ICCJ. Decizia nr. 3104/2013. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Obligaţie de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3104/2013
Dosar nr. 721/90/2011
Şedinţa publică din 4 iunie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
1. Instanţa de fond
Pe rolul Tribunalului Vâlcea reclamantul R.C. a înregistrat la 2 februarie 2011 o acţiune formulată împotriva pârâtului P.T., director al publicaţiei „Z.V.”, pentru obligarea acestuia la 550.000 lei daune morale în temeiul dispoziţiilor art. 998 C. civ. şi la publicarea de scuze pentru denigrarea sa şi a hotărârii pe care instanţa o va pronunţa în cauză, în publicaţia menţionată, timp de două săptămâni.
Tribunalul Vâlcea, secţia I a civilă, prin sentinţa civilă nr. 850 din 4 mai 2012 a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi lipsei de interes invocate de pârât.
A fost admisă în parte acţiunea şi obligat pârâtul la plata sumei de 4.000 lei cu titlu de daune morale către reclamant şi 2.500 lei cheltuieli de judecată.
A fost obligat pârâtul să publice pe prima pagină a publicaţiei „Z.V.” sentinţa Tribunalului, timp de o lună.
A fost respins capătul de acţiune.
În considerentele sentinţei Tribunalul a reţinut următoarele:
În perioada 8-17 noiembrie 2010 în publicaţia Z.V. au fost publicate mai multe articole în care se afirmă că anumite societăţi căpuşează de ani de zile combinatul chimic, că SC O. SA, sub oblăduirea lui C.R., combinat care este sugrumat de o adevărată caracatiţă economică, că R. ia o căruţă de bani de pe urma brevetelor altor persoane, că sunt cunoscute afacerile cu ţiganii de la Strehaia ale directorului general de la Oltchim.
Jurnalistul îl numeşte pe reclamant, în articolele publicate, „doctor inginer de renume mondial”, „cercetător extraordinar”, „cel dintâi chimist al României”, „manager genial”, „Roibu inventatorul” şi promite că se vor relua dezvăluirile despre D.C.R., când se vor publica fotografii cu palatul pe care acesta îl deţine în Spania.
Faţă de starea de fapt constatată, instanţa a analizat dacă afirmaţiile şi termenii utilizaţi de pârât se constituie în fapte ilicite, de natură a angaja răspunderea civilă delictuală a acestuia în condiţiile art. 889-999 C. civ., sau dacă se încadrează în limitele admisibile ale exerciţiului dreptului la liberă exprimare al pârâtului, astfel cum sunt circumscrise acestea de art. 30 din Constituţia României şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi din jurisprudenţa dezvoltată de C.E.D.O.
Au fost avute în vedere dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Constituţia României şi art. 10 din Convernţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale care consacră libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel prin viu grai, prin scris şi prin imagine, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public. Alin. (6) al art. 30 prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.
S-a mai reţinut că exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi - în condiţiile art. 30 alin. (6) al Constituţiei şi alin. (2) art. 10 al Convenţiei - poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru societatea naţională, integritatea naţională sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea sau imparţialitatea puterii judecătoreşti.
Examinând speţa de faţă prin prisma principiilor desprinse din jurisprudenţa C.E.D.O., instanţa de fond a reţinut că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice.
Sub rezerva parag. 2 al art. 10, ea este valabilă nu numai pentru informaţiile sau ideile primite favorabil sau considerate ca fiind inofensive sau indiferente, ci şi pentru acelea care lovesc, şochează sau neliniştesc, aşa impun pluralismul, toleranţa şi spiritul de deschidere fără de care nu există societate democratică.
S-a mai reţinut că libertatea de exprimare impune totuşi o interpretare restrictivă, iar nevoia de a o limita trebuie să fie stabilită în mod convingător, una din aceste situaţii fiind necesitatea de a proteja reputaţia sau drepturile altora.
S-a apreciat că libertatea de exprimare a jurnalistului nu trebuie înţeleasă ca o libertate absolută, care îi permite acestuia să facă orice afirmaţie. Jurnalistul are obligaţia să efectueze un minim de verificări pentru a cunoaşte veridicitatea informaţiei, precum şi sensul exact al acesteia, în vederea difuzării sale către publicul larg.
