ICCJ. Decizia nr. 3107/2013. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3107/2013
Dosar nr. 641/1/2013
Şedinţa publică din 4 iunie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:
Reclamanţii O.E.A. şi B.R., precum şi pârâţii Primarul municipiului C.N. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice au declarat recurs împotriva deciziei nr. 144A din 18 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanţii O.E.A. şi B.R. au susţinut următoarele:
1) Un prim motiv de nelegalitate constă în lipsa oricărei soluţii date excepţiei inadmisibilităţii cererii reclamanţilor de obligare a Ministerului Finanţelor Publice la plata despăgubirilor solicitate prin petitele acţiunii.
Astfel, deşi instanţa de apel a invocat din oficiu, la termenul din 18 februarie 2011, această excepţie, în concret, dispozitivul deciziei recurate nu conţine nicio referinţă privitoare la soluţia dată acestei excepţii, deşi instanţa de apel a unit-o cu fondul.
În ceea ce priveşte acest aspect, reclamanţii au susţinut că au arătat în mod expres, în faţa instanţei de apel că „extinderea de acţiune”, depusă la 2 aprilie 2004 are valoarea unui petit de obligare a Ministerului Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, la plata despăgubirilor, reprezentând valoarea de circulaţie a imobilelor.
Or, în temeiul principiului disponibilităţii, reclamanţii sunt cei care stabilesc cadrul procesual, nicidecum instanţa de judecată, care este chemată doar să soluţioneze petitele formulate.
2) Instanţa de apel a confundat în mod inexplicabil statuările rapoartelor de expertiză de evaluare efectuate în cauză, expresia acestei confuzii fiind dispozitivul deciziei pronunţate în apel privitoare la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent către reclamanţi.
Astfel, pentru imobilele apartamente ce nu mai pot fi restituite în natură (apartamentele din Cluj-Napoca, str. B.N.), exista o singura evaluare efectuată de expert T.M., în conformitate cu care valoarea totală a apartamentelor menţionate este de 3.146.026 RON, aşa cum rezultă şi din petitele formulate constant de reclamanţi.
În mod surprinzător, instanţa de apel „confundă” această valoare cu cea aferenta cotelor-părţi din teren, corespunzătoare topograficului şi aferente acestor apartamente (valoare care, în prima expertiză Morar, din 28 mai 2009, este de 1.117.923 RON, iar, în răspunsul la obiecţiuni al aceluiaşi expert, este de 608.213 RON).
Se impune aşadar, acordarea de despăgubiri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor băneşti, în cuantum de 3.146.026 RON, pentru imobilele apartamente ce nu mai pot fi restituite, prin obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata acestor despăgubiri.
În acelaşi sens, s-a criticat faptul că instanţa de apel nu acordă nicio despăgubire reclamanţilor cu privire la cotele-părţi din teren, corespunzătoare topograficului şi aferente acestor apartamente, deşi au solicitat acest lucru, astfel încât se impune acordarea sumei de 1.117.923 RON, reprezentând măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor băneşti.
3) În ce priveşte valorile utilizate de instanţa fondului la acordarea de despăgubiri pentru cotele de teren aferente apartamentelor ce nu mai pot fi restituite (608.213 RON, în loc de 1.117.923 RON, cât au solicitat reclamanţii), Curtea de Apel Cluj „nu a înţeles că expertul M. a efectuat două variante distincte (cuprinse în raportul său de expertiză judiciară din 28 mai 2009, respectiv în răspunsul la obiecţiunile pârâtului Primarul Municipiului C.N. din 22 iulie 2009), varianta cuprinsă în raportul de expertiză de evaluare din 28 mai 2009 fiind cea care corespunde punctului de vedere al expertului, în timp ce varianta a doua (cuprinsă în răspunsul la obiecţiunile pârâtului Primarul Municipiului C.N.) este efectuată la solicitarea acestui pârât, fără ca expertul să-şi însuşească acest punct de vedere.
