ICCJ. Decizia nr. 3094/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3094/2013
Dosar nr. 28898/3/2009
Şedinţa publică din 4 iunie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 6 iulie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanta P.Y., prin procurator A.S.K., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului Bucureşti, prin primarul general, în temeiul dispoziţiilor art. 112 C. proc. civ. coroborat cu dispoziţiile art. 480 C. civ., ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sectorul 2, compus din teren în suprafaţă de 150 mp şi construcţia edificată pe acest teren şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 12 august 2009, pârâtul Municipiul Bucureşti a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia de inadmisibilitate a acţiunii.
La data de 5 martie 2010, reclamanta P.Y. a depus la dosar cerere precizatoare, prin care a arătat că înţelege să evalueze imobilul situat Bucureşti, sectorul 2, compus din teren în suprafaţa de 150 mp şi construcţia edificată pe acest teren la suma de 1.500.000 euro, echivalentul a 6.157.421,95 RON.
Prin încheierea de şedinţă din data de 14 mai 2010, tribunalul a dispus introducea în cauză a numitei A.S.K., care a preluat calitatea procesuală activă de la reclamanta P.Y.
Prin încheierea de şedinţă din data de 22 octombrie 2010, tribunalul a respins, ca nefondată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtă, prin întâmpinare, cu motivarea cuprinsă în încheierea de şedinţă de la acea dată.
Prin sentinţa civilă nr. 2098 din 25 noiembrie 2011 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Acţiunea în revendicare a fost analizată în funcţie de actele normative care reglementează regimul juridic al bunurilor preluate în mod abuziv de către Stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, perioadă în care se încadrează şi preluarea bunului în litigiu, respectiv prin Decretul nr. 92/1950.
Instanţa de fond a reţinut că imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat, cu încălcarea Constituţiei României şi a dispoziţiilor art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, situaţia juridică a acestui imobil fiind reglementată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
S-a constatat că începând cu decembrie 1989, după ce Decretul nr. 92/1950 a fost în mod expres abrogat, reclamanta nu a făcut niciun demers prin care să solicite restituirea în natură sau măsuri reparatorii pentru acest imobil, nu i-a notificat pe foştii chiriaşi care au cumpărat imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995 despre intenţia sa de a revendica imobilul punându-le în vedere să nu încheie cu Statul contractul de vânzare-cumpărare.
La compararea titlurilor de proprietate, tribunalul a avut în vedere că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru toate imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ, astfel cum sunt determinate în art. 2, persoanele îndreptăţite pot obţine restituirea în natură a bunului sau pot beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent doar în condiţiile acestei legi.
În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
Nu se poate susţine că fostului proprietar sau succesorilor acestuia li se limitează accesul la justiţie în ceea ce priveşte valorificarea intenţiei de obţinere a bunului, atât timp cât instanţa cenzurează în cadrul căilor de atac exercitate dispoziţia sau decizia primăriei, aceste valorificări trebuind să aibă loc în cadrul prevăzut de Legea nr. 10/2001 şi cu condiţia urmării procedurii prevăzute de acest act normativ.
În acest sens sunt şi dispoziţiile deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., care arată că adoptarea unor reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.
Aceste texte de lege nu încalcă art. l din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, care arată că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general.
În cauza Păduraru contra României s-a reţinut: „convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat convenţia”.
Deci, la compararea titlurilor au fost avute în vedere următoarele aspecte: reclamanta a dobândit bunul de la adevăraţii proprietari ai imobilului, dar a pierdut proprietatea cu titlu, prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, preluare declarată abuzivă de Legea nr. 10/2001.
Bunul imobil a fost înstrăinat parţial de către stat în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu titlu oneros, iar pentru două apartamente există contract de închiriere.
Titlul statului nefiind desfiinţat prin niciuna din modalităţile prevăzute de lege, chiar dacă s-ar proceda la compararea celor două titluri de proprietate, ar trebui să se dea câştig de cauză pârâtului, al cărui titlu este mai bine caracterizat, având parţial posesia şi folosinţa imobilului, iar reclamanta a pierdut această posesie printr-un act normativ abuziv, dar nu fără titlu, aşa cum pretinde reclamanta.
