ICCJ. Decizia nr. 3305/2013. Civil. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3305/2013
Dosar nr. 6684/63/2009*
Şedinţa publică din 13 iunie 2013
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 294 din 10 iulie 2012, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. 6684/63/2009*, s-a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamantul R.C., împotriva pârâtului Ş.P. S-a respins acţiunea faţă de pârâţii Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Craiova reprezentat prin Consiliul Local, R.A.A.D.P.F.L. C., SC J. SA C. A fost obligat pârâtul Ş.P. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantului imobilul situat în C., compus din teren în suprafaţă de 260, 60 m.p. şi următoarele construcţii: spaţiu comercial acces Cramă M. S+P în suprafaţă construită de 61,27 m.p., două clădiri anexe în suprafaţă construită de 36,76 m.p. şi respectiv 29,36 m.p. S-a majorat onorariul expertului C.D.A. şi C.V. cu 1.000 RON pentru fiecare şi a fost obligat reclamantul la plata acestei sume. A fost obligat pârâtul Şelea la 5.666 RON cheltuieli de judecată.
S-a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept:
Prin sentinţa nr. 2091 din 27 octombrie 2009, pronunţată de Tribunalul Dolj, s-a anulat ca netimbrată acţiunea formulată de reclamantul R.C., împotriva pârâtei SC C.M. SRL C. – care ulterior a fost dizolvată şi lichidată.
Prin decizia nr. 51 din 18 martie 2010, pronunţată Curtea de Apel Craiova s-a admis apelul formulat de reclamantul R.C., împotriva sentinţei comerciale nr. 2091 din 27 octombrie 2009, pronunţate de Tribunalul Dolj, secţia comercială, în Dosarul nr. 6684/63/2009, în contradictoriu cu intimata pârâtă SC C.M. SRL– care ulterior a fost dizolvată şi lichidată, s-a desfiinţat sentinţa apelată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe. Soluţia a rămas irevocabilă prin respingerea recursului de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 3550 din 27 octombrie 2010.
La data de 05 aprilie 2011, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Dolj, sub nr. 6684/63/2009*.
Prin cererea înregistrată la data de 31 mai 2011, reclamantul R.C. a solicitat introducerea în cauză şi citarea în calitate de pârâţi a Ministerului Finanţelor Publice, Consiliului Local al Municipiului C., Regiei Autonome de Administrare a Domeniului Public şi a Fondului Locativ Craiova, a SC J. SA şi a lui Ş.P. care a primit imobilul în litigiu ca drepturi reziduale ultimei distribuiri urmare a dizolvării C.H.R.M., precizând că înţelege să revendice de la aceşti pârâţi imobilul construcţii şi teren, înscris în C.F. a Municipiului Craiova.
La data de 4 octombrie 2011, reclamantul a formulat şi depus la dosarul cauzei o precizare prin care arată că înţelege să revendice terenul în suprafaţă de aproximativ 288 m.p., situat în C., judeţul Dolj, cu următoarele vecinătăţi: Nord – Restaurantul M., Est – Grădina de Vară a Restaurantului M.; Sud- Strada M.K.; Vest – E.M. şi construcţiile situate pe acest teren constând în: spaţiul comercial (intrare în Crama M.), cu acces din strada M.K.; patru încăperi situate la parterul imobilului, de o parte şi de alta a curţii interioare şi pivniţa spaţiului comercial formată din două corpuri.
Analizând actele şi lucrările cauzei, instanţa de fond a reţinut că, din certificatul de moştenitor din 27 septembrie 1994 emis de notariatul de Stat al sectorului nr. 6 Bucureşti, rezultă că reclamantul este moştenitorul legal al defunctului R.I.M.
S-a mai reţinut că, prin actul de vânzare autentificat de Tribunalul Dolj, secţia civilă – comercială la nr. 1137/1948 şi transmis din 11 octombrie 1948, autorul reclamantului a dobândit de la E.C.J. imobilul, situat în C., str. K., compus din parter cu două prăvălii, un gang şi dependinţe şi un etaj compus din două apartamente cu învecinările: la răsărit Grădina M., la apus E.A., la M.N. clădirea M. şi la M.Z. str. K.
Tribunalul a mai avut în vedere că SC J. SA a fost divizată, astfel cum rezultă din actul adiţional autentificat din 21 august 2003 – B.N.P. G.C., iar imobilul în litigiu a intrat în patrimoniul SC C.M. SRL.