4) Reclamanţii au criticat şi soluţia respingerii solicitării de restituire în natură a suprafeţei de 552 mp teren, situat în Cluj-Napoca, str. B.N., în condiţiile în care expertul M. a arătat că întregul teren, în suprafaţa de 552 mp, este liber de construcţii, putând fi restituit în natură.
Cu toate acestea, instanţa de apel a acordat doar măsuri reparatorii prin echivalent, deşi terenul, curte interioară al imobilului, nu a fost înstrăinat niciodată către proprietarii apartamentelor ce nu au mai putut fi restituite, contractele de vânzare-cumpărare ale acestor apartamente necuprinzând nici o porţiune din curtea interioară a imobilului, acestea vizând doar apartamentele şi părţile indivize comune ale acestora.
În aceste condiţii, instanţele fondului au încălcat legea, respectiv principiul restituirii în natură, în integralitate a imobilelor, atunci când acest lucru este posibil, putându-se eventual institui un drept de servitute de trecere în favoarea proprietarilor apartamentelor ce nu au fost restituite în natură reclamanţilor.
Recurenţii reclamanţi au precizat că doar în subsidiar, în ipoteza în care instanţa de recurs va achiesa la punctul de vedere al instanţei fondului, sunt de acord să primească contravaloarea imobilului teren în suprafaţa de 552 mp, care este de 1.328.112 RON (2406 RON/mp x 552 mp), conform raportului de expertiză efectuat de expert M., şi nu a valorilor din răspunsul la obiecţiuni al aceluiaşi expert.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei civile nr. 144/A/2011, în sensul de a se admite apelul Ministerului Finanţelor Publice şi de a se respinge în tot acţiunea împotriva Ministerului Finanţelor Publice, pentru lipsa calităţii procesuale pasive, iar, pe fond, ca neîntemeiată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi pct. 9 C. proc. civ., recurentul pârât a susţinut că dispozitivul deciziei recurate prevede expres că a fost stabilit dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele ce nu pot fi restituite, sume care urmează să fie achitate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, astfel că, potrivit acestui temei legal, Ministerul Finanţelor Publice nu are nicio obligaţie de plată, neavând calitate procesuală pasivă.
Prin decizia nr. 2025 din 21 martie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii O.E.A. şi B.R. şi de pârâtul Primarul municipiului C.N. împotriva deciziei nr. 144A din 18 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie; a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva aceleiaşi decizii, pe care a modificat-o în parte, în sensul că, a admis şi apelul declarat de acest pârât; a schimbat în parte sentinţa nr. 89 din 19 februarie 2008 a Tribunalului Cluj, secţia civilă, în sensul că, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a păstrat restul dispoziţiilor deciziei şi sentinţei.
Pentru a decide astfel, cu privire la recursul declarat de reclamanţii O.E.A. şi B.R., instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Primul motiv de recurs, prin care se critică nesoluţionarea excepţiei inadmisibilităţii cererii reclamanţilor de obligare a Ministerului Finanţelor Publice la plata despăgubirilor solicitate prin petitele acţiunii, invocată ex officio de către instanţă, este nefondat pentru următoarele argumente:
Sub un prim aspect, se constată că inadmisibilitatea nu reprezintă o veritabilă excepţie în sistemul procesual civil, decât în anumite situaţii determinate, ce nu se regăsesc în cauză, astfel încât aceasta nu trebuie să primească, în dispozitivul deciziei recurate, o soluţie distinctă.
Sub un al doilea aspect, se poate observa că instanţa de apel a analizat în mod explicit raportul juridic ce s-ar fi putut naşte între reclamaţi şi Statul Român, prin Ministerului Finanţelor Publice, prin efectul „extinderii acţiunii”, astfel încât nu se poate susţine, în mod valid, o eventuală nepronunţare asupra acestei probleme de drept.