Pentru ca afirmaţiile pârâtului din cadrul articolelor publicate să intere sub protecţia art. 10 din Convenţie şi art. 30 din Constituţia României, şi pentru ca fapta pârâtului să fie considerată ilicită şi să fie sancţionată, instanţa a apreciat că trebuie să se ţină cont, în primul rând, de termenii utilizaţi în afirmaţiile făcute, de contextul în care aceştia au fost folosiţi, inclusiv de modalităţile în care au fost făcute afirmaţiile.
În speţă, s-a apreciat că fapta pârâtului, de a publica articolele menţionate în cadrul cărora reclamantul este catalogat drept „doctor inginer de renume mondial”, „cercetător extraordinar”, „cel dintâi chimist al României”, „manager genial”, „R. inventatorul”, „D.C.R.”, „cel dintâi chimist al Vâlcii”, precum şi afirmaţia că reclamantul „ia o căruţă de bani de pe urma brevetelor altor specialişti”, au fost de natură să aducă atingere imaginii şi reputaţiei acestuia, cauzându-i un prejudiciu moral prin prezentarea unor informaţii de natură să creeze cititorului impresia că reclamantul obţine venituri ilicite şi că ar fi decapitalizat Oltchim-ul, prin căpuşarea acestuia prin societăţi conduse de către amici ai lui R., cum ar fi omul de afaceri C.N., ce a obţinut contracte grase cu firma acestuia, C.C.C., aspecte care îl îndreptăţesc la o justă reparaţie din partea pârâtului.
S-a reţinut că în jurisprudenţa C.E.D.O. se face distincţie între imputări de fapt şi judecăţi de valoare, în sensul că în timp ce materialitatea primelor poate fi dovedită, ultimele nu se pretează la o demonstrare a exactităţii lor.
În acest context, în speţă s-a reţinut că afirmaţiile pârâtului constituie imputări ale unor fapte determinate şi, prin urmare, trebuie să aibă la bază un minim de probe pentru a se bucura de protecţia art. 10 din Convenţie.
Instanţa a avut în vedere şi atitudinea pârâtului în cadrul procedurii desfăşurate în prezenta cauză. Pârâtul şi-a reiterat şi dezvoltate acuzaţiile aduse reclamantului, lansând o serie de afirmaţii cu maximă uşurinţă şi lipsite de orice fel de fundamentare cu privire la presupuse fapte ilicite.
Uşurinţa cu care pârâtul a lansat astfel de acuzaţii consolidează imaginea lipsei moderaţiei şi a unei minime autocenzurări necesare în publicarea unor articole.
Instanţa a considerat că afirmaţiile litigioase ale pârâtului la adresa reclamantului nu se încadrează în limitele unei dezbateri de bună-credinţă, a unui subiect de interes general şi au fost făcute cu rea-credinţă cu intenţia de a-l denigra şi a-l leza pe acesta din urmă.
S-a apreciat că dacă susţinerile pârâtului cu privire la faptele săvârşite de reclamant în exerciţiul profesiei, ar fi avut o bază factuală suficientă şi ar fi fost formulate cu bună-credinţă, s-ar fi încadrat în protecţia art. 10 din Convenţie.
În speţă, însă - reţinându-se că utilizarea unor termeni tendenţioşi precum cei mai sus citaţi, nu poate fi considerată ca încadrându-se în limitele admisibile ale exerciţiului dreptului la liberă exprimare - instanţa a apreciat că folosirea unor termeni ofensatori nu era în niciun fel necesară pentru transmiterea, de către pârât, a mesajului, chiar critic.
Ca urmare, s-a reţinut că afirmaţiile jignitoare ale pârâtului, privitoare la reclamant, constituie o faptă ilicită ce antrenează răspunderea civilă delictuală a acestuia, în speţă fiind întrunite şi celelalte condiţii ale răspunderii, desprinse din prevederile art. 998-999 C. civ.
Astfel, acuzaţiile lansate de pârât cu privire la fapte pretins-săvârşite de reclamant în exerciţiul funcţiei publice pe care o deţine, au fost de natură să-i producă un prejudiciu, lezându-i demnitatea, onoarea şi imaginea, atât în comunitate, cât şi la locul de muncă.
Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu rezultă ex re, din chiar săvârşirea faptei, prin vătămarea valorilor sociale ocrotite, de normele interne şi internaţionale.
S-a apriat, de asemenea, dovedită şi vinovăţia pârâtului care, prin modalitatea mai sus reţinută, a acţionat cu rea-credinţă, respectiv cu intenţia de a jigni şi de a denigra.
