ICCJ. Decizia nr. 3187/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 3187/2013

Dosar nr. 48463/3/2010

Şedinţa publică de la 10 iunie 2013

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 923 din 24 aprilie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti - A.F.I.; a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu aceşti pârâţi, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii D.M. şi D.M.S.N. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General, Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti - A.F.I., astfel cum a fost precizată; a obligat pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, la plata sumei de 547.473 lei către reclamanţi, cu titlu de despăgubiri, reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului în litigiu, şi la plata sumei de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti - A.F.I., aceasta este întemeiată.

Potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către M.E.F., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din actul normativ enunţat.

Prin instituirea acestui raport juridic obligaţional, legiuitorul a derogat de la normele generale, prevăzute de art. 1337 - 1341 C. civ., urmărind, în acest mod, să pună la dispoziţia tuturor persoanelor fizice aflate în ipoteza menţionată (contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile) posibilitatea dobândirii valorii preţului de piaţă al imobilului cumpărat, în mod necondiţionat de îndeplinirea cerinţelor evicţiunii, şi să instituie un debitor unic în toate raporturile juridice având aceeaşi situaţie premisă, M.F.P.

Aşa fiind, invocarea temeiurilor generale pentru angajarea răspunderii pentru evicţiune apare ca lipsită de fundament legal, în condiţiile în care, prin norme speciale derogatorii de la dreptul comun, legiuitorul a înţeles să stabilească, în ipoteza dedusă judecăţii, că legitimarea procesuală aparţine M.F.P., respectiv Statului, care stă în judecată, prin M.F.P., în sarcina căruia este pusă obligaţia plăţii efective a despăgubirilor constând în preţul de piaţă sau preţul actualizat, după caz.

Pe fond, Tribunal a constatat că, prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 1997, încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 1.

Prin Decizia civilă nr. 380 din 18 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în urma recursului declarat de V.C., reclamanţii din prezentul dosar au fost obligaţi să lase, în deplină proprietate şi posesie, acesteia apartamentul din prezentul litigiu.

În raport de această soluţie, sunt incidente dispoziţiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, (text de lege introdus în urma modificărilor aduse prin Legea nr. 1/2009), care consacră dreptul reclamanţilor de a fi despăgubiţi cu o sumă reprezentând valoarea de piaţă (de circulaţie) a imobilului de care au fost evinşi. Prin raportul de expertiză evaluatoare efectuat în cauză, valoarea de circulaţie a imobilului a fost stabilită la suma de 611.670 lei.

Deşi textul art. 50¹din Legea nr. 10/2001 vizează situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, această reglementare, defectuoasă din punct de vedere al tehnicii legislative, vizează, în realitate, ipoteza în care, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, foştii chiriaşi cumpărători au fost obligaţi să lase imobilul, în deplină proprietate şi liniştită posesie, foştilor proprietari, titlul acestora din urmă fiind considerat preferabil în urma comparării titlurilor de proprietate ale părţilor. Acesta este singurul sens ce poate fi dat textului legal menţionat, pentru a produce efecte juridice, întrucât, raportând dispoziţia legală menţionată la principiile şi regulile generale de drept, niciuna dintre acestea nu susţin o asemenea soluţie juridică. În plus, interpretarea unei norme juridice trebuie să se facă în scopul producerii de efecte juridice, potrivit art. 978 C. civ.

În ceea ce priveşte suma ce se impune a fi plătită, Tribunalul a avut în vedere distincţia făcută de lege cu privire la sporul de valoare dat imobilului de îmbunătăţirile aduse acestuia, raportat la care, cererea de obligare la plată nu poate fi îndreptată împotriva pârâtului, ci fostului proprietar, care, de altfel, beneficiază de sporul de valoare.

Aceasta face ca, din suma ce a fost stabilită în sarcina pârâtului, să fie scăzută suma reprezentând sporul de valoare, spor apreciat de reclamanţi, în cererea introductivă şi necontestat de părţi, ca fiind de 64.197 lei.

Faţă de aceste considerente, instanţa a admis, în parte, cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., şi a dispus obligarea pârâtului să plătească suma de 547.473 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând valoarea de piaţă a imobilului.

Conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin M.F.P., căzut în pretenţii, a fost obligat la plata sumei de 1.500 lei către reclamanţi, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariului expert evaluator.

Prin Decizia nr. 447/ A din 05 decembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins apelul declarat de apelantul pârât Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti.

În pronunţarea acestei hotărâri, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Critica vizând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a apelantului pârât nu este întemeiată, întrucât, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 50 şi urm. din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

Din examinarea şi interpretarea art. 50 alin. (2)¹ şi alin. (3), precum şi art. 50¹ din actul normativ enunţat, rezultă cu certitudine, contrar celor susţinute de apelant, că el este cel care are calitate procesuală pasivă în litigiu, şi nu Primăria Municipiului Bucureşti.