În aceste condiţii, Tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ş.P. proprietar tabular al clădirilor în litigiu.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost respinsă, instanţa de fond dând prioritate Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
A reţinut Tribunalul că, reclamantul R.C. deţine un drept patrimonial care a fost analizat ca un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Bunul reclamantului – ca şi în cauza Păduraru c României - constă în interesul de a i se restitui imobilul în natură şi acesta respectă condiţiile necesare pentru a fi considerat o valoare " patrimonială " , de protejat din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, mai ales că este vorba de un interes patrimonial cu o bază suficientă în dreptul intern. Din această perspectivă, Curtea Europeană a atras atenţia şi asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul şi le-a însuşit fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, instanţa de fond a reţinut că nu este vorba de un nou drept, ci de recunoaşterea explicită şi retroactivă a vechiului drept.
În speţă, s-a avut în vedere că, prevederile Decretului nr. 92/1950 în baza căruia a fost naţionalizat imobilul reclamantului contravin Constituţiei României din 1948, art. 8, 10 potrivit cărora proprietatea particulară se bucură de o protecţie specială şi cetăţenii sunt egali în faţa legii. Totodată, s-a reţinut că, prevederile Decretului nr. 92/1950 contravin dispoziţiilor art. 481 C. civ. potrivit căruia "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire, precum şi dispoziţiilor tratatelor internaţionale la care România era parte referitoare la proprietate şi anume Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Prin urmare, în raport de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, imobilul naţionalizat a fost preluat fără titlu valabil, iar reclamantului, care se prevalează de un "bun" în sensul art. 1 din Primul protocol adiţional, trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În cauză, s-a reţinut că este irelevantă împrejurarea că alte demersuri ale reclamantului de aceeaşi natură au fost respinse pentru "lipsa temeiului legal în ceea ce priveşte stabilirea măsurilor reparatorii"(sentinţa nr. 18422/1997 pronunţată de Judecătoria C.).
Pe de altă parte, instanţa a constatat că pârâtul Ş.P. nu are un"bun" în sensul Convenţiei.
În consecinţă, a fost admisă în parte acţiunea reclamantului faţă de pârâtul Ş.P. care a fost obligat să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul situat în C., str. M.K., compus din teren în suprafaţă de 260,60 m.p. şi construcţiile următoare: spaţiu comercial acces Crama M. S+P în suprafaţă construită de 36,76 m.p. şi respectiv 29,36 m.p.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel pârâtul Ş.P.
În dezvoltarea motivelor de apel, pârâtul a invocat faptul că instanţa de fond nu a ţinut seama de puterea lucrului judecat, de faptul că reclamantul a uzat şi de procedura Legii nr. 10/2001, primind în natură o parte din imobil şi mai apoi a abandonat procedurile prevăzute de această lege.
Totodată, s-a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că nu are un „ bun “ în sensul Convenţiei, când tocmai în patrimoniul său s-a născut un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu prin dizolvarea societăţii SC C.M. SRL C., în a cărei proprietate era bunul, unde deţine un număr de părţi sociale în proporţie de 99,99% din capitalul social.
Faptul că instanţa de fond a apreciat că ar fi de rea-credinţă, lucru care oricum nu are relevanţă din perspectiva acţiunii introduse, în baza unui simplu dubiu, pe care îl consideră ca fiind suficient pentru o asemenea concluzie, denotă doar modul superficial în care a fost analizat fondul dosarului.
Apelul a fost apreciat ca fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:
În baza Legii nr. 112/1995, reclamantul R.C. a pretins despăgubiri pentru imobilului situat în C., Str. M. K., parter şi etaj. Prin Hotărârea nr. 649/2007 a Comisiei speciale de aplicare a Legii 112/1995 i s-au acordat reclamantului despăgubiri pentru apartamentele de la etaj. Prin Hotărârea nr. 672/1997 a aceleiaşi comisii s-a respins cererea de restituire în natură a spaţiului de la parter, cu motivarea că spaţiul nu intră sub incidenţa legii speciale.
Au urmat două acţiuni în revendicare în Dosarele nr. 22410/1997 şi 15735/1999, ce au fost soluţionate irevocabil, în sensul respingerii acţiunii.