Evaluarea consecinţelor lezării valorilor nepatrimoniale se realizează avându-se în vedere intensitatea faptelor de lezare, constanţa lor, sau, după caz, caracterul lor izolat, modul cum a fost resimţită fapta antisocială prin prisma relaţiilor de serviciu, de familie ori în colectivitate, respectiv în mod obiectiv în ce măsură acestea au putut fi atinse, aplicarea anumitor criterii neputându-se face disociat de nivelul cultural al părţilor, al colectivităţii însăşi.
Toate acestea trebuie să asigure o justă reparaţie morală şi nicidecum să depăşească strictul necesar, în acest sens, putându-se realiza o îmbogăţire fără just temei a părţii reclamante.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor pretinse de reclamant, pentru repararea prejudiciului moral suferit, instanţa a apreciat că deşi legea sau jurisprudenţa nu oferă criterii precise de cuantificare a daunelor morale, suma de 4.000 lei este potrivită raportat la gravitatea atingerii adusă onoarei, demnităţii şi reputaţiei reclamantului şi constituie o reparaţie necesară, rezonabilă şi suficientă, astfel că s-a dispus obligarea pârâtului la plata acestei sumei către reclamant, cu titlu de daune morale.
Capătul trei al acţiunii, privind obligarea pârâtului să publice pe cheltuiala sa, timp de două luni, în fiecare număr al Z.V. hotărârea judecătorească, a fost admis în parte.
Conform art. 54 din Decretul nr. 31/1954, act normativ în vigoare la data formulării acţiunii în justiţie, „persoana care a suferit o atingere în dreptul sau la nume ori la pseudonim, la denumire, la onoare, la reputaţie, în dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere ştiinţifice, artistice ori literare, de inventator sau în orice alt drept personal nepatrimonial, va putea cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei care aduce atingerea drepturilor mai sus arătate. Totodată, cel care a suferit o asemenea atingere va putea cere ca instanţa judecătorească sa oblige pe autorul faptei săvârşite fără drept, sa publice, pe socoteala acestuia, în condiţiile stabilite de instanţa, hotărârea pronunţată ori sa îndeplinească alte fapte destinate sa restabilească dreptul atins”.
În raport de împrejurarea că s-a reţinut că reclamantul a suferit o atingere a onoarei, a reputaţiei, a demnităţii, în temeiul susmenţionat, a fost obligat pârâtul să publice pe prima pagină a Ziarului de Vâlcea prezenta sentinţă timp de o lună, timp considerat ca fiind suficient pentru ca publicul cititor să ia cunoştinţă şi, astfel, să se restabilească dreptul atins.
Faţă de admiterea acestui capăt de cerere, s-a apreciat ca nefundat, fiind respins, cel de-al doilea capăt al acţiunii, prin care s-a solicită obligarea pârâtului să publice, pe cheltuiala sa, timp de două luni, în fiecare număr al ziarului menţionat, pe prima pagină, un comunicat prin care să-şi ceară scuze pentru denigrarea reclamantului.
Cele două excepţii, privind lipsa calităţii procesuale pasive şi lipsa interesului formulării acţiunii, invocate prin întâmpinare, au fost respinse. S-a reţinut, sub acest aspect, că interesul nu este reglementat de C. proc. civ., dar că în doctrină s-a susţinut că prin interes se înţelege folosul practic pe care îl are o parte pentru a justifica punerea în mişcare a procedurii judiciare. Interesul poate să fie material, patrimonial, sau moral, nepatrimonial.
S-a apreciat că reclamantul justifică un interes moral în persoana sa în a promova acţiunea, constând în despăgubirea pentru lezarea dreptului la propria imagine, demnitate, reputaţie, onoare şi, urmăreşte, totodată, încetarea activităţii denigratoare la adresa sa.
Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între pârât şi cel obligat în raportul juridic.
În speţă s-a apreciat că este evident că pârâtul are calitate procesuală pasivă, acesta fiind autorul articolelor ce au format obiectul litigiului, numele său fiind menţionat în dreptul câtorva din aceste articole, iar martorii audiaţi confirmând fără dubiu că autorul articolelor denigratoare este P.M.T.C.
