ICCJ. Decizia nr. 3021/2013. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3021/2013
Dosar nr. 5193/1/2012
Şedinţa publică din 30 mai 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată, iniţial, pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 6115/2006, reclamanţii R.D.C., R.D.D., R.D.A., P.M., R.E. şi M.R. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin C.N.A.D.N. Bucureşti şi Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului Bucureşti, solicitând ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să fie obligaţi pârâţii la plata unor juste despăgubiri pentru terenul proprietatea reclamanţilor în suprafaţa de 153,69 m.p., preluat în mod abuziv şi, ulterior, expropriat.
Prin sentinţa civilă nr. 627 din 18 aprilie 2007, Tribunalul Prahova, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, a admis acţiunea şi a obligat pârâţii să plătească reclamanţilor suma de 7.809,83 RON despăgubiri (potrivit raportului de expertiză întocmit de expert P.D.) şi 850 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat şi expert.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţa a reţinut că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 3 şi 26 din Legea nr. 33/1994, din ansamblul probator administrat rezultând că exproprierea s-a făcut tară a se acorda reclamanţilor o despăgubire dreaptă şi prealabilă, conform art. 1 din Legea nr. 33/1994.
S-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, faţă de dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, în care se prevede că expropriator este Statul Român - prin C.N.A.S. - Drumuri Naţionale de sub autoritatea Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului.
Prin decizia civilă nr. 455 din 2 noiembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, s-au admis apelurile declarate de reclamanţi şi de pârâta C.N.A.D.N.R. SA - Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 627 din 18 aprilie 2007 a Tribunalului Prahova, pe care a desfiinţat-o cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Prin aceeaşi decizie, s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de apel a reţinut următoarele:
1. Apelul declarat de pârâta C.N.A.D.N.R. SA - Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Bucureşti este fondat, întrucât expertiza în specialitatea topografie s-a efectuat de un expert ce nu este evaluator, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 14 din O.G. nr. 2/2000. Totodată, lucrarea nu a fost întocmită de o comisie constituită în condiţiile art. 25 din Legea nr. 33/1994.
2. Apelul declarat de reclamanţi este fondat, din perspectiva dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. întrucât reclamanţii au câştigat procesul, sunt îndreptăţiţi la acordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1.000 RON, dovedite.
3. Apelul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului s-a apreciat a fi nefondat, cu referire la dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 198/2004.
S-a reţinut că din acest text legal rezultă calitatea procesuală pasivă a Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului.
Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, expropriator este Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA de sub autoritatea Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului.
Prin decizia nr. 4542 din 4 iulie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor Construcţiilor şi Turismului împotriva deciziei nr. 455 din 2 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, pe care a modificat-o în parte, în sensul că a admis apelul declarat de acest pârât împotriva sentinţei civile nr. 627 din 18 aprilie 2007 a Tribunalului Prahova, a admis excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive şi a respins acţiunea faţă de acesta, pentru acest considerent.
În luarea acestei decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 84/2003, pârâta C.N.A.D.N.R. SA are personalitate juridică distinctă, iar menţiunea din lege „sub autoritatea Ministerului Transporturilor" vizează numai structura organizatorică din perspectiva ministerului în subordonarea căruia funcţionează.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 6115/105/2006.
Pe linia deciziei de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare, Tribunalul Prahova a dispus efectuarea unei noi expertize de specialitate de către o comisie formată din 3 experţi autorizaţi.
Prin sentinţa civilă nr. 165 din 5 februarie 2010, Tribunalul Prahova, a admis acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 4.649,12 euro, respectiv 21.893,14 RON, reprezentând justă despăgubire pentru terenul expropriat şi 1.850 RON cheltuieli de judecată, în toate ciclurile procesuale.
Prin decizia civilă nr. 102 din 13 mai 2010, Curtea de Apel Ploieşti, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta C.N.A.D.N.R. SA împotriva sentinţei civile nr. 165 din 5 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Prahova.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că prin Hotărârea de Stabilire a Despăgubirilor nr. 1 din 15 iunie 2006, Comisia de Stabilire a Despăgubirilor a stabilit cuantumul despăgubirilor pentru suprafaţa de 153,69 m.p., ce urma să fie expropriată, la suma de 5,20 dolar SUA/m.p., într-un cuantum total de 799,18 dolar SUA.