Prin aceste dispoziţii legale, legiuitorul a înţeles să deroge de la dreptul comun, cu privire la răspunderea vânzătorului pentru evicţiune, fiind vorba despre instituirea unei răspunderi speciale în acest caz.

Pe de altă parte, susţinerea apelantului, privind greşita determinare a cadrului procesual, întrucât entitatea care are legitimare procesuală pasivă este M.F.P., iar nu Statul Român, prin M.F.P., reprezintă o distincţie formală între cele două subiecte de drept, ce ignoră calitatea de reprezentant legal al Statului, care revine M.F.P., în situaţia în care legea nu stabileşte anume alte organe care să aibă funcţia de reprezentare.

A mai reţinut Curtea că, în prezent, Legea nr. 10/2001, urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 1/2009, reglementează atât situaţia cumpărătorului al cărui contract a fost desfiinţat, ca urmare a încheierii cu eludarea Legii nr. 112/1995, cât şi situaţia celui care a pierdut proprietatea, deşi actul juridic a fost perfectat cu respectarea acestei legi, în acest ultim caz, dreptul comun, bazat pe garanţia contra evicţiunii, fiind înlăturat de legea specială actuală.

Pe fond, instanţa a reţinut, raportat la dispoziţiile art. 20 alin. (2)¹, că legiuitorul a înţeles prin „contract desfiinţat”, atât situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, cât şi situaţia în care, deşi contractul nu a fost anulat, s-a admis acţiunea în revendicare introdusă de fostul proprietar al imobilului.

În concluzie, termenul de „desfiinţare” a contractului are, în prezent, un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic, ca urmare a declarării nulităţii acestuia, în acelaşi cadru fiind inclusă şi „ineficacitatea” actului juridic ca şi titlu de proprietate asupra imobilului, apărută în urma admiterii unei acţiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract valabil încheiat.

Pe de altă parte, analiza întrunirii cerinţelor de valabilitate la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare trebuie realizată, exclusiv, prin raportare la aspectele de fapt şi de drept reţinute prin hotărârea judecătorească irevocabilă, prin care contractul a fost desfiinţat, hotărâre de desfiinţare la care normele legale fac trimitere, în vederea acordării despăgubirilor solicitate.

În cauză de faţă, prin Decizia nr. 380 din 18 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, irevocabilă, a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de reclamanta V.C. şi au fost obligaţi pârâţii D.M. şi D.M.S.N. să-i lase, în deplină proprietate şi posesie, imobilul în litigiu.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că, deşi ambele părţi sunt titularele unui „bun”, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, restituirea imobilului în natură către reclamantă, prin admiterea acţiunii în revendicare, se impune drept unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită.

Curtea a reţinut, totodată că, în ipoteza în care pârâtul în acţiunea în revendicare deţine un „bun” în sensul Convenţiei, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale şi proporţionale, prin efectul exercitării acţiunii în evicţiune.

Prin urmare, nu sunt întemeiate criticile apelantului, întrucât instanţa nu mai poate decât să constate că au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi că părţile au fost de bună credinţă, în condiţiile în care nu a fost promovată o acţiune în constatarea nulităţii contractului de vânzare - cumpărare, care, în prezent, ar fi prescrisă, iar reclamanţii din prezentul litigiu au pierdut bunul în urma admiterii acţiunii în revendicare.

Susţinerile privind îmbogăţirea fără justă cauză de care ar beneficia intimaţii reclamanţi, în urma admiterii prezentei acţiuni, nu sunt întemeiate, întrucât dispoziţiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, le conferă posibilitatea obţinerii valorii de piaţă a imobilului pe care l-au pierdut în urma admiterii acţiunii în revendicare, independent de faptul că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995, au beneficiat de un preţ special, inferior preţului de cumpărare a imobilelor pe piaţa liberă.

Nici critica vizând greşita obligare a apelantului la plata cheltuielilor de judecată aferente fondului nu este întemeiată, în mod corect reţinând instanţa că sunt incidente dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., apelantul pârât fiind parte căzută în pretenţii. De altfel, nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 274 alin. (3) din acelaşi cod, întrucât apelantul a fost obligat la plata onorariului de expert, ce nu poate fi redus, conform alin. (2) al aceluiaşi articol.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, criticând-o pentru următoarele motive, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

1. În speţă, Statul Roman, prin M.F.P., nu are legitimare procesuală pasivă.

În primul rând, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai intre părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ.

Or, Statul Român, prin M.F.P., nefiind parte la încheierea contractului de vânzare cumpărare din 23 mai 1997 dintre reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti, este terţ faţă de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primărie.

Nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea, în prezenta cauză, a Statului Român, prin M.F.P., şi să acorde calitate procesuală acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.

Deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul litigiului de faţă întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ. Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiunea totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, în raport de pretenţiile privind restituirea valorii preţului de circulaţie al imobilului.

Nicidecum nu poate fi antrenată răspunderea Statului Român, prin M.F.P., şi a M.F.P., având în vedere că, în prezenta acţiune, nu exista culpa acestor instituţii.

