ICCJ. Decizia nr. 3336/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3336/2013
Dosar nr. 10111/63/2007**
Şedinţa din camera de consiliu de la 13 iunie 2013
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la data de 11 mai 2007, reclamantul R.A. a chemat în judecată pe pârâtele SC R. SA Craiova şi SC P. SA Craiova și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 11.4976,04 m.p., situat în Craiova, în perimetrul acestor societăţi comerciale.
Prin sentinţa civilă nr. 106 din 20 martie 2009, Tribunalul Dolj a respins acţiunea, reținând că, potrivit titlurilor de proprietate ale autorului reclamantului, imobilele solicitate erau terenuri arabile, care au făcut obiectul Decretului regal de expropriere din 28 mai 1945 şi se aflau în extravilanul comunei C., Judeţul Dolj.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul R.A., iar prin decizia civilă nr. 262 din 20 octombrie 2009, Curtea de Apel Craiova a respins apelul, ca nefondat.
Instanţa de apel a reţinut că terenul a cărei restituire o solicită reclamantul nu formează obiectul Legii nr. 10/2001, deoarece a fost expropriat prin Decretul regal din 28 mai 1945, fiind teren agricol, situat în extravilanul oraşului Craiova.
Actul regal de expropriere cu plata de despăgubiri nu figurează ca act de preluare abuzivă, conform art. 2 din Legea nr. 10/2001, iar reclamantul nu s-a prezentat în instanţă pentru a da lămuriri cu privire la eventualitatea obţinerii unor măsuri reparatorii potrivit Legii 18/1991.
Reclamantul R.A. a formulat recurs împotriva acestei decizii.
Prin decizia civilă nr. 2097 din 25 martie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceiaşi instanţă de apel.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Înalta Curte a avut în vedere următoarele considerente::
Prin cererea completatoare, formulată în Dosarul nr. 4916/215/2006 al Tribunalului Dolj, reclamantul R.A. a chemat în judecată SC E.C. SA, SC R. SA Craiova şi SC P. SA Craiova (fostă SC I. SA), solicitând restituirea în natură, în baza Legii nr. 10/2001, a terenului în suprafaţă de 30543,96 m.p., ce a aparţinut autoarei sale, A.C.R., teren preluat de stat prin decret regal de expropriere.
La termenul de judecată din data de 17 octombrie 2008, reclamantul a precizat că înţelege să nu se mai judece în contradictoriu cu pârâta SC E. SA Craiova, deoarece aceasta a emis decizia nr. 7307 din 21 august 2008, care a fost atacată separat în instanţă.
Reclamantul a depus la dosar copia deciziei nr. 2097 din 25 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care s-a admis recursul declarat de R.A. împotriva deciziei nr. 201 din 01 iulie 2009 a Curţii de Apel Craiova, care a fost casată, iar cauza trimisă spre rejudecare la aceiaşi instanţă de fond.
Decizia menţionată a fost pronunţată în soluționarea contestaţiei pe care reclamantul a formulat-o împotriva dispoziţiei nr. 7303 din 21 august 2008 emisă de SC E.C. SA, iar instanţa de recurs a constatat că terenul solicitat în acea cauză face parte dintr-un lot mai mare de teren, de 50 ha, care a aparţinut autorilor reclamantului.
Totodată, instanţa de recurs a constatat că terenul în litigiu s-a aflat în intravilanul localităţii, atât la data preluării cât şi la data exproprierii, astfel că, în acea cauză, s-a reţinut în mod greşit că terenul nu cade sub incidenţa Legii nr. 10/2011.
Constatarea instanței de apel în cauza de față, în sensul că terenul în litigiu nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, a fost apreciată de instanța de recurs ca fiind făcută în condiţiile în care circumstanţele cauzei nu au fost pe deplin lămurite.
Astfel, atât prima instanţă cât şi instanţa de apel au reţinut că imobilele ce au făcut obiectului decretului de expropriere sunt cele menţionate în actele de proprietate ale autorilor reclamantului, dar acest lucru nu se susţine prin probele administrate în cauză, deoarece suprafaţă expropriată este mai mică decât cea pe care autorii reclamantului au avut-o în proprietate.
Prima instanţă şi instanţa de apel au mai reţinut că terenul expropriat este teren arabil, situat în extravilan, dar nici această constatare nu are suport în probele administrate în cauză.
Astfel, menţiunile din actele de proprietate în sensul că mare parte din terenuri erau arabile nu semnifică faptul că terenurile erau situate în extravilan.
De aceea, instanţele ar fi trebuit să administreze probe suplimentare, prin care să stabilească regimul juridic al terenului expropriat, ca fiind teren intravilan sau extravilan. Acest lucru se impunea cu atât mai mult cu cât, conform menţiunilor din actele originale de proprietate, printre suprafeţele de teren aflate în proprietatea familiei Radu se aflau şi terenuri ocupate de construcţii sau terenuri cu destinaţia de teren constructibil.