Raportul de expertiză a fost întocmit cu respectarea criteriilor prevăzute de Legea nr. 33/1994, fiind avute în vedere preţurile cu care s-au tranzacţionat în mod obişnuit terenurile de acelaşi fel în zona unde este situat terenul expropriat, la momentul efectuării lucrării. împrejurarea că nu au fost ataşate şi copii ale contractelor de vânzare-cumpărare, din care au rezultat preţurile reţinute, nu este de natură a afecta legalitatea întocmirii raportului de expertiză.
Cu prilejul rejudecării cauzei după casare cu trimitere, nu a fost încălcat principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac, de vreme ce sentinţa nr. 627 din 18 aprilie 2007 pronunţată de Tribunalul Prahova a fost atacată cu apel nu numai de către pârâtă, ci şi de către reclamanţi.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 5050 din 9 iunie 2011, a admis recursul declarat de pârâta C.N.A.D.N.R. SA - Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Bucureşti împotriva deciziei nr. 102 din 13 mai 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, pe care a casat-o cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În luarea acestei decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că prin atacarea parţială a sentinţei civile nr. 627 din 18 aprilie 2007 a Tribunalului Prahova şi limitarea criticilor numai la soluţia dată asupra cheltuielilor de judecată, pentru reclamanţi sentinţa civilă nr. 627/2007 a intrat în puterea lucrului judecat în ce priveşte cuantumul despăgubirilor pe care le-ar putea pretinde şi obţine ca efect al exproprierii.
Împrejurarea că împotriva sentinţei menţionate a declarat apel şi pârâta, fiind admise ambele apeluri, nu justifică aprecierea Curţii de Apel Ploieşti, care a pronunţat decizia nr. 102 din 13 mai 2010, în sensul că, prin obligarea acesteia, în fond după casare, la o sumă mai mare cu titlu de despăgubiri nu i-a fost agravată situaţia în propria cale de atac.
Conform art. 296 teza a II-a C. proc. civ., apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată. Cerinţele textului se extind şi în etapa rejudecării fondului după admiterea apelului, indiferent după cum reluarea judecăţii este consecinţa desfiinţării sau schimbării sentinţei.
Prin urmare, întrucât, în cauză, numai pârâta a criticat hotărârea primei instanţe în ce priveşte cuantumul despăgubirilor, în fond după casare nu putea fi obligată la o sumă mai mare decât cea stabilită prin sentinţa civilă nr. 627/2007 a Tribunalului Prahova.
A concluzionat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că se impune refacerea raportului de expertiză pentru a se determina cuantumul despăgubirilor în raport de preţurile cu care se vând, în mod obişnuit, terenurile de aceeaşi natură, în zona în care se află terenul expropriat. în acelaşi timp, experţii vor determina şi daunele suferite de reclamanţi prin lipsirea de proprietatea lor asupra terenului, pe perioada cuprinsă între data de la care au fost efectiv lipsiţi de proprietate şi până la momentul întocmirii expertizei.
De asemenea, s-a statuat că instanţa de trimitere va analiza şi critica formulată de pârâta C.N.A.D.N.R. SA - Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Bucureşti privitoare la luarea în considerare, la determinarea cuantumului cheltuielilor de judecată şi a sumei de 1.000 RON achitată expertului parte.
Pe linia deciziei de casare, în baza art. 315 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 295 alin. (2) C. proc. civ., Curtea a dispus completarea probatoriului cu o nouă expertiză efectuată de 3 experţi (unul numit de instanţă, unul desemnat de expropriator şi cel de-al treilea de către expropriat) conform dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 33/1994. Expertiza a fost efectuată în cauză de ing. P.I., G.E. şi M.D..
Prin decizia civilă nr. 45 din 11 iunie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, s-a admis apelul formulat de pârâta C.N.A.D.N. S.A. - Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 165 din 5 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Prahova, şi în consecinţă:
A schimbat în parte sentinţa civilă nr. 165 din 5 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Prahova, în sensul că, cuantumul despăgubirilor pentru terenul expropriat este de 7.809,83 RON, iar cel al cheltuielilor de judecată este de 1.300 RON, ambele sume urmând a fi plătite de pârâtă, reclamanţilor.