Mai mult, instanţa de fond, cât şi cea de apel, trebuia să aibă în vedere dispoziţiile art. 1336 şi urm. C. civ., de vreme ce contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, fiind în vigoare obligaţia reglementată de art. 1336 pct. 1.

În această situaţie, calitate procesuală poate avea doar vânzătorul imobilului, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General.

Această dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind, aşadar, pe deplin, aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.

De asemenea, prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă M.F.P. Într-adevăr, în cadrul Legii nr. 10/2001, legiuitorul a intervenit în acest sens, când a considerat necesar, instituind prevederi cu caracter procesual, caracter ce rezultă clar din formularea textului, în plus, referindu-se numai la efecte ale faptului juridic (îmbogăţirea fără justă cauză), nu ale unui act juridic (contractul fiind, conform art. 969 C. civ., "legea părţilor", neputându-se interveni peste voinţa contractanţilor, indiferent că este vorba de repunerea în situaţia anterioară, în urma constatării nulităţii contractului).

Nici în urma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, Statul Român, prin M.F.P., nu justifică legitimare procesuală pasivă, potrivit dispoziţiilor art. 50, M.F.P., şi nu Statul Român, prin M.F.P., putând fi obligat la restituirea preţului de piaţă, sub rezerva îndeplinirii cerinţelor dispoziţiei legale respective. Aceste cerinţe (contract desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă; contract încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995) nu sunt îndeplinite.

2. Hotărârea instanţei de apel este criticabilă în ceea ce priveşte menţinerea obligării Statului Român, prin M.F.P., la plata preţului de piaţa al imobilului, fără a se avea în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001, unde se prevăd, expres şi limitativ, situaţiile în care M.F.P. poate fi obligat la restituirea preţului de piaţa plătit de către chiriaşi.

Pentru restituirea preţului de piaţă, trebuie îndeplinite două condiţii, şi anume contractul să se fi încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, respectiv să se fi anulat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, condiţii care nu se regăsesc în speţă.

Totodată, raportat la dispoziţiile art. 50¹, respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului trebuie reţinută prin hotărâre judecătorească. În ceea ce priveşte respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, această condiţie nu este îndeplinită, întrucât, prin Decizia civilă nr. 380 din 18 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a statuat că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil; ca atare, dispoziţiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în cauză.

Prin decizia civilă sus menţionată, s-a reţinut că, „deşi, prin hotărârea de respingere a cererii formulate în baza Legii nr. 112/1995, s-a reţinut că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului de expropriere nr. 224/1949 şi nu face obiectul acestei legi speciale, Consiliul General al Municipiului Bucureşti a vândut, în temeiul Legii nr. 112/1995, apartamentele din imobil, în frauda legii şi a drepturilor apelantei”.

Astfel, nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamanţi rezidă în împrejurarea că, urmărind să încheie un contract de vânzare cumpărare, aveau obligaţia de a cunoaşte care este titlul de proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput ca, în calitate de cumpărători ai unui bun important, cum este un apartament, să nu efectueze un minim de diligenţe pentru a afla situaţia juridică a bunului. Dacă ar fi făcut aceste minime diligenţe, ar fi aflat că trecerea, în patrimoniul statului, a bunului în litigiu s-a făcut fără titlu valabil şi, prin urmare, nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995. Neefectuarea unor demersuri pentru aflarea situaţiei juridice a imobilului ce urma a fi cumpărat afectează validitatea cauzei contractului, având în vedere că exercitarea, cu bună credinţă, a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiţie intrinsecă contractului.

Mai mult, existenţa sau inexistenţa bunei credinţe a chiriaşului cumpărător nu constituie unicul criteriu de analiză a respectării sau eludării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, trebuind să fie examinate toate cerinţele prevăzute de acest act normativ, pentru perfectarea valabilă a contactului de vânzare-cumpărare.

Or, în speţă, s-a statuat, prin hotărâre judecătorească, că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, astfel că dispoziţiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în prezenta cauză, încheierea contractului realizându-se cu nerespectarea prevederilor acestei legi.

În consecinţă, reclamanţii îşi invocă propria turpitudine, şi anume încălcarea dispoziţiilor legale la încheierea actului de vânzare-cumpărare, pentru a obţine recunoaşterea unui drept, astfel încât nu pot beneficia de restituirea preţului la valoarea de piaţă.

În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie prevăzută, imperativ, de lege, deposedarea reclamanţilor de imobilul care face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma admiterii unei acţiuni în revendicare, contractul de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

În consecinţă, atâta timp cât, în speţa de faţă, nu au fost întrunite condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale mai sus menţionate, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică, dispunând obligarea la plata sumei de 547.473 lei, reprezentând despăgubiri pentru imobilul în litigiu.

De asemenea, obligaţia de garanţie pentru evicţiune nu presupune valoarea de piaţă a imobilului, cu atât mai mult în situaţia imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995.

Cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieţei imobiliare şi nici la preţul de pe piaţa liberă, obligaţia de garanţie nu poate funcţiona prin raportare la regimul pieţei libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.

În spiritul protejării drepturilor reclamanţilor în baza Legii nr. 112/1995 şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceştia ar fi îndreptăţiţi să primeascănumai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcţie de preţul plătit la achiziţionarea apartamentului în temeiul acestei legi, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piaţa liberă cu acest preţ, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piaţă a unui astfel de imobil. Invocă, în acest sens, jurisprudenţa C.E.D.O., care nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piaţă a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din această valoare (Velikovi c. Bulgariei) ori contravaloarea preţului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (Tudor Tudor c. României).

Preţul de cumpărare a imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, stabilit de art. 16 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, era mult inferior valorii de piaţă a acestor imobile, la data edictării legii, precum şi în perioada cumpărării acestor imobile de către chiriaşi, începând cu anul 1996.

Ca atare, indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piaţă actuală a imobilelor constituie, în mod vădit, o îmbogăţire fără justă cauză a acestora, care încalcă principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii.

3. Referitor la cheltuielile de judecată, instanţa de fond a motivat obligarea pârâtului la plata sumei de bani, cu acest titlu, în raport de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.

Potrivit textului de lege sus-menţionat, „Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.

Prin urmare, dispoziţiile normative invocate conţin reglementari exprese şi imperative, în ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată, în sensul că acestea se suportă de partea care a căzut în pretenţii.

În subsidiar, hotărârea instanţei de fond este greşită şi sub aspectul cuantumului sumei la care pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, sens în care solicită aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. de către instanţa de recurs.

Astfel, Tribunalul a dispus, în mod nejustificat, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 lei, având în vedere împrejurarea că acestea urmează a fi acordate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost, în mod real, efectuate, în limita unui cuantum rezonabil.

Mai mult, Statul Român, prin M.F.P., nu a dat dovadă de rea credinţă şi neglijenţă, nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi, prin urmare, nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată, neavând culpă procesuală în sensul dispoziţiei legale enunţate.

Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Critica referitoare la faptul că pârâtul nu justifică legitimare procesuală pasivă este neîntemeiată.

Reclamanţii au solicitat, în petitul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, obligarea pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti-A.F.I. şi Statul Român, prin M.F.P., la plata preţului de piaţă al imobilului dobândit în baza unui act de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, imobil pe care aceştia l-au pierdut, prin hotărâre irevocabilă, în urma admiterii acţiunii în revendicare formulată de fostul proprietar.

Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile C. civ., referitoare la garanţie contra evicţiunii, şi pe dispoziţiile art. 50 şi art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, ca urmare a modificării şi completării prin Legea nr. 1/2009.

Fiind formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, care cuprinde norme speciale în materia despăgubirilor cuvenite persoanelor care au încheiat contracte de vânzare-cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru imobile preluate în regimul politic trecut, şi care au pierdut aceste bunuri în disputa cu fostul proprietar, acţiunea ce formează obiectul dosarului de faţă este supusă regimului juridic prevăzut de legea specială, iar nu de dreptul comun, respectiv de dispoziţiile C. civ., privind garanţia contra evicţiunii. Acestea din urmă sunt înlăturate de normele corespunzătoare, prevăzute în Legea nr. 10/2001, potrivit principiului „Specialia generalibus derogant” - „Legile speciale derogă de la cele generale”. În concluzie, în speţă, sunt incidente dispoziţiile Legii speciale nr. 10/2001, avute în vedere, în mod corect, de instanţele anterioare, iar nu cele de drept comun, referitoare la garanţia vânzătorului contra evicţiunii. Prin urmare, calitate procesuală pasivă nu justifică Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de vânzător al imobilului. De asemenea, nepunându-se problema răspunderii vânzătorului contra evicţiunii, în calitate de parte contractantă, nu se poate reţine că participarea în proces a pârâtului Statul Român, prin M.F.P., ar determina încălcarea principiului relativităţii efectelor actului juridic.

Din perspectiva legii speciale, potrivit art. 50¹ alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „ Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare”.

În cazul acestui tip de acţiune, calitate procesuală pasivă o are M.F.P., conform art. 50 alin. (3) din aceeaşi lege, care prevede că „Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) - cazul cererii de faţă) se face de către M.E.F. (în prezent M.F.P.) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

Chiar dacă, potrivit textului de lege sus-menţionat, M.F.P. apare ca plătitor al preţului de piaţă al imobilelor, în realitate, el acţionează tot ca reprezentant al statului, acesta din urmă fiind singurul şi direct implicat în situaţia care a generat pierderea bunului de către cumpărători, iar nu M.F.P., în nume propriu.

Ministerul acţionează ca simplu instrument plătitor al sumelor de bani sus-menţionate, în numele statului, iar nu în nume propriu, neavând nicio obligaţie în legătură cu plata acestor sume, rezultată dintr-o activitate proprie.

De altfel, şi potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, „Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii.

El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop”.