Apelul declarat de reclamanta A.S.K. împotriva sentinţei tribunalului a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 355A din 11 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că motivul esenţial pentru care a fost pronunţată soluţia de respingere a cererii cu care a fost sesizată instanţa nu a fost acela al existenţei unei proceduri prealabile ce ar trebui să se desfăşoare în raport cu unitatea deţinătoare a imobilului, ci acela că titlul statului nu a fost desfiinţat prin niciuna din modalităţile prevăzute de lege.
Se mai impune precizarea că principiul disponibilităţii nu înseamnă că părţile pot decide să li se aplice o lege generală în detrimentul celei speciale. În considerarea rolului constituţional al instanţelor judecătoreşti, prevăzut de art. 124 din Legea fundamentală, având de rezolvat o anumită problemă de drept, judecătorul nu numai că poate, dar este şi obligat să facă încadrarea juridică corectă, deci să identifice normele juridice aplicabile, nefiind ţinut de textele de lege indicate de către părţi.
De aceea, maniera în care a procedat prima instanţă, prin constatarea faptului că temeiul de drept invocat de reclamante nu este corespunzător situaţiei de fapt invocate de către acestea, în considerarea aplicării principiului general de interpretare care guvernează raportul dintre norma generală şi norma specială în materia revendicării imobiliare şi, subsecvent înlăturării regulii de drept material invocate de reclamante, prin analizarea pretenţiei acestora în lumina dispoziţiilor legale incidente cu caracter derogatoriu care impun o altă soluţie juridică nu demonstrează constatarea unui fine de neprimire a cererii de obligare a pârâtului la predarea bunului asupra căruia pretinde un drept de proprietate preferabil, ci, din contră, o modalitate de soluţionare a acesteia, chiar dacă în sensul respingerii.
Subsecvent, curtea de apel a avut în vedere faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială şi C. civ., ca lege generală, precum şi cea a raportului dintre legea internă şi Convenţia europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanţa de apel, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Nu în ultimul rând, C.E.D.O. s-a referit expres la faptul că rolul unei instanţe supreme este tocmai acela de a regla divergenţele de jurisprudenţă (cauza Păduraru împotriva României, hotărârea din 1 decembrie 2005).
De altfel, decizia în interesul legii constituie tocmai reacţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la constatarea făcută de C.E.D.O. în hotărârea respectivă, potrivit căreia „în lipsa unui mecanism care să asigure coerenţa practicii instanţelor naţionale, asemenea divergenţe profunde de jurisprudenţă, ce persistă în timp şi ţin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naştere unei incertitudini permanente şi să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept”.
Cu privire la problema existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării,şi anume, C. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că: „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţă C.E.D.O. (cauza Brumărescu contra României-1997 ş.a.)”.
În susţinerea acestei soluţii, instanţa supremă a arătat că: „Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29] aşa încât argumentul unor instanţe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce priveşte câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit”.
Conform principiilor de drept substanţial de drept comun, deduse pe cale de interpretare de practica judiciară şi de literatura de specialitate în absenţa unei reglementări legale, proprietarul unui bun care nu se află în posesia bunului său poate să solicite şi să obţină restituirea acestuia de la cel care îl deţine fără drept, pe calea unei acţiuni în revendicare.
Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină şi în jurisprudenţă se consideră că în cadrul unei asemenea acţiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părţi, stabilindu-se mai multe reguli în acest sens.
Chiar în acest context al dreptului comun, în cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ., s-a statuat că, dacă restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere material (bunul a pierit între timp în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau juridic, restituirea se va face prin echivalent stabilit în considerarea valorii bunului.
Cât priveşte imposibilitatea juridică de restituire, potrivit unei păreri poate avea drept cauze exproprierea imobilului pentru cauză de utilitate publică, precum şi situaţia în care bunul a fost înstrăinat de pârât unei alte persoane şi aceasta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, iar potrivit unei alte păreri la acestea se adaugă şi ipoteza în care bunul a fost dobândit de un terţ de bună credinţă.