Totodată, instanţele nu au fost preocupate să stabilească care au fost coordonatele terenului expropriat din suprafaţa totală deţinută de autorii reclamantului, deşi atât actele de proprietate, cât şi actul de expropriere, indică cu rigurozitate vecinătăţile terenului în discuţie.
Pentru aceasta, ar fi fost necesar să se efectueze o expertiză tehnică de specialitate, prin care să se delimiteze suprafaţa de teren deţinută în proprietate de autorii reclamantului şi suprafeţele de teren ce au făcut obiectul exproprierii.
Numai după această delimitate s-ar fi putut constata dacă suprafeţele de teren ce au făcut obiectul exproprierii erau sau nu arabile, dacă erau situate în extravilan sau în intravilan şi, pe cale de consecinţă dacă este aplicabil ori nu art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, sunt greşite susţinerile instanţei de apel în sensul că preluarea nu ar fi fost abuzivă întemeiate pe argumentele că decretele regale de expropriere nu sunt vizate de dispoziţiile art. 1 şi 2 din Legea nr. 10/2001, iar exproprierea a avut loc cu plata de despăgubiri.
Pentru aceste motive, recursul a fost admis, decizia a fost casată şi cauza a fost trimisă spre rejudecare instanţei de apel, pentru administrarea probelor arătate şi a oricărei probe necesară stabilirii corecte a situaţiei de fapt, a regimului juridic al terenului în litigiu şi pentru a fi avută în vedere şi decizia nr. 2907 din 25 martie 2010 a Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie, în sensul de se analiza dacă terenul deţinut de pârâte face parte din acelaşi trunchi de teren cu cel deţinut de SC E.C. SA, dacă urmează acelaşi regim juridic cu acesta şi dacă circumstanţele din cauză sunt similare cu cele din cauza în care Înalta Curte a dezlegat deja problema regimului juridic al terenului preluat şi pentru care se cuvin măsuri reparatorii.
Rejudecând apelul, prin decizia civilă nr. 75 din 03 octombrie 2012, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamantul R.A. împotriva sentinţei civile nr. 106 din 20 martie 2009 a Tribunalului Dolj, a schimbat sentința apelată în sensul că a admis în parte acțiunea și a stabilit dreptul reclamantului la măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafaţa de 8.914 m.p. - teren situat în Craiova.
A respins acțiunea față de pârâtă SC P.U.G. SA (fostă SC I. SA) și a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.
Curtea de Apel a reținut că reclamantul R.A. a făcut dovada calităţii sale de persoană îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, fiind moştenitorul autorilor săi, R.M. şi R.A.
Din concluziile raportului de expertiză efectuat în rejudecarea cauzei, a rezultat că terenul moşiei R.M. şi R.A., după excluderea suprafeţelor din parcele 109 şi 110, pentru care a existat un proces separat, este în suprafaţă totală de 241.966 m.p.
Din acest teren, la data efectuării în cauză a expertizei, cea mai mare parte este ocupată de SC R. SA, respectiv 129.683 m.p.
Suprafaţă de teren evidenţiată la poziţia 11 din decretul de expropriere, teren ce a aparţinut moşiei R.M., se afla în anul 1967 - data ultimului decret de expropriere - în extravilanul comunelor B. şi C., cu excepţia conacului moşiei, în suprafaţă totală de 8.914 m.p., care era situat în intravilanul comunei B.
Prin urmare, față de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, singura suprafaţă de teren care poate face obiectul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 este această suprafaţă de 8.914 m.p., care la data preluării de către stat se afla în intravilanul comunei suburbane B.
Conacului moşiei - în suprafaţă totală de 8.914 m.p., care se afla în intravilanul comunei suburbane B. la data preluării de la autorul apelantului reclamant - se află în prezent, în intravilanul Municipiului Craiova şi este ocupată în totalitate de construcţiile SC R. SA
Este adevărat că expertul a identificat un alt teren, liber şi neafectat de construcţii şi detalii de sistematizare, în suprafață de 6.983 m.p., aflat în incinta SC R. SA, care face parte tot din terenul moşiei R.M. și care este deţinut de SC R. SA.