Ca atare, deşi i se recunoaşte statului personalitate juridică în raporturile în care participă în nume propriu, fiind considerat subiect de drepturi şi obligaţii, fiind o entitate teoretică şi abstractă, acţionează, în îndeplinirea obligaţiilor sau atribuţiilor pe care le are, prin organele sale reprezentative, potrivit legii, neputând figura în proces şi nici în raporturile juridice civile, ca atare, în absenţa unor reprezentanţi.

Cu excepţia unei dispoziţii speciale, Statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor, ceea ce este şi cazul ipotezei în care se pune problema restituirii preţului reactualizat/plăţii valorii de circulaţie a bunului, către cumpărătorii care au pierdut imobilul în cadrul demersului fostului proprietar (art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).

Potrivit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, sumele obţinute din vânzarea imobilelor către chiriaşi se constituie într-un fond extrabugetar, la dispoziţia Ministerul Finanţelor, şi, în mod firesc, din acelaşi fond, se vor achita, în condiţiile legii, sumele de bani reprezentând preţul reactualizat sau valoarea de piaţă a imobilului, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală.

M.F.P., ca persoană juridică implicată în gestionarea fondului extrabugetar alimentat din sumele obţinute cu titlu de preţ de la cumpărători, este firesc să constituie instituţia prevăzută de lege şi pentru procesul invers, şi anume în efectuarea de plăţi către cumpărătorii care au pierdut imobilul, acţionând, însă, în numele statului, în acest sens.

Statul Român, prin M.F.P., justifică legitimare procesuală pasivă în temeiul legii, respectiv art. 50 alin. (3), sus-menţionat, astfel încât nu interesează culpa pârâtului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, ca premisă a atragerii sale în proces, în această calitate. Aceasta cu atât mai mult cu cât nu a figurat ca parte în contractul de vânzare-cumpărare perfectat de reclamanţi, legitimarea de a sta în proces fiind determinată de dispoziţiile legii, raportat la atribuţiile sale de gestionar, în numele statului, al fondului constituit în condiţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, din care se procedează la restituirea preţului.

A mai susţinut recurentul că dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu au caracter de normă procesuală, prin care să se confere pârâtului calitate procesuală pasivă, susţinere nefondată în raport de conţinutul expres al acestor dispoziţii, din care rezultă, fără dubiu, că M.F.P., ca reprezentant al statului, este cel care restituie preţul de piaţă al imobilului, la solicitarea cumpărătorilor chiriaşi. Deci, prin această dispoziţie, se stabileşte calitatea procesuală pasivă a M.F.P., în numele Statului, în procesele având ca obiect plata preţului de piaţă al imobilelor pierdute de cumpărătorii chiriaşi, ceea ce, fără dubiu, reprezintă o normă de drept procesual.

Pe de altă parte, chestiunea dacă acţiunea formulată de reclamanţi îndeplineşte condiţiile legii pentru ca aceştia să obţină preţul de piaţă al imobilului în litigiu, mai precis condiţiile desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare în baza căruia a fost dobândit bunul respectiv şi a perfectării actului cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, reprezintă o chestiune de fond, care va fi analizată în cadrul motivului de recurs următor, iar nu o problemă de calitate procesuală pasivă.

Ca atare, M.F.P. stă în proces în calitate de pârât, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, indiferent de soluţia pronunţată asupra fondului acţiunii formulate de reclamanţi.

2. Nici criticile de fond nu sunt întemeiate.

Contrar susţinerilor recurentului, ambele condiţii prevăzute de art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, pentru restituirea preţului de piaţă al imobilului către cumpărătorii chiriaşi (perfectarea actului cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, desfiinţarea contractului prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă), sunt îndeplinite.

Reclamanţii din prezentul dosar au pierdut imobilul în cadrul acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor de proprietate aflate în conflict, dându-se câştig de cauză fostului proprietar, ca având un titlu mai bine caracterizat (Decizia civilă nr. 380 din 18 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, irevocabilă).

În primul rând, trebuie analizat în ce măsură pierderea imobilului de către reclamanţi, ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare exercitate de fostul proprietar, valorează, din punct de vedere juridic, „desfiinţarea” contractului de vânzare-cumpărare, în sensul art. 50¹ alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru ca, în caz afirmativ, să se verifice hotărârea pronunţată în revendicare, din perspectiva considerentelor relevante în ceea ce priveşte încheierea contractului cu respectarea Legii nr. 112/1995.

Contrar susţinerilor recurentului, actul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanţi a fost desfiinţat în sensul art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, noţiunea de „desfiinţare” având un domeniu mai larg decât cel de drept comun, nelimitându-se la „desfiinţarea” actului juridic ca efect al exercitării unei acţiuni clasice de desfiinţare a contractului (acţiunea în nulitate, acţiunea în rezoluţiune ş.a.).

„Desfiinţarea” actului vizează inclusiv situaţia în care bunul ce a format obiectul contractului a fost pierdut de cumpărător ca urmare a promovării unei acţiuni în revendicare de către fostul proprietar.

