. civ., privitoare la momentul până la care reclamanta îşi putea modifica cererea, apelanţii aveau posibilitatea să invoce încălcarea ei până la prima zi de înfăţişare ce a urmat săvârşirii neregularităţii.
În acest sens s-a reţinut din practicaua sentinţei apelate că apelanţii nu au invocat tardivitatea completării acţiunii, astfel că aceştia nu mai pot invoca pe calea apelului sau a recursului această excepţie, intervenind sancţiunea decăderii, astfel că, în cauză nu se poate reţine încălcarea dreptului la apărare pe acest aspect.
Prin al doilea motiv de recurs, recurenţii au invocat faptul că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. În sprijinul acestui motiv, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii s-au referit la încălcarea prevederilor art. 954 alin. (1) C. civ.
Critica este nefondată, întrucât, în speţă este vorba despre error in substantiam, constând în faptul că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 834/2008, reclamanta s-a aflat în eroare cu privire la existenţa litigiului asupra terenului ce face obiectul contractului, iar recurenţii şi-au asumat, pe propria răspundere, garanţia inexistenţei vreunui litigiu, aspect care a determinat-o pe reclamantă să cumpere terenul în cauză.
Astfel, eroarea viciu de consimţământ în prezenta cauză a constituit-o falsa reprezentare a realităţii cu privire la calităţile substanţiale ale obiectului contractului de vânzare, respectiv ca terenul să nu fie obiect al vreunui litigiu, iar substanţa obiectului actului este constituită din calităţile în lipsa cărora cumpărătoarea n-ar fi făcut contractul dacă ar fi cunoscut această lipsă, fiindcă la încheierea convenţiei reclamanta a avut în vedere calitatea terenului de a nu fi obiect al vreunui litigiu şi a reprezentat condiţia esenţială a declaraţiei de voinţă consemnată expres în contract şi asupra căreia pârâţii au garantat.
În acest context, se reţine că cele două instanţe au făcut o corectă aplicare a instituţiei nulităţii relative respectiv a erorii viciu de consimţământ, apreciind că cele două condiţii ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru ca falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic civil să aibă valoare de viciu de consimţământ se regăsesc în prezenta cauză, respectiv elementul asupra căruia a căzut falsa reprezentare - caracterul terenului obiect al vânzării de a nu fi obiect al unui litigiu - a fost determinant pentru încheierea actului, reclamanta menţionând că dacă ar fi cunoscut existenţa litigiului nu ar fi încheiat actul, în acest sens, părţile formulând o clauză distinctă în contract, prin care vânzătorii şi-au asumat răspunderea pentru inexistenţa litigiului.
Aşa fiind, se constată că, instanţa de apel a analizat şi a răspuns tuturor criticilor formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâţii G.S.F. şi G.S.M.R. va fi respins ca nefondat, iar în temeiul art. 274 din acelaşi cod, recurenţii vor fi obligaţi, în solidar să-i achite intimatei-reclamante K.E. suma de 6.750 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanţei aflate la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii G.S.F. şi G.S.M.R. împotriva Deciziei civile nr. 334/A din 1 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenţii-pârâţi G.S.F. şi G.S.M.R. să-i achite intimatei-reclamante K.E. suma de 6.750 RON cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3090/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3185/2013. Civil → |
|---|