De asemenea, o soluţie de respingere a cererii de restituire în natură este susţinută, de data aceasta în unanimitate şi într-o altă situaţie în care bunul imobil a intrat în patrimoniul reclamantului în mod valabil şi a făcut ulterior obiectul unei înstrăinări realizate de o altă persoană şi anume, în ipoteza în care ambele titluri provin de la acelaşi autor, iar partea care a transcris prima titlul său nu este aceea care a obţinut prima titlul de proprietate de la autorul comun, chiar dacă şi aceasta ar putea fi privită ca o nesocotire a principului general de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparţine.
Raţiunea tuturor acestor reguli o constituie stabilirea apartenenţei dreptului de proprietate, iar acest drept se regăseşte, cu excepţia unor situaţii de natura celor la care s-a făcut referire anterior, în patrimoniul ultimei persoane care l-a dobândit în mod valabil, ca efect al principiului de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparţine.
Această finalitate se regăseşte şi ipoteza imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, caracterul derogatoriu al dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 manifestându-se sub alte aspecte, primul fiind cel referitor la însăşi determinarea titularului actual al dreptului de proprietate, deoarece este reglementată soarta juridică a vechiului drept de proprietate al reclamantului, iar cel de-al doilea la măsurile reparatorii de care poate beneficia acesta.
Astfel, potrivit mecanismului juridic instituit de actul normativ în discuţie, recunoaşterea şi protecţia juridică a dreptului de proprietate ce a aparţinut foştilor titulari anterior anului 1948, chiar în situaţia în care imobilele au fost preluate fără titlu valabil este condiţionată de obţinerea în prealabil de către aceştia a unei decizii sau a unei hotărâri judecătoreşti.
Ca atare, deşi este corectă aserţiunea conform căreia în cadrul acţiunii în revendicare trebuie să triumfe proprietarul imobilului, ea nu poate să conducă decât la concluzia contrară celei la care a ajuns prima instanţă, în contextul în care dreptul de proprietate nu se regăseşte în patrimoniul apelantei reclamante, deoarece autoarea acesteia nu a efectuat demersurile legale pentru a-l putea redobândi, fie prin introducerea unei acţiuni în revendicare anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fie prin formularea unor notificări în temeiul Legilor nr. 112/1995 sau nr. 10/2001.
Prin aceeaşi decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a urmărit să rezolve şi problema dacă prioritatea Convenţiei europene a drepturilor omului poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.
În cauza de faţă nu se pune însă o asemenea problemă, deoarece legea internă nu intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului.
Potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios european, dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul autoarei apelantei reclamante nu este garantat de prevederile art. l din Protocolul adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Principiul în acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970: „Speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” (decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977).
În alte cauze, instanţa europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplineşte condiţiile esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior există o diferenţă evidentă între „simpla speranţă de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptăţită din punct de vedere moral, şi o „speranţă legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară (C.E.D.H., 28 septembrie 2004, Kopecky contra Slovaciei).
În acelaşi sens, în cauza Brezny şi Brezny contra Slovaciei din 4 martie 1996, în care reclamanţii au susţinut că fuseseră lipsiţi de proprietatea lor în condiţii contrare art. l din Protocolul nr. 1, întrucât statul refuzase să le restituie proprietăţile confiscate în 1973 şi 1976 pe motiv că nu îndeplineau una din condiţiile impuse de legea naţională pentru a putea beneficia de restituire, dovada cetăţeniei slovace, Comisia a declarat că procedura contestată de reclamanţi nu se referă la „bunuri existente” şi că aceştia acţionau numai ca solicitanţi. În concluzie „Reclamanţii, care fără îndoială au sperat că li se vor restitui bunurile confiscate, nu au demonstrat că sunt titularii vreunui drept de a obţine repararea prejudiciului”.