S-au menţinut în rest dispoziţiile sentinţei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de apel a reţinut următoarele:
Prin decizia de casare nr. 5050 din 9 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că sentinţa civilă nr. 627 din 18 aprilie 2007 a Tribunalului Prahova a intrat pentru reclamanţi în puterea lucrului judecat, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate ca
efect al exproprierii, astfel că, în fond după casare, pârâta nu poate fi obligată la o sumă mai mare decât cea stabilită prin sentinţa menţionată, respectiv 7.809,83 RON.
Potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară ing. P.I., G.E. şi M.D. (efectuat după casare cu trimitere spre rejudecare) cuantumul despăgubirilor ce s-ar cuveni reclamanţilor este de 10.395 RON.
Conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
În acest context, faţă de argumentele de fapt şi de drept expuse în precedent, cuantumul despăgubirilor ce pot fi acordate reclamanţilor este de 7.809,83 RON.
Referitor la obligaţia pârâtei de plată a cheltuielilor de judecată către reclamanţi, se impun următoarele precizări.
Prin decizia civilă nr. 455 din 2 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti s-a stabilit că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în faţa primei instanţe, în cuantum de 1.000 RON (conform dovezilor existente la dosar fond).
Dat fiind faptul că recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 455 din 2 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti nu a vizat cheltuielile de judecată acordate în primă instanţă, în primul ciclu procesual, sub acest aspect există putere de lucru judecat.
În primă instanţă, în al doilea ciclu procesual, reclamanţilor nu li se poate acorda, cu titlu de cheltuieli de judecată, decât suma de 300 RON, reprezentând onorariu avocat, conform chitanţei din 25 iunie 2009 (dosar fond după casare).
Atâta timp cât nu s-a omologat raportul de expertiză tehnică efectuat în faţa primei instanţe după casare, nu se poate pune în discuţie suportarea cheltuielilor de judecată, reprezentate de onorariile experţilor.
În baza aceluiaşi considerent (neomologarea raportului de expertiză tehnică judiciară ing. P.I., G.E. şi M.D.) nu se pot acorda cheltuielile de judecată reprezentate de onorariile experţilor.
Potrivit considerentelor expuse, pârâta datorează reclamanţilor, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 1.300 RON.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii R.D.C., R.D.D., R.D.A., P.M., R.E. şi M.R..
Prin motivele de recurs se critică soluţia instanţei de apel pentru nelegalitate şi netemeinicie, fiind invocate dispoziţiile art. 304 punctele 7-9 C. proc. civ.
a) O primă critică vizează faptul că instanţa de apel a încălcat dreptul la apărare al recurenţilor-reclamanţi faţă de imposibilitatea apărătorului acestora de a se prezenta la proces - datorită unei situaţii obiective, urgente (deces în familie). Faptul că respectiva cerere de amânare motivat de intervenirea unor situaţii obiective privind imposibilitatea de prezentare - nu a fost depusă la dosarul cauzei de către serviciul arhivă al Curţii de Apel Ploieşti, nu îndreptăţea instanţa de judecată să rămână în pronunţare asupra fondului cauzei, fără măcar să dispună amânarea pronunţării pentru a da posibilitatea părţilor să depună concluzii scrise.
Din această perspectivă, decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea dreptului la apărare al recurenţilor-reclamanţi - fiind incident art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
b) O altă critică de recurs vizează nerespectarea deciziei de casare în ceea ce priveşte perioada pentru care ar fi trebuit calculată lipsa de folosinţă şi în ce priveşte cuantumul despăgubirii datorată pentru această perioadă.