Nu în ultimul rând, eventuala nepronunţare asupra inadmisibilităţii acţiunii în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerului Finanţelor Publice nu putea fi invocată decât de acest pârât, acesta putând susţine o posibilă vătămare a drepturilor sale procesuale.
Conchizând, nu s-a încălcat, în cauză, principiului disponibilităţii, astfel cum, nelegal, pretind reclamanţii recurenţi, întrucât acest principiu nu poate funcţiona decât cu respectarea rigorilor legale privind conţinutul cererilor de chemare în judecată şi momentele procesuale până la care pot fi formulate precizări sau modificări ale cadrului procesual, sub aspect subiectiv (al părţilor) sau obiectiv (al obiectului cererii de chemare în judecată).
Analizând cel de-al doilea motiv, instanţa de recurs constată că, prin intermediul său, nu se invocă o veritabilă critică de nelegalitate, ci se fac referiri la aşa numitele „confuzii” ale instanţei de apel, privind statuările rapoartelor de expertiză imobiliare evaluatorii asupra valorii apartamentelor în litigiu.
Astfel, contrar exigenţelor procedurale din materia recursului, prin motivele formulate, reclamanţii aduc în dezbaterea judiciară aspecte legate de probaţiune şi de stabilire a elementelor de fapt, pe baza probelor administrate.
Or, în actuala structură a recursului, nu pot fi cenzurate decât criticile de nelegalitate circumscrise motivelor de recurs reglementate în mod exhaustiv de lege, în art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar nu şi criticile de netemeinicie pe care părţile înţeleg să le invoce.
În acelaşi sens, motivele de recurs prin care se puteau invoca nepronunţarea asupra unei dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.) sau interpretarea eronată a probatoriului administrat în cauză (pct. 11 al art. 304 C. proc. civ.), pe care, în realitate, se sprijină recurenţii reclamanţi, au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005 şi nu mai pot constitui obiect al analizei în recurs.
Aceleaşi argumente sunt aplicabile mutatis mutandis şi pentru respingerea celui de-al treilea motiv de recurs invocat de reclamanţi privind valorile utilizate de instanţa fondului la acordarea despăgubirilor pentru cotele de teren aferente apartamentelor ce nu mai pot fi restituite, întrucât instanţa de recurs nu poate cenzura modul de calcul al instanţelor fondului sau variantele expertizelor administrate în cauză, în condiţii de legalitate, cu respectarea garanţiilor procesuale, alese de aceste instanţe, motivat, întrucât aceste critici nu vizează aspecte legate de aplicarea greşită a legii, ci tind, în fapt, la o devoluare a fondului fie pe motiv de omisiune a cercetării unui mijloc de probă, fie pe considerente legate de modalitatea în care au fost interpretate probele administrate.
Critica privind soluţia respingerii solicitării de restituire în natură a suprafeţei de 552 mp teren, situat în Cluj-Napoca, str. B.N., în condiţiile în care expertul M. a arătat că întregul teren, în suprafaţa de 552 mp, este liber de construcţii, putând fi restituit în natură, soluţie ce ar încălca principiul restituirii în natură, impus de Legea nr. 10/2001, este, de asemenea, nefondată.
Astfel, contrar susţinerii reclamanţilor, din expertiza topografică efectuată în cursul judecării apelului, în Dosar nr. 4480/117/2007, a rezultat că terenul în suprafaţa de 552 mp, ce face obiectul litigiului, constituie curte interioară şi este folosită în comun cu proprietarii imobilului cu nr. top nou, având destinaţie mixtă, locuinţe, comerţ şi instituţii administrative.
În acest sens, simplul fapt că această curte nu ar fi ocupată de construcţii nu determină în mod cauzal restituirea sa în natură, câtă vreme s-a apreciat, în mod legal, de către instanţa de apel că această parcelă este destinată exploatării întregii construcţii, aflată, în prezent, în proprietatea mai multor persoane, că suprafaţă de teren nu poate fi folosită separat şi, în raport de suprafaţa şi amplasamentul său (552 mp, curte interioară, ultracentral), nici nu poate constitui teren construibil.