2. Instanţa de apel
Curtea de Apel Piteşti prin Decizia civilă nr. 86 din 31 octombrie 2012 a respins apelurile reclamantului şi pârâtului ca neîntemeiate pentru următoarele considerente:
Primul motiv de apel formulat de către reclamant - prin care s-a susţinut nelegalitatea soluţiei pronunţată de prima instanţă pentru faptul că nu s-a făcut o corectă cântărire a gravităţii faptei comise de către pârât şi drept consecinţă suma acordată cu titlu de daune morale ar fi derizorie în raport de dimensiunea prejudiciului moral provocat - a fost calificat ca neîntemeiat.
S-a constatat că prima instanţă a procedat corect la cuantificarea daunelor morale, suma acordată fiind potrivită în raport de gravitatea atingerii aduse onoarei, demnităţii şi reputaţiei reclamantului şi constituind o reparaţie rezonabilă şi suficientă.
Daunele personale nepatrimoniale au un conţinut care nu poate fi estimat material, având în vedere că ele vizează componente ale personalităţii umane (dreptul la viaţă, integritate fizică, la onoare şi demnitate).
Acoperirea acestor prejudicii se asigură prin compensarea lor cu plata unor sume de bani (daune morale), iar nu prin reparare, aceasta neavând o valoare materială şi fiind imposibil de înlocuit cu o compensaţie bănească sau de acoperit în totalitate printr-o sumă de bani.
În speţă, s-a constatat că în mod corect s-a apreciat că suma de 550.000 lei, solicitată prin acţiunea introductivă, este exagerată, iar recunoaşterea în sine a dreptului la despăgubire oferă satisfacţia pentru lezarea adusă prin fapta ilicită a pârâtului.
Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, ştiinţifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor şi cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.
În aprecierea importanţei prejudiciului moral s-a apreciat necesar a fi avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra gravităţii atingerii adusă demnităţii şi reputaţiei reclamantului.
În materia daunelor morale principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat băneşte.
Al doilea motiv de apel formulat de reclamant - prin care s-a susţinut că prima instanţă a omis să se pronunţe asupra cererii privind obligarea pârâtului la plata unei amenzi în folosul statului şi anume asupra capătului trei din acţiune - a fost apreciat ca neîntemeiat întrucât, aşa cum rezultă din considerentele şi dispozitivul hotărârii, instanţa s-a pronunţat asupra capătului trei al acţiunii, admiţându-l în parte.
S-a constatat că instanţa de fond a apreciat corect faptul că nu se impune admiterea în totalitate a acestui capăt de acţiune din moment ce pârâtul a fost obligat să publice pe prima pagină a publicaţiei „Z.V.” sentinţa pronunţată în cauză timp de o lună.
Fiind vorba de o obligaţie de a face, aducerea la îndeplinire a acesteia urmează a se face după rămânerea definitivă a soluţiei, iar în situaţia în care autorul faptei nu îndeplineşte această obligaţie impusă în sarcina sa prin hotărâre judecătorească, creditorul are posibilitatea potrivit dispoziţiilor art. 5802şi următoarele C. proc. civ. de a cere instanţei constrângerea la îndeplinirea ei.
Al treilea motiv de apel - prin care s-a susţinut că instanţa a respins greşit cel de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată şi fără o motivare în sensul prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - a fost şi acesta apreciat ca neîntemeiat.
S-a observat că în considerente prima instanţă a reţinut că în raport de admiterea capătului trei al acţiunii se impune respingerea celui de al doilea capăt prin care s-a solicitat obligarea pârâtului să publice pe cheltuiala sa, timp de 2 luni, în fiecare număr al ziarului menţionat, pe prima pagină, un comunicat prin care să-şi ceară scuze pentru denigrarea reclamantului.
Se constată că această motivare este suficientă în raport de considerentele reţinute în analiza capătului III al cererii de chemare în judecată.
Apelul formulat de către pârât prin care se susţine, în esenţă, că hotărârea este nelegală şi netemeinică întrucât în mod greşit a fost admisă acţiunea formulată de către reclamant, reţinându-se că ar fi întrunite condiţiile prevederilor art. 998-999 C. civ. şi că au fost încălcate dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind exercitarea libertăţii de exprimare a autorului articolelor, precum şi art. 11 şi art. 20 din Constituţia României, s-a constat a fi neîntemeiat, având în vedere următoarele considerente:
Art. 10 din C.E.D.O. consacră dreptul la libera exprimare al oricărei persoane, însă exercitarea acestei libertăţi presupune îndatoriri şi obligaţii care pot fi supuse anumitor formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni prevăzute de lege, ce constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru protecţia reputaţiei sau a drepturilor altuia.