De asemenea, potrivit deciziei de casare, trebuia să se aibă în vedere data la care recurenţii-reclamanţi au fost lipsiţi de dreptul lor de proprietate, calculul trebuind să se facă începând cu anul 2003 la zi. Totodată, faţă de întreaga perioadă în care au fost lipsiţi de o justă şi prealabilă despăgubire, se impunea să se efectueze o reactualizare a sumei respective.
c) O ultimă critică formulată prin motivele de recurs vizează cuantumul cheltuielilor de judecată acordate, în speţă impunându-se obligarea pârâtei C.N.A.D.N.R. SA la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate pe întreg parcursul acestui litigiu şi nu doar la suma de 1.300 RON, pârâta căzând în pretenţii prin admiterea acţiunii şi obligarea acesteia la despăgubiri.
Recurentii-reclamanti susţin că au făcut mult mai multe cheltuieli pe parcursul întregului litigiu - şi nu doar acelea reţinute de Curtea de Apel Ploieşti - care a înlăturat în mod eronat toate înscrisurile depuse şi care reprezintă tot cheltuieli efectuate de aceştia pentru soluţionarea dosarului, fiind efectuate în interesul procesului - onorariu de avocat şi taxe de expertiză.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed:
Referitor la prima critică de recurs, vizând încălcarea dreptului la apărare al recurenţilor reclamanţi de către instanţa de apel, faţă de imposibilitatea apărătorului acestora de a se prezenta la proces, Înalta Curte constată că în cel de-al treilea ciclu procesual, la termenul la care s-a rejudecat pricina în apel, 11 iunie 2012, a fost prezent personal în faţa instanţei intimatul reclamant R.D.C., care a arătat că a încercat să ia legătura cu apărătorul său ales, însă nu a reuşit să-l contacteze.
Faţă de împrejurarea că la dosar nu a fost depusă vreo cerere sau vreun înscris prin care apărătorii aleşi ai intimaţilor reclamanţi să facă dovada eventualei imposibilităţi de prezentare, intimatul reclamant R.D.C. a arătat că doreşte judecarea cauzei la acest termen de judecată. Având în vedere că părţile nu au formulat obiecţiuni la raportul de expertiză, Curtea a constatat cauza în stare de judecată şi a acordat cuvântul în dezbaterea apelului.
Fată de această situaţie, ce rezultă cu evidentă din dosarul cauzei, Înalta Curte apreciază că nu s-a produs o încălcare a dreptului la apărare al intimaţilor reclamanţi în apel, astfel cum susţin aceştia în mod eronat.
Dreptul la apărare este reglementat de art. 24 din Constituţia României şi constituie o garanţie a aplicării principiului prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, privind judecarea unei cauze în mod echitabil şi într-un termen rezonabil.
În speţă, în lipsa unei cereri sau a unui înscris prin care apărătorii aleşi ai intimaţilor reclamanţi (cu împuternicire avocaţială la dosar) să solicite acordarea unui nou termen şi să facă dovada eventualei imposibilităţi de prezentare, şi în prezenţa intimatului reclamant R.D.C., care a arătat că doreşte judecarea cauzei la acel termen de judecată, instanţa de apel, judecând cauza, nu a pricinuit intimaţilor reclamanţi nicio vătămare, care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură nelegal. Intimaţii reclamanţi şi apărătorii lor aleşi ar fi trebuit să depună toate diligentele şi să facă demersurile legale, pentru a se asigura de respectarea drepturilor lor procedurale şi a garanţiilor procesuale.
Instanţa de judecată a procedat în condiţii de deplină legalitate, în lipsa unei cereri temeinic motivate, pentru lipsă de apărare, din partea intimaţilor reclamanţi, formulate conform art. 156 alin. (1) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte amânarea pronunţării pentru depunerea de concluzii scrise, conform art. 156 alin. (2) C. proc. civ., instanţa dispune această măsură la cererea părţii interesate, ceea ce în cauză nu a existat, astfel încât, neamânarea pronunţării nu conduce la încălcarea dreptului de apărare al acesteia.
În recurs, apărătorul ales al recurenţilor reclamanţi, A.E.M., a făcut dovada că la termenul la care s-a judecat pricina în apel, 11 iunie 2012, a avut un deces în familie, însă nu a făcut dovada existentei unei cereri de acordare a unui nou termen de judecată pentru imposibilitate de prezentare, sau a unei cereri de amânarea pronunţării pentru depunerea de concluzii scrise, după cum nu s-a făcut dovada imposibilităţii de prezentare a celorlalţi avocaţi trecuţi pe împuternicirea avocaţială din 26 octombrie 2011 şi care aveau obligaţia să se prezinte la termen sub sancţiunea judecării pricinii în lipsa nejustificată a acestora.