Astfel, în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (3) şi ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, este necesar a se face distincţia între noţiunile de „teren liber” şi „teren liber ce poate fi restituit în natură”, ştiut fiind că posibilitatea restituirii în natură a terenului liber este subordonată afectaţiunii sale. Or, în cauză, restituirea în natură a suprafeţei de 552 mp, având categoria de folosinţă „curte interioară”, ar fi de natură a afecta funcţional spaţiul conceput a deservi nevoile comunităţii.
În acest context, referitor la observaţiile recurenţilor reclamanţi, conform cărora s-ar putea dispune restituirea în natură a suprafeţei de teren de 552 mp, corelativ cu impunerea unei servituti de trecere, instanţa de recurs subliniază că, în procedura reglementată de legea specială, declanşată prin efectul introducerii unei contestaţii împotriva dispoziţiei emise de unitatea deţinătoare, nu se poate institui o servitute, în absenţa unei reglementări exprese în acest sens.
Cât priveşte modul de calcul al despăgubirilor acordate de instanţa de apel pentru acest teren, criticat de către reclamanţi, Înalta Curte reaminteşte că acest aspect nu reprezintă un aspect de nelegalitate care să poată fi supus cenzurii instanţei de recurs, în raport de rigorile acestei căi extraordinare de atac.
Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt operante motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., invocate în mod formal de către recurenţii reclamanţi O.E.A. şi B.R., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarate de aceştia împotriva deciziei nr. 144A din 18 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte a analizat principala critică invocată, respectiv cea care vizează legitimarea procesuală pasivă a acestui pârât în raportul juridic dedus judecăţii, reţinând următoarele:
Sub un prim aspect, se poate observa că instanţa de apel, ignorând dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., nu a tranşat problema legitimării procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, deşi această rezolvare s-ar fi impus cu prioritate, astfel încât, din perspectiva legalităţii soluţiei pronunţate în cauză, nu poate fi privit ca lipsit de interes recursul declarat de acest pârât.
Raportându-ne la obiectul cererii de chemare în judecată, contestaţie împotriva unei dispoziţii emise în temeiul Legii nr. 10/2001, este evident că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice nu justifică, în speţă, calitate procesuală pasivă, neputând fi obligat în raportul juridic dedus judecăţii.
În acest sens, contestaţia întemeiată pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 are ca situaţie premisă existenţa unei decizii sau dispoziţii administrative prin care s-a respins notificarea ori cererea de restituire în natură.
În cadrul contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, decizia sau dispoziţia motivată de respingere a notificării ori a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde a fi îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Prin urmare, raportul juridic prevăzut în textul de lege invocat se naşte prin transmiterea notificării şi este stabilit între persoana îndreptăţită care a transmis notificarea şi entitatea juridică care, conform legii speciale, a soluţionat notificarea sau avea obligaţia de a o soluţiona.
În plan procesual civil, acest raport juridic stabilit de lege oferă calitate procesuală activă persoanei îndreptăţite care a transmis notificarea, iar calitate procesuală pasivă entităţii juridice care, potrivit legii, a soluţionat notificarea sau are competenţa de a o soluţiona.
Aşadar, în cadrul raporturilor juridice stabilite prin transmiterea notificării, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă, pentru că, potrivit legii, nu este titular de drepturi şi obligaţii.
În acest sens, este pe deplin aplicabilă cauzei decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, obligatorie, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Împotriva deciziei instanţei de recurs au formulat contestaţie în anulare reclamanţii O.E.A. şi B.R., invocând dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ.
În motivare, contestatorii au susţinut că instanţa supremă respingând recursul, a omis din greşeală să cerceteze şi implicit să se pronunţe asupra unuia dintre motivele de modificare a hotărârii recurate, invocat de reclamanţi în cuprinsul cererii de recurs.