După apariţia Legii nr. 10/2001, reclamantul a ales calea rezervată de această lege, sub incidenţa căreia a intrat imobilul ce face obiectul acţiunii de faţă, situat la parterul imobilului din complexul M., parcurgând următoarele etape ale actului normativ special:
S-a reţinut că reclamantul nu a finalizat procedura Legii nr. 10/2001, din culpa sa, necontestând refuzul A.V.A.S. de a soluţiona cererea sa de despăgubiri şi nici decizia C.H.R.M. – ca unitate deţinătoare prin care i s-a refuzat restituirea în natură a spaţiilor de la parterul imobilului, neintroducând nici o acţiune în instanţă prin care să atace refuzul de soluţionare favorabilă a cererii sale, în termen de 30 de zile de la comunicarea deciziei, respectiv de la expirarea termenului în care trebuia să i se dea un răspuns, potrivit Deciziei Î.C.C.J. nr. 20/2007, pronunţată într-un alt recurs în interesul legii.
Cu alte cuvinte, reclamantul, deşi a urmat procedura legii speciale nu a finalizat această procedură abandonând-o şi promovând prezenta acţiune în revendicare de drept comun.
Potrivit deciziei Î.C.C.J. nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii, obligatorie pentru toate instanţele judecătoreşti, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. Instanţa supremă a reţinut în considerentele deciziei sale că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Ca urmare a nefinalizării procedurii legii speciale, reclamantului nu i s-a stabilit dreptul la restituire sau la despăgubiri pentru a se putea determina aplicabilitatea tezei a doua din R.I.L., în ce măsură soluţia dată conform legii speciale este neconvenţională în raport cu C.E.D.O.
Faţă de argumentele expuse şi Curtea a apreciat că instanţa de fond a pronunţat o soluţie nelegală analizând pe fond cererea reclamantului în revendicare.
Curtea a admis apelul pârâtului Ş.P., a schimbat sentinţa instanţei de fond şi a respins acţiunea în revendicare promovată de reclamantul R.C. prin decizia nr. 166/2012 a Curţii de Apel Craiova.
Împotriva deciziei civile nr. 166 din 21 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Craiova., secţia a II-a civilă a declarat recurs reclamantul R.C. care a susţinut următoarele motive de nelegalitate.
Hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii, deoarece, prin actul de vânzare, autentificat de Tribunalul Dolj, secţia comercială şi de notariat sub nr. 695/01.04 1910, E.N.C.C. a dobândit dreptul de proprietate asupra „locul cu casele din C., strada K., fiind compuse casele dintr-un corp de clădire de zid de cărămidă cu mortar de var, acoperite cu tablă de fer şi zinc, având două etaje, mansardă şi dependinţe."
După apariţia Decretului nr. 92/20.04.1950 pentru naţionalizarea unor imobile, imobilul mai sus amintit a fost naţionalizat, fiind preluat de statul român, potrivit Anexei la Decretul pentru naţionalizarea unor imobile, cuprinzând tabelul imobilelor naţionalizate în judeţul Dolj.
După această dată, spaţiile comerciale de la parterul imobilului (fostele prăvălii) au fost date în folosinţa unor organizaţii sau întreprinderi de stat, iar apartamentele de la etaj au fost închiriate unor persoane fizice.
SC J. SA a fost privatizată prin vânzarea acţiunilor deţinute de Statul român la această societate, după cum reiese din Contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 12 august 1996.
Prin sentinţa civilă nr. 1768 din 10 februarie 2000 a Judecătoriei Craiova se constată un drept de folosinţă şi administrare în favoarea SC J. SA asupra terenului ce face parte din imobilul revendicat, acest teren fiind în domeniul public al Municipiului Craiova., potrivit adresei din 31 martie 2000 emise de Primăria Municipiului C.
În anul 2010, SC C.M. SRL a fost dizolvată şi lichidată, iar imobilul revendicat a revenit pârâtului Ş.P.
Astfel, prin Hotărârea nr. 1 din 15 aprilie 2010 a Adunării Generale Extraordinare a Asociaţilor SC C.M. SRL se decide dizolvarea acestei societăţi comerciale, iar din Raportul de atribuire în natură a activelor SC C.M. SRL reiese că imobilul revendicat a fost atribuit în natură către Ş.P.