Reţinând astfel că prevederile Legii nr. 10/2001, pe care se întemeiază „speranţa legitimă” în sensul Convenţiei, care condiţionează recunoaşterea vechiului drept de proprietate al reclamantei sau a unui drept de a obţine măsuri reparatorii prin echivalent, după caz, de îndeplinirea procedurii reglementate de acest act normativ, nu sunt contrare art. l din Protocolul nr. 1 şi că, în consecinţă, în absenţa unei notificări ce ar fi putut conduce la eliberarea unei decizii în condiţiile legii sau la pronunţarea unei hotărâri în cadrul controlului activităţii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor exercitat de către instanţele judecătoreşti, apelanta reclamantă nu beneficiază de acest drept, curtea de apel a constatat că, în mod corect prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A.S.K., solicitând modificarea în tot a hotărârii şi, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii şi obligarea pârâtei să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu.
În motivarea recursului, reclamanta a invocat încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 480-481 C. civ., ale Legii nr. 112/1995 şi ale art. l din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Recurenta a criticat soluţiile pronunţate de instanţele de fond, ca fiind nelegale, deoarece aceste instanţe au înţeles să invoce existenţa şi conţinutul Legii nr. 10/2001 ca şi un impediment legal pentru admiterea acţiunii din prezenta cauză, aspect ce rezultă fără putinţă de tăgadă din considerentele verso din dosarul de fond.
Potrivit principiului subsidiarităţii, astfel cum, este reglementat de art. 1, 13 şi 35 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa de apel avea obligaţia de a ţine seama şi de a da aplicare directă acestor dispoziţii în speţa dedusă judecăţii.
În ceea ce priveşte Legea nr. 10/2001, Curtea europeană a reţinut că această procedură specială este doar una teoretică şi iluzorie, nefiind în măsură să conducă într-un interval rezonabil la restituirea în natură sau la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă, cauza R. Ionescu contra României, cauza Loewenton contra României, cauza Niţă contra României, cauza Măria Atanasiu şi alţii contra României.
Dispoziţiile de drept substanţial ale legii speciale neconforme Convenţiei nu pot fi aplicabile ca viabile în cadrul prezentei speţe, fiind nefondată şi nelegală soluţia instanţei de apel potrivit căreia a respins acţiunea recurentei deoarece aceasta nu a înţeles să apeleze la calea specială constituită de Legea nr. 10/2001.
Mai mult decât atât, prin decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. l din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. Este însă necesar să se analizeze în ce măsură legea internă intră în conflict cu C.E.D.O. şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Din analiza considerentelor pe care le are în vedere Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie rezultă că unica cerinţă impusă pentru acceptarea reactivării acţiunii în revendicare este aceea a constatării unei neconcordanţe a legii interne speciale cu C.E.D.O.
Raportat la jurisprudenţa C.E.D.O. invocată, inclusiv cauza Faimblat contra României, recurenta a apreciat că instanţa de apel, în mod nelegal, a constatat că reclamanta nu mai poate obţine imobilul în litigiu, decât în condiţiile în care ar fi urmat calea administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001. O astfel de apreciere, care să stea la baza respingerii, ca neîntemeiată a acţiunii în revendicare prin compararea de titluri, contravine dispoziţiilor Convenţiei, încălcând în mod grav art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi dispoziţiile art. l din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Totodată, s-a arătat că imobilul a fost preluat abuziv, fără titlu, autoarele reclamantei fiind intelectuale, exceptate de la măsura naţionalizării, aşa încât au fost încălcate însăşi dispoziţiile Decretului nr. 92/1950. Statul Român nu a avut niciodată calitatea de proprietar al bunului, acesta a fost doar un detentor precar ce a avut posesia imobilului. Autoarele reclamantei nu au pierdut niciodată calitatea de proprietar asupra imobilului, fiind lipsite doar de posesia acestuia. Potrivit prevederilor Legii nr. 213/1998 trecerea în mod abuziv a unui imobil în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 reprezintă o preluare a imobilului fără titlu.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:
Reclamanta a formulat prezenta acţiune în revendicare la data de 6 iulie 2009, mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lege specială şi derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport de principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală, specialia generalibus derogant, şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă numai în condiţiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate faţă de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării.
O atare interpretare este impusă şi de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, potrivit căruia „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţii”.