Această interpretare rezultă din dispoziţiile art. 20 alin. (2)¹ din Legea nr. 10/2001, conform cărora: „În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriaşii care au cumpărat cu bună-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuinţe din fondurile de locuinţe gestionate de consiliile locale şi/sau de M.D.L.P.L.”

De altfel, conţinutul mai larg al noţiunii de „desfiinţare” a contractului de vânzare-cumpărare, în cazul imobilelor preluate în mod abuziv, incluzând şi situaţia acţiunilor în revendicare, este explicabil în raport de efectele concrete produse în patrimoniul cumpărătorului, în ceea ce priveşte pierderea bunului, care sunt aceleaşi, indiferent că deposedarea a avut loc ca urmare a admiterii unei acţiuni în nulitate sau a admiterii unei acţiuni în revendicare.

Efectele celor două acţiuni asupra proprietăţii imobilului fiind, practic, aceleaşi, este firesc să intervină o reparaţie şi în cazul cumpărătorului de bună credinţă, ce a încheiat contractul cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar a pierdut bunul prin admiterea acţiunii în revendicare, după cum legea a prevăzut o reparaţie şi în cazul cumpărătorului care a pierdut imobilul în cadrul acţiunii în nulitate. Cumpărătorii aflaţi în unul dintre cele două cazuri nu pot fi discriminaţi în legătură cu dreptul lor la reparaţie, indiferent de situaţia prevăzută de lege în care se încadrează. În acest sens, dispoziţiile art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cu referire la art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional interzic orice formă de discriminare.

În plus, dacă s-ar accepta concluzia contrară, şi anume că doar dobânditorul imobilului, care a pierdut bunul în cazul acţiunii în nulitate, are dreptul la preţul de piaţă, art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 nu şi-ar mai găsi aplicare în niciun caz. Aceasta, deoarece, prin ipoteză, admiterea acţiunii în nulitate a contractului presupune încălcarea legii sub imperiul căreia a fost perfectat actul juridic. Or, cum art. 50¹ prevede, ca cerinţă, pentru restituirea preţului de piaţă, tocmai respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, este fără dubiu că, în cazul admiterii acţiunii în nulitate, indiferent de condiţia din lege nerespectată, cumpărătorul nu are dreptul la preţul de piaţă. Ca atare, dacă în acest caz nu este posibilă plata preţului de piaţă şi, potrivit opiniei recurentului, nici în cazul în care bunul a fost pierdut în cadrul acţiunii în revendicare, înseamnă că nu mai există nicio situaţie care să acopere domeniul de aplicare a textului enunţat, text, care, astfel, ar deveni lipsit de efecte.

În concluzie, cu tot caracterul imprecis al noţiunii de „desfiinţare”, astfel cum este folosită de legiuitor în conţinutul dispoziţiilor art. 50¹ şi art. 20 alin. (2)¹ din Legea nr. 10/2001, prin raportare la acţiunea în revendicare (care, de principiu, nu are ca efect nulitatea titlului de proprietate aflat în dispută), trebuie înţeles că se referă şi la ipoteza acestui tip de acţiuni. Cum reclamanţii au pierdut imobilul în urma admiterii acţiunii în revendicare formulate de fostul proprietar, cerinţa art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, privind desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, este îndeplinită în speţă.

Prima condiţie, cea a respectării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, la perfectarea contractului, este, de asemenea, îndeplinită.

A susţinut recurentul că, în cadrul hotărârii prin care reclamanţii au pierdut imobilul, trebuie să se precizeze, în mod expres, respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea actului juridic şi că, în litigiul de faţă, dimpotrivă, instanţa anterioară a reţinut încălcarea acestui act normativ, raportat la împrejurarea că imobilul a fost preluat fără titlu valabil. A mai arătat că lipsa demersurilor reclamanţilor, de a afla situaţia juridică a bunului la momentul încheierii contractului, afectează validitatea cauzei actului juridic, iar buna credinţă nu este, oricum, unicul criteriu în analiza contractului, fiind necesar a fi respectate toate cerinţele actului normativ în baza căruia contractul a fost perfectat. Cu alte cuvinte, recurentul menţionează că, imobilul, fiind preluat fără titlu valabil, după cum s-a constatat prin hotărârea pronunţată în revendicare, aceasta determină nerespectarea uneia dintre condiţiile actului normativ în discuţie, pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare, respectiv cea privind obiectul actului juridic (Legea nr. 112/1995 reglementând posibilitatea încheierii contractelor de vânzare-cumpărare doar pentru imobile preluate cu titlu valabil). Ca atare, reclamanţii nu ar avea dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, în condiţiile art. 50¹, deoarece, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, nu au fost respectate toate dispoziţiile legii sub imperiul căreia actul a fost perfectat.

Susţinerile recurentului sunt neîntemeiate.