Ca urmare a celor arătate la pct. 2 al prezentei cereri rezultă că imobilul revendicat nu face obiectul Legii nr. 10/2001, deoarece intră în sfera acestui act normativ numai imobilele care au făcut obiectul actelor juridice de înstrăinare cu titlu particular, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, nu şi contractele de vânzare de acţiuni deţinute de stat la societăţile comerciale supuse procesului de privatizare, căci obiectul acestora nu constă în activele imobiliare ale societăţii privatizate (corespondent al patrimoniului), ci în dreptul de proprietate asupra părţii din capitalul social deţinut de stat la această societate (corespondent al capitatului social).
Or, în cazul de faţă SC J. SA a fost privatizată prin vânzarea acţiunilor deţinute de Statul român la această societate, potrivit contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 12 august 1996.
Aşadar, în ipoteza în care imobilele au fost preluate fără titlu sau fără titlul valabil şi au fost incluse în capitalul social al societăţilor comerciale cu capital de stat - rezultate în urma reorganizării fostelor unităţi economice socialiste în temeiul Legii nr. 15/990 - iar acestea din urmă au fost privatizate integral, acţiunea în revendicare este admisibilă.
Imobilul revendicat a fost dobândit de statul român fără un titlu valabil. întrucât Decretul nr. 92/1950 a fost în mod flagrant contrar Constituţiei din 1948.
Or, este evident, că imobilele prevăzute la art. 1 pct. 1 din Decretul nr. 92/1950 -„imobilele clădite care aparţin foştilor industriaşi, foştilor moşieri, foştilor bancheri, foştilor mari comercianţi şi celorlalte elemente ale marii burghezii” - categorie din care face parte şi imobilul revendicat, nu intră în sfera de aplicabilitate a art. 11 din Constituţia din 1948 şi, ca atare, nu puteau fi naţionalizate, în mod legal, sub imperiul acestei legi.
În consecinţă, imobilul revendicat a fost dobândit de stat fără titlu valabil, ceea ce presupune că dreptul de proprietate asupra acestui imobil nu a ieşit din patrimoniul autorului subsemnatului, fiind transmis, prin succesiune, în patrimoniul reclamantului.
Se susţine că, imobilul revendicat nu poate face parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, întrucât nu a intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, Decretul nr. 92/1950 fiind contrar Constituţiei din 1948.
Ca urmare, in condiţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie".
În consecinţă, modalitatea specifică de apărare a acestui drept de proprietate este acţiunea în revendicare.
Analizând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Analizând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile recurentului reclamant R.C. vizează în principal greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 480 C. civ., de către instanţa de apel, respingându-se în mod eronat acţiunea sa în revendicare, critici ce se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pentru a fi incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau să fie lipsită de temei legal.
În cauză, instanța de apel a interpretat în mod just dispoziţiile art. 480 C. civ., susţinând că prin dispoziţia nr. 5912/2004 a Primarului s-a restituit reclamantului în natură o parte din imobil, respectiv o cameră în suprafaţă de 55,68 m.p. Pentru restul, s-a reţinut că se află în posesia unei societăţi comerciale respectiv C.H.R.M. şi s-a înaintat cererea de restituire acestei societăţi, ca unitate deţinătoare, conform art. 21 şi următoarele din Legea nr. 10/2001. C.H.R.M. SRL a respins cererea cu motivarea că sunt aplicabile dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 şi a îndreptat partea către societatea care a realizat procesul de privatizare pentru obţinerea de despăgubiri.
Cu notificarea din 21 aprilie 2005 reclamantul s-a adresat A.V.A.S. pentru obţinerea de despăgubiri şi, conform susţinerilor reclamantului, A.V.A.S. nu a răspuns solicitării sale nici până în prezent.
S-a mai reţinut că, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula „electa una via” şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ş.a.).
Dată fiind situaţia de fapt descrisă şi considerentele instanţei supreme, Curtea apreciază că, cu atât mai mult, reclamantul nu poate uza de acţiunea în revendicare în condiţiile în care nu a finalizat procedura legii speciale, abandonând această procedură.
Corect a reţinut instanţa de apel că, în speţă, nu este aplicabilă teza a doua a soluţiei pronunţate în recurs în interesul legii potrivit căreia „În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice“. Potrivit considerentelor Curţii, teza subsidiară s-ar putea aplica numai în ipoteza în care se stabileşte că o acţiune în revendicare poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale. Dar, acesta nu înseamnă că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.
Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Nu pot fi reţinute criticile recurentului reclamant privind admisibilitatea acţiunii sale în revendicare, deoarece, după apariţia Legii nr. 10/2001, reclamantul a ales calea prevăzută de această lege specială s-a adresat A.V.A.S. prin notificarea din 21 aprilie 2005 pentru obţinerea de despăgubiri, nefinalizarea procedurii speciale pe care a iniţiat-o producându-se din culpa sa.
Reclamantul nu poate susţine existenţa unui bun, în patrimoniul său, în sensul Convenţiei, respectiv recunoaşterea de către instanţele naţionale a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, fie ca reprezentând „bunuri actuale”, „valori sau interese patrimoniale” sau „speranţă legitimă” de redobândire a bunului în natură.
Sub acest aspect, trebuie menţionată ideea de principiu că nu este suficient ca fostul proprietar/moştenitorul acestuia să se legitimeze cu titlul originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci ca acest titlu să le fie reconfirmat cu efect retroactiv şi irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, ceea ce nu este cazul situaţiei pendinte.
Cât timp reclamantul a apelat la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, aşa cum a reţinut instanţa de apel, el nu mai poate apela ulterior, într-un alt cadru cu intenţia vădită de reluare a procedurilor de restituire a imobilului în litigiu.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect al ineficacităţii actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituţia revendicării fondată pe dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ.
În prezent, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 ce cuprinde norme speciale de drept substanţial şi o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanţei, în cauza de faţă această procedură nefiind finalizată din culpa reclamantului.
Critica referitoare la încălcarea dreptului de acces la justiţie nu poate fi primită, întrucât prin reglementarea unei proceduri speciale de restituire a imobilelor naţionalizate - o limitare stabilită de însuşi legiuitorul - s-a urmărit asigurarea stabilităţii circuitului civil a imobilelor şi rezolvarea definitivă a situaţiei juridice a acestor imobile.
Statul Român a adoptat Legea nr. 10/2001 cu scopul de a îndrepta toate consecinţele negative ale abuzurilor comise în perioada regimului politic comunist, instituind cerinţe specifice, obligatorii, pentru restituirea imobilelor preluate de stat ori acordarea altor forme de despăgubiri.
Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleaşi relaţii sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se mai aplică normele cu caracter general ale C. civ., ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001.
Instanţa supremă a decis că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior acţiuni în revendicare, având în vedere regula „electa una via” şi principiul securităţii raporturilor juridice, consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. - Cauza Brumărescu contra României din 1997.
Accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil este asigurat sub toate aspectele în cadrul procedurii judiciare prevăzute de Capitolul III al Legii nr. 10/2001, în condiţiile şi pe căile prevăzute de legea specială, existenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile cu privire la situaţia reclamantului fiind dovada concretă a acestei susţineri.
Concluzia ce se impune a fi reconfirmată este aceea că legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv, dar numai în condiţiile legii speciale ce se aplică cu prioritate faţă de prevederile art. 480 C. civ.
Această soluţie a fost anticipată legislativ prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, care a prevăzut în mod expres ca: „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie".
Situaţia cauzei pendinte nu poate ignora decizia nr. 33 din data de 09 iunie 2008, pronunţată de instanţa supremă în soluţionarea unui recurs în interesul legii - cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 - prin care s-a decis în sensul următor: „concursul între legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii juridice.
În contextul acestor reglementări, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că situaţia juridică a recurentului-reclamant a fost corect stabilită, la această concluzie conducând, pe de o parte, circumstanţele de fapt concrete reţinute de instanţa de apel, valorizate din perspectiva principiului securităţii raporturilor juridice, şi, pe de altă parte, efectele create prin aplicarea normelor speciale, raportul dintre legea specială şi legea generală fiind dezlegată cu caracter obligatoriu prin decizia în interesul legii.
Pentru aceste considerente, se va respinge, recursul ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ., se va menţine decizia civilă ca legală, urmând a se face aplicarea art. 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul R.C. împotriva deciziei civile nr. 166 din 21 noiembrie 2012 a Curţii de Apel C., secţia a II-a civilă.
Obligă reclamantul la plata către pârâtul Ş.P. a sumei de 1.860 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3302/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3336/2013. Civil → |
|---|