În acord cu soluţiile adoptate de Curtea Constituţională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, se constată că această lege, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Legea nr. 10/2001 suprimă, aşadar, acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De altfel, accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de capitolul III al Legii nr. 10/2001, deci în condiţiile şi pe căile prevăzute de legea specială, ceea ce înseamnă că nu se aduce atingere nici art. l din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Aşadar, cu condiţia ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiţie şi chiar să îl supună unor limitări şi restricţii, o modalitate fiind şi aceea prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.
Accesul la justiţie presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanţe judecătoreşti. În lipsa unei asemenea posibilităţi, dreptul de acces la instanţă ar fi atins în substanţa sa.
În măsura în care aceste exigenţe sunt respectate, dreptul de acces la justiţie nu este afectat.
C.E.D.O. a statuat, în cauza „Golder contra Regatului Unit", 1975 că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut”, precum şi că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept.”
Deci, se poate constata că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar şi modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptăţită având, în consecinţă, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecăţii însuşi dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Pe cale de consecinţă, reglementarea cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin Decretul nr. 92/1950, ca în speţa de faţă şi, fiind de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, prevalează legii generale.
Or, în speţă, reclamanta nu a formulat notificare pentru imobilul în discuţie, conform prevederilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că reclamanta nu a înţeles să urmeze procedura prevăzută de legea specială reparatorie pentru restituirea bunului.
Prin urmare, recurenta nu poate invoca încălcarea dreptului la liberul acces la justiţie, deoarece accesul la justiţie i-ar fi fost asigurat pe deplin în condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, având în vedere că aceasta ar fi putut formula acţiune în justiţie, în temeiul art. 26 din legea specială, dacă ar fi fost nemulţumită de modalitatea soluţionării notificării privind restituirea bunului.
În ceea ce priveşte decizia în interesul legii nr. 33/2008, este adevărat că această hotărâre stabileşte că atunci când există neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană, prioritate are aceasta din urmă, însă plecând de la considerentele anterioare, privitoare la posibilitatea limitărilor, implicit admise şi de contenciosul european, se constată că nu există vreo neconcordanţă între cele două acte normative, Legea nr. 10/2001 concretizând această posibilitate conferită de jurisprudenţa C.E.D.O., prin instituirea celor două faze, administrativă şi judiciară.
Pe de altă parte, contrar susţinerilor recurentei, hotărârea „Măria Atanasiu şi alţii/România” nu conţine prevederi care, prin interpretare şi aplicare la datele concrete ale speţei, i-ar putea fi favorabilă.
Astfel, nici din perspectiva Convenţiei reclamanta nu avea vocaţia restituirii în natură cu privire la imobilul în litigiu, date fiind cele statuate în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene, respectiv în Cauza Atanasiu din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. 778/22.11.2010.
Astfel, în analiza concursului dintre legea internă şi Convenţia europeană instanţele, în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei, sunt ţinute să constate în ce măsură reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. l din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană.
Aprecierea existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamanţilor implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât şi a unei „speranţe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
În cauza Atanasiu şi alţii contra României se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 143).
Or, în speţă, nu se poate considera că reclamanta ar deţine un „bun actual”, câtă vreme în favoarea acesteia nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie în sensul restituirii imobilului.
Chiar şi o recunoaştere a nevalabilităţi titlului statului prin hotărâre judecătorească, fără existenţa unei dispoziţii de restituire a imobilului în discuţie, nu ar fi conferit reclamantei un „bun actual” sau o „speranţă legitimă”, singura speranţă legitimă a acesteia fiind aceea dată de parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual” nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speţă, chiar dacă principiul specialia generalibus derogant nu s-ar fi opus, reclamanta nu avea un drept la restituire care s-o îndreptăţească la redobândirea posesiei bunului, nici pe temeiul evaluărilor presupuse de garanţiile art. l din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Însă, neurmând procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, reclamanta nu poate obţine nici măsurile reparatorii în echivalent acordate de dispoziţiile legii speciale reparatorii.
Faţă de toate considerentele reţinute, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate, recursul reclamantei fiind nefondat şi urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.S.K. împotriva deciziei nr. 355A din data de 11 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3087/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 3107/2013. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