Aceste garanţii se regăsesc şi în art. 30 din Constituţia României, care prevede că: „libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile, însă această libertate de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi dreptul la propria imagine”.
Prin urmare, răspunderea civilă pentru informaţia adusă la cunoştinţa publică revine editorului sau realizatorului, în condiţiile legii.
Protecţia oferită jurnaliştilor de art. 10 din Convenţie este subordonată condiţiei exercitării dreptului cu bună-credinţă, în sensul de a comunica informaţii în acord cu respectarea deontologiei jurnalistice care, în cazul furnizării de informaţii de către terţe persoane, presupune o mai mare rigoare şi o atenţie deosebită înainte de publicarea informaţiilor.
În speţă, având în vedere conţinutul şi termenii folosiţi în articolele semnate de pârât în „Z.V.” la adresa reclamantului, în perioadele 8-10 noiembrie, 11-14 noiembrie şi 15-17 noiembrie 2010, s-a apreciat că s-a adus atingere onoarei, demnităţii şi imaginii acestuia, atât în comunitate, cât şi la locul de muncă, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, fapt ce a condus la admiterea acţiunii şi la obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri pentru daune morale.
Sub acest aspect, s-a constatat că nu pot fi admise susţinerile apelantului-pârât în sensul că nu s-ar fi îndeplinit în cauză condiţiile răspunderii civile delictuale reglementate de dispoziţiile art. 998-999 C. civ. şi că afirmaţiile litigioase publicate la adresa reclamantului s-ar încadra în limitele unei dezbateri făcută cu bună-credinţă şi nu cu intenţie denigratoare.
S-a constatat că termenii folosiţi în articolele publicate au fost corect calificaţi de instanţa de fond, ca fiind tendenţioşi şi ofensatori, de natură a aduce atingere imaginii şi reputaţiei reclamantului.
Curtea de apel a constat că întreaga manieră de redactare a articolelor este vexatorie, de natură să prejudicieze demnitatea şi imaginea reclamantului, care îndeplinea funcţiile de director general şi preşedinte al Consiliului de Administraţie la SC O. SA, situaţie în care acesta din urmă beneficiază de protecţia instituită de art. 30 alin. (6) din Constituţia României, precum şi art. 8 din Convenţia europeană.
S-a constatat că apelantul-pârât a depăşit limitele fireşti ale libertăţii de exprimare şi a adus atingere onoarei, demnităţii şi imaginii reclamantului şi că instanţa de fond a pronunţat o soluţie legală şi temeinică ce se impune a fi menţinută.
3. Recursul
Împotriva deciziei Curţii de Apel Piteşti pârâtul a declarat în termen recurs, criticând decizia ca nelegală sub cele două aspecte ale motivului de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Sub aspectul greşitei aplicări a legii, recurentul a susţinut că reclamantul nu a dovedit că a suferit vreun prejudiciu, cert, sigur sub aspectul existenţei acestuia şi al posibilităţilor de evaluare, care să nu fi fost reparat încă. Recurentul a susţinut că nu s-a dovedit îndeplinirea condiţiilor impuse pentru angajarea răspunderii civile delictuale în termenii art. 998, 999 C. civ.
S-a susţinut că cele două instanţe (de fond şi de apel) au reţinut fără temei că acuzaţiile aduse de pârât ar fi fost lansate de acesta cu privire la fapte pretinse a fi fost săvârşite de reclamant în exerciţiul funcţiei publice deţinute, de natură să-i producă un prejudiciu, lezându-i demnitatea, onoarea şi imaginea atât în comunitate cât şi la locul de muncă.
În cauză chiar martorii propuşi de reclamant au arătat că publicarea articolelor în discuţie nu i-a determinat să îşi schimbe părerea faţă de reclamant.
Cât priveşte sintagmele folosite în articolele incriminate, recurentul a arătat că acestea sunt figuri de stil menite să dea aspect comercial, o „pată de culoare” articolelor scrise. Ca urmare, articolele - pentru care pârâtul a fost chemat în judecată în 16 procese diferite pentru aceleaşi expresii folosite - nu pot cauza prin ele însele nici un prejudiciu şi nici nu justifică nici suma pretinsă de reclamant de 550.000 lei nici cea acordată de instanţa de fond de 4.000 lei.