Astfel, din practicaua deciziei nr. 2025/2012 rezultă cu evidenţă capetele de cerere şi susţinerile apărătorului ales al reclamanţilor a motivelor de recurs invocate prin cererea de recurs, cu excepţia capătului de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 1.117.923 RON reprezentând despăgubiri aferente cotelor-părţi din teren corespunzătoare topograficului, aferente apartamentelor care nu mai pot fi restituite în natură, motiv (capăt de cerere) de natură a atrage modificarea deciziei recurate, care nici măcar nu a fost menţionat, darămite cercetat.
Nici în considerentele aceleiaşi decizii nu se regăseşte ca fiind cercetat acest capăt de cerere, „confuziile” la care face referire instanţa de recurs vizând exclusiv prima teză a celui de-al doilea motiv de recurs privitor la obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 3.146.026 RON, capăt de cerere la care, într-adevăr, după cum în mod corect s-a reţinut în practicaua deciziei, apărătorul ales al reclamanţilor a renunţat.
Or, ce-a de-a doua teză a celui de-al doilea motiv de recurs nu se regăseşte defel, ca fiind măcar menţionată, darămite cercetată în cuprinsul deciziei nr. 2025/2012, a cărei anulare în parte face obiectul prezentului dosar.
Se poate observa că nici suma propriu-zisă de 1.117.923 RON nu este menţionată defel în cuprinsul deciziei.
Expertiza tehnică judiciară efectuată de către ing. M.I., din cuprinsul căreia rezultă valoarea de 1.117.923 RON pentru terenul aferent apartamentelor ce nu mai pot fi restituite în natură a fost încuviinţată şi efectuată în apel, iar instanţa de apel a lăsat nesoluţionat acest petit, după cum reclamanţii au arătat în mod explicit în cuprinsul tezei a doua a celui de-al doilea motiv de recurs, ceea ce înseamnă că ne aflăm în prezenta motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8-9 C. proc. civ., urmând ca instanţa de control judiciar, instanţa supremă, să cerceteze şi să se pronunţe inclusiv pe acest motiv de recurs, ceea ce atrage modificarea deciziei pronunţate de Curtea de Apel Cluj.
Contestaţia în anulare este nefondată, urmând a fi respinsă pentru considerentele ce succed:
Analizând recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, instanţa de recurs a constatat lipsa calităţii procesuale pasive a acestuia, având în vedere faptul că, în cadrul raporturilor juridice stabilite prin transmiterea notificării, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă, pentru că, potrivit legii, nu este titular de drepturi şi obligaţii.
Totodată, s-a reţinut şi aplicabilitatea în cauză a deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Este adevărat că recurenţii-reclamanţi au solicitat prin ce-al de-al doilea motiv de recurs formulat (ultimul alineat): „acordarea sumei de 1.117.923 RON către subsemnaţii, reprezentând măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor băneşti pentru cotele-părţi din terenul corespunzător topograficului şi aferente apartamentelor nerestituite, obligând în acest sens Ministerul Finanţelor Publice la această plată.”
Însă, deşi în mod formal instanţa de recurs nu s-a pronunţat cu privire la această critică formulată în cadrul recursului reclamanţilor, acest aspect nu are relevanţă în speţă, faţă de împrejurarea că s-a constatat lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice în prezenta pricină.
Drept urmare, necercetarea în mod explicit a acestui argument formulat în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs nu are nicio consecinţă asupra soluţiei pronunţate în recurs, câtă vreme aspectul relevat de reclamanţi (calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice) a fost analizat pe larg în considerentele ce vizează recursul Ministerului Finanţelor Publice şi s-a statuat că acest pârât nu are calitate procesuală în prezenta pricină.
Faţă de cele ce preced, în speţă nu sunt incidente prevederile art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ., contestaţia în anulare urmând a fi respinsă, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorii O.E.A. şi B.R. împotriva deciziei nr. 2025 din data de 21 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3094/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3259/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