Această suprafaţă nu poate fi însă restituită în natură reclamantului întrucât, pe de-o parte, singura suprafaţă de teren care răspunde exigenţelor art. 8 din Legea nr. 10/2001, în sensul de a se afla în intravilan la data exproprierii, este cea de 8914 mp. și care este ocupată în totalitate de construcţiile SC R. SA Pe de altă parte, dacă s-ar admite cererea de acordare în compensare a suprafeţei de 6.983 m.p., s-ar încălca dreptul de proprietate al SC R. SA, terenul făcând parte din patrimoniul acestei societăţi, integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Acest lucru este dovedit prin contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni, din care rezultă că, la data de 03 iulie 2000, SC R. SA avea următoarea structură a acţionariatului: S.C. Confero S.R.L. 68,84%, S.I.F. Oltenia 22,27%, persoane juridice 0, 23 % şi persoane fizice 8,19% , statul nefăcând parte dintre acționarii societății.
În consecinţă, în soluţionarea cererii reclamantului este aplicabil art. 27 din Legea nr. 10/2001.
Art. 27 alin. (1), devenit art. 29 după republicare, a fost modificat, legiuitorul suprimând distincţia referitoare la preluarea imobilelor cu sau fără titlu, statuând că pentru toate imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, altele decât cele prevăzute de art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul doar la acordarea despăgubirilor în condiţiile legii speciale.
Prevederile art. 29 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale şi, în consecinţă, cererile referitoare la imobilele preluate de stat şi care se află în patrimoniul societăţilor comerciale privatizate sunt supuse în continuare dispoziţiilor art. 27, în redactarea iniţială a textului.
Prin urmare, în urma exproprierii din anul 1967, suprafeţele de teren aparţinând fostei moşii R.M. au devenit zonă de construcţii industriale.
Întrucât terenul în suprafaţă de 914 m.p. ce se afla la data exproprierii în intravilan se regăsește în prezent în patrimoniul SC R. SA – societate privatizată integral la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 –, reclamantul este îndreptăţit la măsuri reparatorii prin echivalent, în aplicarea dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001.
Totodată, în raport de aceleaşi concluzii ale raportului de expertiză din care rezultă că pârâtă SC P.U.G. SA (fostă SC I. SA) nu ocupă terenul solicitat de reclamant, fiind amplasată în afară perimetrului moşiei R.M., acţiunea reclamantului a fost respinsă faţă de această pârâtă, care nu are calitate procesuală pasivă în cauză.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul R.A.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate, pe care recurentul le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.
În mod greșit instanţa de apel a reţinut că reclamantul este persoană îndreptăţită numai pentru suprafața de 8.914 m.p., adică pentru terenul aferent conacului, nu și pentru, cel puţin, 129.683 m.p. - teren ce a fost identificat de expertiză ca aflându-se în posesia SC R. SA.
Motivarea instanţei în sensul că numai terenul conacului era situat în intravilan, iar restul se afla în extravilan este greşită, pentru că întregul teren face parte din același trunchi de teren de 27.251 ha., așa cum s-a reținut în raportul de expertiză şi în decizia nr. 2907 din 25 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, referitoare la 3.0544 ha din cele 27.251 ha.
Instanţa a interpretat greşit art. 8 din Legea nr. 10/2001, întrucât a avut în vedere locul situării terenului numai la momentul preluării, nu și la momentul notificării, deși legiuitorul a înţeles sa reglementeze statutul juridic al terenurilor în raport de două momente distincte.
Or, în cauză, la data notificării, întregul teren se afla situat în intravilanul Municipiului Craiova, iar interpretarea restrictivă a art. 8 din Legea nr. 10/2001 l-a prejudiciat pe recurent de retrocedarea diferenţei de 120.769 m.p. aflaţi în posesia intimatei SC R. SA.
Recurentul critică decizia instanţei de apel și pentru respingerea cererii de restituire în natură a terenului liber aflat în posesia SC R. SA, respectiv 6.983 m.p., deși acest teren este neafectat de construcţii şi detalii de sistematizare, fiind astfel posibilă restituirea sa în natură.
Prin această soluție se încalcă principiul restituirii în natură, recunoscut prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 și se interpretează greșit prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001 acordarea de despăgubiri putându-se face, contrar celor reținute de instanța de apel, numai în privinţa imobilelor preluate de stat cu titlu.
Recurentul susține că decizia instanței de apel este nelegală și pentru că au fost acordate despăgubiri în echivalent, fără a se indica în ce constă acest echivalent.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:
Contrar celor susținute prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că decizia nr. 2907 din 25 martie 2010, pronunțată în finalizarea primului ciclu procesual, nu cuprinde o dezlegare în sensul art. 315 C. proc. civ., obligatorie pentru instanța de rejudecare, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție să fi stabilit cu putere de lucru judecat că întregul teren face parte din același trunchi de teren de 27.251 ha.