Recurentul a concluzionat că prin articolele sale nu a adus atingere vieţii private a reclamantului şi nici nu a intenţionat să-i lezeze acestuia demnitatea, onoarea şi dreptul la propria imagine. În realitate articolele sale reprezintă demersuri jurnalistice, cu accente critice, referitoare la situaţia SC O. SA al cărei director general a fost reclamantul. Informaţiile furnizate în presă provin din documente ale unităţii şi din declaraţiile unor foşti angajaţi a căror protecţie este recunoscută ca unul din fundamentele libertăţii de exprimare, C.E.D.O. admiţând că obligaţia jurnaliştilor de a furniza o bază factuală solidă pentru alegaţiile litigioase nu implică obligaţia de a dezvălui numele persoanelor care au furnizat acele informaţii.
S-a mai susţinut că reclamantul nu a probat pretinsa lipsă de temeinicie a afirmaţiilor făcute în articolele în discuţie.
S-a criticat decizia deoarece nu s-a ţinut cont de faptul că libertatea e exprimare este inviolabilă iar dreptul la informaţia de interes public nu poate fi îngrădit. Presei - care nu trebuie să depăşească anumite limite - îi revine sarcina de a comunica informaţii şi idei asupra unor subiecte de interes general.
Recurentul a mai susţinut că în cauză nedovedindu-se existenţa unui prejudiciu nu există nici un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul cauzat.
Cât priveşte vinovăţia, instanţa a reţinut că a acţionat cu rea - credinţă deşi buna - credinţă se prezumă şi în această materie iar din probele administrate nu s-a putut trage concluzia relei sale credinţe.
Cât priveşte temeiul juridic pentru admiterea capătului trei din acţiune (art. 54 şi 55 din Decretul nr. 31/1954). Recurentul a susţinut că, în conformitate cu dispoziţiile invocate, reclamantul putea să ceară instanţei încetarea săvârşirii faptei care în opinia sa i-ar aduce atingere drepturilor sale şi îndeplinirea oricăror măsuri pentru restabilirea dreptului atins, având în vedere că drepturile pretinse de reclamant că i-au fost încălcate sunt drepturi nepatrimoniale.
Sub aspectul încălcării legii recurentul a invocat încălcarea - prin soluţia dată - a dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Constituţie şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care consacră libertatea de exprimare şi libertatea presei ca drepturi inviolabile.
S-a mai susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 1169 C. civ. potrivit căruia cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească or, reclamantul nu a probat pretinsa lipsă de temeinicie a afirmaţiilor din articolele apărute în prestă şi nici că reclamantul a fost supus unei campanii de defăimare prin presă.
Potrivit art. 10 alin. (2) din Convenţia europeană, o ingerinţă în dreptul la libertatea de exprimare este permisă dacă îndeplineşte trei condiţii: să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică.
Or, în cauză nu s-au dovedit îndeplinite aceste trei condiţii.
S-a mai invocat jurisprudenţa C.E.D.O. potrivit căreia chiar şi obligarea la plata unor daune interese chiar simbolică reprezintă o sancţiune care nu poate justifica atingerea adusă dreptului la libertatea de exprimare, o atare sancţiune putând avea un efect descurajant cu privire la exercitarea libertăţii de exprimare prin presă.
Potrivit art. 11 şi 20 din Constituţie, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (ratificată în România) face parte din dreptul intern şi este direct aplicabilă.
4. Analiza instanţei de recurs
Cu ocazia cuvântului acordat părţilor în dezvoltarea recursului reclamanta intimată a invocat excepţia nulităţii recursului, invocând împrejurarea că printr-o altă decizie pronunţată într-un alt dosar ce priveşte aceleaşi părţi, pentru aceleaşi motive invocate în recurs s-a constatat nulitatea recursului.
Examinând cu precădere conform art. 158 C. proc. civ. excepţia ridicată, instanţa a respins-o ca nefondată.
În primul rând este de observat că în cauză nu operează autoritatea de lucru judecat - invocată de intimată în susţinerea excepţiei - Decizia nr. 504 din 12 februarie 2003 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În cauza invocată, obiectul recursului l-a format o altă decizie a Curţii de Apel Piteşti (Decizia nr. 29 din 28 mai 2012), or în cauză obiectul recursului îl formează Decizia nr. 86 din 31 octombrie 2012, iar în cauză, pe fondul ei, nu s-a invocat autoritatea de lucru judecat.
Examinarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de C. proc. civ. a căror neîndeplinire se sancţionează cu nulitatea potrivit art. 3021 alin. (1) C. proc. civ., se face prin cercetarea cererii de recurs şi conţinutului deciziei atacate, în concret.
Sub acest aspect se constată că recurentul a indicat temeiul de drept, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru motivul de recurs invocat şi în susţinerea acestuia a dezvoltat mai multe critici referitoare la conţinutul deciziei curţii de apel, cu respectarea dispoziţiilor art. 3021 lit. a) - d) C. proc. civ., între acesta şi motivele de nelegalitate şi dezvoltarea lor, cu indicarea expresă a art. 30 din Constituţie, art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 998, 999 şi 1169 C. civ.
Cât priveşte fondul recursului, criticile de nelegalitate formulate, se constată că sunt nefondate recursul fiind respins pentru următoarele considerente:
În cauză instanţele au făcut o corectă examinare a împrejurării dacă informaţiile şi termenii utilizaţi de pârât se constituie în fapte ilicite de natură să angajeze răspunderea civilă delictuală a pârâtului - ca autor al unor articole apărute în publicaţia „Z.V.”, în condiţiile art. 998 - 999, sau dacă se încadrează în limitele admisibile ale exerciţiului dreptului la liberă exprimare al pârâtului în condiţiile circumstanţiate de art. 30 din Constituţia României şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Instanţa de apel a verificat criticile formulate de pârât prin apelul declarat împotriva sentinţei Tribunalului, sub imperiul aceluiaşi binom: libertatea de exprimare consacrată de art. 30 din Constituţie şi de art. 10 din Convenţie pe de o parte - materializată prin articolele publicate de pârât în „Z.V.” în perioadele 8 - 10 noiembrie, 11 - 14 noiembrie şi 15 - 17 noiembrie 2010 pe de o parte şi, respectiv, dreptul la onoare, demnitate şi propria imagine - garantate prin art. 30 alin. (6) din Constituţie şi art. 10 alin. (2) din Convenţie.
Sub acest aspect este nefondată critica referitoare la împrejurarea că în cauză nu au fost avute în vedere aceste dispoziţii, textele invocate au făcut obiect de analiză atât la instanţa de fond cât şi la instanţa de apel.
Din această perspectivă - a analizei echilibrului, adesea fragil, dintre întinderea dreptului de exprimare şi de opinie, inclusiv prin modalităţile sale de exercitare şi garantarea dreptului de care se bucură individul vizat - instanţele au verificat dacă în cauză se angajează răspunderea civilă delictuală a pârâtului, în elementele ei componente (faptă, raport de cauzalitate, prejudiciu, vinovăţie), prevăzută de art. 998, 999 C. civ.
Instanţele au indicat argumentele pentru care au apreciat că acest echilibru - în binomul examinat - a fost alterat prin depăşirea limitelor de exercitare a libertăţii de exprimare - prin presă - în detrimentul şi prin afectarea atributelor personalităţii reclamantului.
Instanţele în demersul analitic efectuat au sesizat împrejurarea că exerciţiul acestei libertăţi - de exprimare - căreia îi corespunde dreptul de informare al cetăţeanului - este - prin sensibilitatea valorilor puse în ecuaţie - condiţionat de restricţii reglementate chiar în corpul normei care consacră libertatea de exprimare.
Art. 998 C. civ. reglementează răspunderea pentru fapta omului care cauzează altuia prejudiciu atât din culpă directă chiar şi sub formă legitimă (greşeală) cât şi din neglijenţă sau imprudenţă (în termeni expreşi ai art. 999 C. civ.).
Instanţa de apel a explicat de ce a validat judecata instanţei de fond, care a considerat (potrivit interpretării probelor administrate) că pârâtul, prin modalitatea de exprimare în articolele sale, a folosit termeni ofensatori şi tendenţioşi de natură a aduce atingere imaginii şi reputaţiei persoanei vizate.
În noţiunea de „prejudiciu” folosită de textul art. 999 C. proc. civ. intră atât prejudiciul material cât şi cel moral.
Prejudiciul suferit - cel de imagine - este de natură nepatrimonială, pentru acesta putând fi acordate despăgubiri morale.
În discuţie nu s-a pus veridicitatea informaţiilor transmise, ci modalitatea în care faptele au fost prezentate.