În contextul acestor considerente, Înalta Curte apreciază că nu s-a produs o încălcare a dreptului la apărare al intimaţilor reclamanţi în apel, drept garantat de art. 24 din Constituţie, hotărârea pronunţată în aceste condiţii fiind perfect legală.
Referitor la cea de-a doua critică, vizând nerespectarea deciziei de casare privind perioada şi cuantumul despăgubirii la care erau îndreptăţiţi recurenţii reclamanţi, Înalta Curte constată că prin decizia de casare nr. 5050 din 9 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ultima care a reinvestit instanţa de trimitere cu rejudecarea apelului pârâtei, s-a statuat că prin atacarea parţială a sentinţei şi limitarea criticilor numai la soluţia dată asupra cheltuielilor de judecată, pentru reclamanţi, sentinţa civilă nr. 627 din 18 aprilie 2007 a Tribunalului Prahova a intrat în puterea lucrului judecat, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate ca efect al exproprierii, astfel că, în fond după casare, pârâta nu poate fi obligată la o sumă mai mare decât cea stabilită prin sentinţa menţionată, respectiv 7.809,83 RON.
Conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
În acest context, instanţa de trimitere nu era îndreptăţită să reexamineze o problemă de drept irevocabil soluţionată prin decizia instanţei de recurs. Neconformarea instanţei de trimitere în acest sens, ar fi atras casarea hotărârii ca fiind pronunţată cu încălcarea legii.
Prin urmare, instanţa de apel, în rejudecare, a procedat în mod corect, respectând obligativitatea hotărârii instanţei de control judiciar cu privire la problema de drept dezlegată.
Şi ultima critică referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate este nefondată.
Înalta Curte constată că sentinţa civilă nr. 627 din 18 aprilie 2007 pronunţată de Tribunalul Prahova în primul ciclu procesual a fost apelată de reclamanţi numai sub aspectul cheltuielilor de judecată.
Prin decizia civilă nr. 455 din 2 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti s-a stabilit că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în faţa primei instanţe, în cuantum de 1.000 RON (conform dovezilor existente la dosar fond).
Dat fiind faptul că recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 455 din 2 noiembrie 2007 nu a vizat cheltuielile de judecată astfel stabilite, această chestiune a intrat în puterea lucrului judecat.
S-a stabilit, de asemenea, că în al doilea ciclu procesual, în primă instanţă, reclamanţii nu au dreptul decât la suma de 300 RON, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanţei din 25 iunie 2009 (dosar fond după casare). Atâta timp cât nu s-a omologat raportul de expertiză tehnică efectuat în faţa primei instanţe, după casare, nu se poate pune în discuţie suportarea cheltuielilor de judecată, reprezentate de onorariile experţilor.
În baza aceluiaşi considerent (neomologarea raportului de expertiză tehnică judiciară ing. P.I., G.E. şi M.D.) nu s-au acordat cheltuielile de judecată reprezentate de onorariile experţilor efectuate în cel de-al treilea ciclu procesual.
Potrivit considerentelor expuse, s-a stabilit în mod corect că pârâta C.N.A.D.N.R. SA datorează recurenţilor reclamanţi, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 1.300 RON.
Cheltuielile de judecată astfel stabilite corespund pretenţiilor admise ale reclamanţilor. Nu au fost incluse în cuantumul acestor cheltuieli onorariile experţilor efectuate în cel de-al doilea şi în cel de-al treilea ciclu procesual, deoarece nu s-a omologat raportul de expertiză tehnică efectuat în faţa primei instanţe după casare, în cel de-al doilea ciclu procesual, şi nici cel efectuat în apel după casare, în cel de-al treilea ciclu procesual.
În consecinţă, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate în recurs, şi având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca, nefondat, recursul declarat de reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii R.D.C., R.D.D., R.D.A., P.M., R.E. şi M.R. împotriva deciziei civile nr. 45 din 11 iunie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3011/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3083/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