Dimpotrivă, prin acea decizie, instanța de recurs, dispunând trimiterea cauzei rejudecare, a stabilit obligația pentru instanța de apel de a administra probele necesare stabilirii corecte a situaţiei de fapt, a regimului juridic al terenului în litigiu şi pentru a avea în vedere şi decizia nr. 2907 din 25 martie 2010 a Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie, în sensul de a analiza dacă terenul deţinut de pârâte face parte din acelaşi trunchi de teren cu cel deţinut de SC E.C. SA, dacă urmează acelaşi regim juridic cu acesta şi dacă circumstanţele din cauză sunt similare cu cele din cauza în care Înalta Curte a dezlegat deja problema regimului juridic al terenului preluat.
Prin urmare, prin decizia de casare, instanța de recurs nu a dezlegat problema includerii terenului în trunchiul de teren de 27.251 ha., ci a stabilit în sarcina instanței de trimitere obligația de a lămuri acest aspect prin administrarea probelor indicate și a altor dovezi pe care le va găsi necesare.
Sunt însă fondate criticile vizând greșita interpretare a prevederilor art. 8 din Legea nr. 10/2001.
Prin decizia recurată, instanța de apel a apreciat că numai suprafața de 8.914 m.p., adică terenul aferent conacului, intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, deoarece numai acest teren era situat în intravilan la data preluării de către stat. O astfel de dezlegare are la bază o interpretare eronată a dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001.
Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile aflate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării (...)”.
Însă, la data depunerii notificărilor în cauză, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevedea că „nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 republicată şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997”.
Argumente ce țin de aplicarea legii în forma sub imperiul căreia reclamantul a formulat notificările și care-i oferea acestuia o speranţă legitimă că poate beneficia de măsurile reparatorii instituite prin Legea nr. 10/2001, impun stabilirea regimului juridic aplicabil terenului solicitat în raport de locul situării acestuia la data formulării notificărilor.
Stabilirea locului situării terenului în litigiu la data formulării notificărilor – în intravilanul ori în extravilanul localităţii – , în raport de care urmează a se determina actul normativ aplicabil raportului juridic dedus judecării, este un aspect ce trebuie determinat prin probele pe care instanţa le administrează pe parcursul soluţionării cauzei.
Prin urmare, apreciind că situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită sub aspectul menţionat, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare instanţei de apel.
Cu ocazia rejudecării vor fi administrate probele necesare pentru stabilirea exactă a locului situării imobilului în litigiu la data formulării notificărilor, respectiv în extravilanul ori în intravilanul localităţii, urmând ca în raport de aceasta să fie determinat regimul juridic aplicabil bunului respectiv.
Înalta Curte constată că sunt fondate și criticile vizând interpretarea greșită a art. 29 din Legea nr. 10/2001.
Este necontestat în cauză că SC R. SA este o societate comercială privatizată integral înainte de apariţia Legii nr. 10/2001.
Potrivit art. 29 din Legea nr. 10/2001, „pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate”; în cazul acestor imobile, „măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea.”
Prin decizia nr. 830 din 08 iulie 2008 publicată în M. Of. nr 559/24.07.2008, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 şi a constatat că, prin abrogarea sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceasta încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Faţă de prevederile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, decizia pronunţată de Curtea Constituţională este obligatorie, astfel încât în prezenta cauză, instanţa de recurs are drept premisă neconstituţionalitatea textului de lege menţionat în sensul celor reţinute prin decizia instanţei de control constituţional.
Prin urmare, interesează sub aspectul modalităţii de restituire (în natură sau prin acordarea unor măsuri reparatorii în echivalent) dacă imobilul evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, a fost sau nu preluat cu titlu valabil.
Din interpretarea prevederilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 prin raportare la Decizia nr. 830/08.07.2008 a Curţii Constituţionale, rezultă că, prin excepţie de la regula restituirii în natură a imobilelor ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 consacrată expres de art. 7 din Lege, pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent. În această ipoteză, în baza alin. (3) al art. 29 din Lege, măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia publică care a efectuat privatizarea.
per a contrario, imobilele evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, care nu au fost preluate cu titlu valabil, vor fi restituite în natură persoanei îndreptăţite, în aplicarea principiului priorităţii acestei modalităţi de restituire pentru imobilele al căror regim juridic intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001. În cauză, instanţa de apel a aplicat prevederile art. 29 din Lege în forma anterioară pronunţării Deciziei nr. 830/08.07.2008 a Curţii Constituţionale, cu consecințe sub aspectul stabilirii modalităţii de restituire a bunului şi a determinării titularului obligaţiei de restituire în natură sau de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent.
Susținerea vizând obligația instanței de a stabili în ce constau despăgubirile acordate în echivalent nu va mai fi analizată de instanța de recurs, ci va fi avută în vedere cu ocazia rejudecării pricinii, în funcție de natura despăgubirilor ce vor fi stabilite.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul R.A. împotriva deciziei civile nr. 75 din 03 octombrie 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3305/2013. Civil. Obligatia de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3337/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