Înscrisurile prezentate în recurs pentru a demonstra veridicitatea celor afirmate în articolele ce au format obiectul prezentului dosar, sunt irelevante din perspectiva supusă analizei în faţa instanţei de apel şi de fond, iar în recurs nu se pot examina mijloace de apărare noi.
Înscrisurile depuse în recurs de recurent se referă la un „raport privind cauzele şi împrejurările care au dus la apariţia stării de „insolvenţă a debitoarei SC O. SA”, raport efectuat de Rominsolv - fără dată de întocmire - destinat, potrivit antetului de pe document, unei alte cauze, aflate pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia a II-a civilă, cu nr. de Dosar nr. 887/90/2013.
Apărările pe care pârâtul şi le-a făcut în cauză - la instanţa de fond (în întâmpinarea depusă în dosarul Tribunalului Vâlcea (fila 29 - 35) s-au referit la ridicarea excepţiilor netimbrării acţiunii şi, respectiv, a lipsei calităţii sale procesuale pasive, cât priveşte primul capăt de cerere. Apărarea pârâtului s-a limitat la susţinerea că nu există dovezi că el este autorul articolelor ofensatoare.
Cât priveşte capetele doi şi trei din cerere, pârâtul a solicitat respingerea acestora ca nefondate, invocând o serie de argumente pentru a se disculpa de acuzaţiile care i s-au adus prin acţiune, elementele invocate fiind poziţia reclamantului în societatea comercială, şi existenţa sau nu a raporturilor dintre acesta şi pârât, în calitatea lui de reporter sau prestator de servicii de publicitate pe baza unui contract încheiat cu societatea comercială şi împrejurarea că nu a intenţionat prin articolele sale să lezeze demnitatea, onoarea şi viaţa privată a reclamantului, autorul articolelor acţionând cu bună - credinţă, în scopul sesizării unor stări de fapt şi situaţii descrise în baza dreptului constituţional la exprimare.
În apel au fost invocate elemente de practică judiciară ale C.E.D.O. (cauzele Dolban, Cumpăna Mazăre împotriva României şi Lingens împotriva Australiei) şi s-au făcut apărări asupra naturii exprimării conţinute în articole.
Ca urmare, proba extrajudiciară depusă în recurs, pentru considerentele arătate, a fost apreciată ca fiind neconcludentă cauzei.
Nici criticile referitoare la ignorarea dispoziţiilor art. 1169 C. civ. nu pot fi primite.
Recurentul a susţinut că reclamantul nu a făcut dovada întrunirii condiţiilor prevăzute de art. 998 - 999 pentru angajarea răspunderii civile delictuale, arătând că nu s-au dovedit prejudiciul şi fapta ilicită, în lipsa cărora nu există nici raport de cauzalitate iar buna - credinţă (cu care acesta a scris şi publicat articolele) este prezumată.
În cuprinsul hotărârilor, în analiza pe care instanţele şi-au fundamentat soluţiile, sunt indicate probele şi valoarea acestora, pentru reţinerea elementelor ce conduc la declanşarea răspunderii civile delictuale.
Se constată că instanţele au sancţionat modul de prezentare al informaţiei şi nu libertatea de exprimare prevăzută de art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 30 din Constituţie.
Modalitatea în care instanţele au interpretat probele administrate şi valoarea dată acestora nu mai poate forma obiect de cenzură a judecăţii pe calea recursului.
Printre motivele de recurs, limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. civ., nu se mai regăsesc dispoziţiile pct. 11 (abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000 aprobată prin Legea nr. 219/2005) care permiteau instanţei de recurs să cenzureze o hotărâre când aceasta s-a bazat pe o gravă greşeală de fapt, decurgând dintr-o aprecierea eronată a probelor administrate.
Ca urmare, constatând că motivul de nelegalitate invocat (pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.) a fost dezvoltat prin critici referitoare la elemente de fapt, s-a respins recursul în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ca nefondat.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. a fost obligat recurentul la 2.500 lei cheltuieli de judecată către intimat, reprezentând onorariul avocatului ales pentru această fază procesuală, conform împuternicirii avocaţiale de la fila 21 din dosar şi plătit, conform chitanţei din 3 iunie 2013 ataşată împuternicirii avocaţiale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant R.C.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul P.M.T.C. împotriva Deciziei nr. 86 din data de 31 octombrie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Obligă pe recurent la plata sumei de 2.500 lei către intimatul-reclamant R.C., cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3342/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 3179/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