În primul rând, nu este necesar ca, în hotărârea în urma căreia reclamanţii au pierdut imobilul, să se menţioneze, în mod expres, respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la perfectarea actului de vânzare-cumpărare, având în vedere că această hotărâre a fost pronunţată într-o acţiune în revendicare, în cadrul căreia instanţa respectivă nu a fost învestită cu analiza valabilităţii titlului de proprietate al cumpărătorilor chiriaşi, din perspectiva actului normativ enunţat.

Pe de altă parte, în raport de obiectul acţiunii, instanţa a verificat măsura de preluare a imobilului, concluzionând că titlul statului este nevalabil, astfel încât bunul nu putea fi vândut în temeiul Legii nr. 112/1995. A mai reţinut, totodată, că ambele părţi în litigiu au „un bun”, în sensul art. 1 din Primul Protocol din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dând câştig de cauză fostului proprietar în cadrul acţiunii în revendicare, ca fiind singurul remediu posibil pentru privarea de proprietate suferită în urma vânzării imobilului.

Prin urmare, în cadrul hotărârii pronunţate în revendicare, s-a constatat încălcarea Legii nr. 112/1995 doar în ceea ce priveşte domeniul de aplicare a actului normativ, raportat la natura preluării imobilului de către stat.

Vânzarea, în temeiul legii enunţate, a unui imobil preluat fără titlu valabil de către stat nu înlătură, însă, incidenţa dispoziţiilor art. 50¹ din Legea nr. 10/2001.

Astfel, este real că dispoziţiile art. 50¹ prevăd posibilitatea restituirii preţului de piaţă al imobilului pierdut de cumpărătorii chiriaşi în ipoteza respectării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, ceea ce ar însemna inclusiv respectarea celei privind preluarea imobilului de către stat cu titlu valabil, numai asemenea bunuri făcând parte din domeniul de aplicare a legii menţionate. Cu toate acestea, chiar dacă această cerinţă a legii a fost încălcată, cumpărătorii chiriaşi au dreptul la restituirea preţului de piaţă. În caz contrar, ar însemna că art. 50¹ nu este operant în niciun caz. Aceasta, întrucât, în situaţia în care ar fi respectate toate dispoziţiile Legii nr. 112/1995, inclusiv cea referitoare la valabilitatea titlului statului, cum pretinde recurentul pentru a se putea aplica textul de lege enunţat, nu se mai poate concepe ipoteza, de asemenea, prevăzută în art. 50¹, în care cumpărătorul chiriaş să fi pierdut imobilul, fie în cadrul unei acţiuni în nulitate, fie al unei acţiuni în revendicare.

Pe de altă parte, valabilitatea preluării este şi singura cerinţă a Legii nr. 112/1995 a cărei încălcare, la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, nu înlătură restituirea preţului de piaţă către cumpărătorul chiriaş, deoarece, numai în acest caz de încălcare, buna credinţă a cumpărătorului salvează actul juridic respectiv de la nulitate, în cazul nerespectării altor cerinţe, atitudinea subiectivă a cumpărătorului fiind nerelevantă. Într-o asemenea situaţie, însă, cumpărătorul poate pierde imobilul în cadrul acţiunii în revendicare, ceea ce, în speţă, s-a şi întâmplat, fiind, ca atare, îndeplinită şi condiţia „desfiinţării” actului, mai precis a pierderii bunului, prevăzută de art. 50¹.

În concluzie, faptul că imobilul a fost preluat fără titlu valabil şi, din această perspectivă, nu putea forma obiectul Legii nr. 112/1995, nu reprezintă un impediment pentru restituirea preţului de piaţă al imobilului către cumpărătorul chiriaş deposedat de bun.

A mai arătat recurentul că reclamanţii au fost de rea credinţă la încheierea contractului, deoarece nu au efectuat minime demersuri pentru aflarea situaţiei juridice a imobilului ce urma a fi cumpărat, astfel încât cauza actului juridic perfectat de ei nu este validă. Aceste susţineri nu pot fi analizate în cauza de faţă, întrucât implică examinarea contractului de vânzare-cumpărare, sub aspectul valabilităţii sale, examinare ce putea fi făcută doar în cadrul unei acţiuni în nulitate sau, ca apărare, în cadrul unui alt tip de acţiune, formulată în termenul de prescripţie de un an şi şase luni, calculat de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, termen care s-a împlinit la 14 august 2002. În plus, în cadrul hotărârii pronunţate în revendicare, instanţa nu a făcut nicio referire la reaua credinţă a cumpărătorilor chiriaşi, dimpotrivă, a considerat că şi aceştia au „un bun” în sensul Convenţiei, constând în titlul de proprietate dobândit în baza Legii nr. 112/1995, nedesfiinţat. Cum s-a arătat deja, soluţia favorabilă fostului proprietar, în revendicare, a fost determinată de considerente legate de incidenţa art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în analiza căruia, instanţa anterioară a arătat că ambele părţi, fostul proprietar şi cumpărătorii chiriaşi, au „un bun”, în sensul Convenţiei, dar efectele privării de proprietate a proprietarului deposedat în regimul politic trecut nu pot fi înlăturate decât prin restituirea bunului către acesta, în timp ce cumpărătorii chiriaşi au la dispoziţie un alt remediu, şi anume obţinerea preţului de piaţă al imobilului, în temeiul garanţiei pentru evicţiune.

De asemenea, nefiind atacat contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanţi, în termenul special de prescripţie prevăzut de textul de lege sus-menţionat, contractul lor s-a consolidat retroactiv, nemaiputând fi cenzurate, în prezentul litigiu, aspecte referitoare la buna sau reaua credinţă a părţilor contractante la momentul încheierii actului juridic sau la încălcarea altor dispoziţii legale sub imperiul cărora actul a fost perfectat.

În concluzie, susţinerile recurentului, în sensul că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, sub aspectul referitor la respectarea tuturor dispoziţiilor din Legea nr. 112/1995, la perfectarea actului juridic, sunt, în parte, neîntemeiate, în parte, nu pot fi analizate în litigiul de faţă.

Critica privind valoarea sumei de bani acordate cu titlu de preţ de piaţă al imobilului, care nu s-ar justifica în temeiul garanţiei pentru evicţiune şi raportat la preţul plătit de cumpărători la dobândirea imobilului, nu va fi analizată de instanţă din perspectiva temeiului juridic menţionat, întrucât nu garanţia pentru evicţiune a fundamentat obligarea pârâtului la plata preţului de piaţă, ci dispoziţiile legii speciale, respectiv art. 50¹ din Legea nr. 10/2001. De asemenea, împrejurarea că valoarea preţului de piaţă nu ar fi în concordanţă cu jurisprudenţa C.E.D.O., care acordă despăgubiri în limitele unor sume rezonabile şi nici cu dispoziţiile art. 16 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, vizând preţul de cumpărare al bunului, achitat de către chiriaşi, nu reprezintă argumente în sensul obligării pârâtului la un alt preţ decât cel de piaţă, în raport de dispoziţiile exprese ale art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, care îi îndreptăţesc, fără echivoc, pe reclamanţi la obţinerea preţului de piaţă.

În concluzie, sunt îndeplinite toate condiţiile dispoziţiei legale sus-enunţate, pentru ca reclamanţii să beneficieze de valoarea preţului de piaţă pentru imobilul pierdut în cadrul acţiunii în revendicare exercitate de fostul proprietar, decizia instanţei de apel fiind pronunţată cu respectarea legii, în acest sens.

3. A mai susţinut recurentul că, în mod greşit, Curtea de Apel a validat sentinţa apelată, sub aspectul obligării pârâtului la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi.

Criticile sunt neîntemeiate. Recurentul, care a pierdut procesul, în primă instanţă, constituie „ o parte căzută în pretenţii”, conform art. 274 C. proc. civ., astfel încât, printr-o aplicare corectă a dispoziţiilor legale menţionate, a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi.

Cât priveşte reducerea de către instanţa de recurs a cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de fond în favoarea reclamanţilor, în condiţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., aceasta nu se poate realiza, în primul rând, determinat de împrejurarea că aceste cheltuieli, care constau în plata onorariului de expert, nu pot fi reduse de instanţă, faţă de dispoziţiile art. 274 alin. (2) din acelaşi cod, care interzic o asemenea măsură. Pe de altă parte, din punct de vedere al dispoziţiilor art. 274 alin. (3) şi al fazei de judecată a litigiului de faţă, respectiv recurs, instanţa de control judiciar nu poate dispune micşorarea cheltuielilor de judecată acordate de instanţa anterioară, pentru argumente care ţin de temeinicia acestor cheltuieli (cuantum rezonabil, caracter necesar) şi care sunt lăsate la aprecierea instanţei în faţa căreia au fost efectuate.

De asemenea, contrar susţinerilor recurentului, acesta se află în culpă procesuală pentru declanşarea litigiului, din moment ce nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a sumei de bani pretinse de reclamanţi, deşi fusese, în mod justificat, chemat în judecată, pentru preţul de piaţă al imobilului, în condiţiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001. Dimpotrivă, pe tot parcursul litigiului, a contestat plata acestei sume, singura posibilitate de înlăturare a obligaţiei sale, de plată a cheltuielilor de judecată, constând în cea conferită de art. 275 C. proc. civ. (recunoaşterea pretenţiilor reclamanţilor la prima zi de înfăţişare), de care, însă, pârâtul nu a uzat.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca atare, nefiind îndeplinite condiţiile art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. - D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, împotriva Deciziei civile nr. 447 A din 05 decembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 iunie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 3178/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond		ICCJ. Decizia nr. 3176/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 3097/2013. Civil ICCJ. Decizia nr. 3099/2013. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs ICCJ. Decizia nr. 3104/2013. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Obligaţie de a face. Recurs ICCJ. Decizia nr. 3167/2013. Civil. Legea 10/2001. Revizuire - Recurs ICCJ. Decizia nr. 3196/2013. Civil