ICCJ. Decizia nr. 3241/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3241/2013
Dosar nr. 11695/109/2012
Şedinţa publică de la 11 octombrie 2013
Deliberând asupra recursului de faţă de faţă, din actele şi lucrările dosarului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 11695/109/2012 pe rolul Tribunalului Argeş, reclamantul N.T. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligat la plata sumei de 1.400.000 lei cu titlu de daune morale ca urmare a prejudiciului moral suferit prin condamnarea sa politică.
În motivarea acţiunii, reclamantul arată că, în ceea ce priveşte stabilirea existenţei unui prejudiciu moral şi evaluarea acestuia, trebuie să se aibă în vedere că prin măsura condamnării şi privării de libertate au fost cauzate traume psihice, cât şi atingeri ireversibile ale onoarei, demnităţii şi libertăţii individuale.
În cauză sunt aplicabile disp. art. 3, 5, 8, 9 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 2, 5, 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluţia A.P.C.E. nr. 1096/1996 şi nr. 1481/2006.
Regimul totalitar comunist stabilit în România după 6 martie 1945, ca de altfel orice regim totalitar existent în statele Europei Centrale şi de Est, fost condamnat de la multe texte internaţionale, printre ele fiind şi Rezoluţia nr. 1096 privind măsurile de lichidare a moştenirii fostelor regimuri totalitare comuniste din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Prin această rezoluţie se prevede în mod expres faptul că măsurile care trebuie luate în vederea reabilitării victimelor justiţiei totalitare comuniste trebuie să stabilească reparaţii care nu vor fi mai mici decât ale celor condamnaţi pe nedrept, pentru comiterea de crime.
Aplicabile în speţă sunt şi prevederile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, precum şi prev. art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 17 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi art. 25 din aceeaşi Cartă.
Judecătorul naţional însărcinat să aplice în cadrul competenţei sale, dispoziţiile dreptului comunitar, are obligaţia de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, împotriva oricărei dispoziţii contrare a legislaţiei naţionale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aştepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau de instanţa de contencios constituţional.
Prin Sentinţa civilă nr. 455 din 28 noiembrie 2012, Tribunalul Argeş a respins acţiunea reclamantului N.T. în contradictoriu cu pârâtul Statui Român - prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul a reţinut că prin Sentinţa penală nr. 17/1960 reclamantul a fost condamnat la ani închisoare, degradare civilă şi confiscarea averii personale.
Reclamantul a solicitat acordarea de daune morale în temeiul disp. art. 3, 5, 8, 9 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 2, 5, 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, Rezoluţia APCE nr. 1096/1996 şi nr. 1481/2006.
Practic reclamantul solicită aplicarea dispoziţiilor internaţionale pe considerentul că în dreptul intern nu este protejat dreptul persoanelor victime ale unor condamnări politice.
Trimiterea reclamantului la dispoziţiile internaţionale prin care statele semnatare şi-au luat angajamentul în vederea legiferării de măsuri apte să aducă reparaţii prejudiciilor produse cetăţenilor de regimurile politice anterioare a fost înlăturată, faţă de faptul că aceste acte diplomatice nu creează şi nu recunosc, direct în patrimoniul persoanelor fizice o îndreptăţire la a primi asemenea despăgubiri, ci constituie doar direcţii de politică generală a acestor state.
De asemenea, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului nu are caracterul unui act ce dă naştere, direct în patrimoniul persoanelor fizice, la anumite drepturi în contra statelor semnatare, acest act fiind în vigoare la data survenirii condamnării politice a autorului reclamantului.
La fel, cât priveşte Rezoluţia nr. 1096/1998 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, aceasta are în vedere fixarea în sarcina statelor a obligaţiei de a lua măsuri în vederea reabilitării victimelor justiţiei totalitare comuniste, prin raportare la reparaţiile cuvenite celor condamnaţi pe nedrept pentru comiterea ce crime.
Or, o asemenea reparaţie este fixată de către legiuitorul român prin raportare la prejudiciul material pe care se obligă a-l acoperi integral, atunci când are în vedere lipsa unei reparaţii anterioare.
Însă această măsură rămâne la aprecierea puterii locţiitoare, dreptul intern având reglementări ce asigură protecţia dreptului persoanelor victime ale unor condamnări nedrepte. În acest sens este şi jurisprudenţa europeană a drepturilor omului, respectiv s-a apreciat că nu poate exista decât o obligaţie morală a statului de a acorda despăgubiri şi anume Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein şi alţii împotriva Germaniei şi prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus şi Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu impun statelor membre nicio obligaţie specifică de a repara nedreptăţile sau daunele cauzate de predecesorii lor. În motivarea sentinţei tribunalului, se face referire la jurisprudenţa de la Strasbourg care a reţinut că are o jurisprudenţă constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
De asemenea, se mai invocă jurisprudenţa aceleiaşi Curţi cu privire la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, sens în care a statuat că: nu se poate interpreta că ar exista vreo obligaţie generală a statului de a restitui proprietăţi care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenţiei ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricţii asupra libertăţii statelor de a stabili scopul şi condiţiile oricărei restituiri către foştii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantmer contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilităţii din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer şi alţii contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăţilor confiscate sau acordarea de compensaţii pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale şi economice, a condiţiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei şi alţii contra Greciei).
Împotriva sentinţei Tribunalului a formulat apel reclamantul, arătând că, întrucât îşi fundamentează cererea pe dispoziţiile dreptului comun privitoare la răspunderea civilă delictuală, iar nu pe cele ale legii speciale, respectiv Legea nr. 221/2009, calea de atac este atrasă de aplicarea dispoziţiilor art. 2821 C. proc. civ., respectiv art. 2 lit. b) C. proc. civ.
Se invocă greşita interpretare şi aplicare a legii, sub aspectul efectelor actelor internaţionale şi sarcinilor revenite Statului Român din asumarea unor asemenea obligaţii chiar pe cale diplomatică, dar în principal asumate în temeiul art. 20 din Constituţia României din aplicarea prevederilor Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.
Prin întâmpinare, pârâtul, ca o chestiune prealabilă, solicită instanţei să califice drept recurs calea de atac, în considerarea calificării cererii drept una întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Totodată, invocă prescripţia dreptului la acţiune în considerarea dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, aplicabile cererilor în răspundere civilă delictuală începând cu momentul abolirii regimului comunist.
Într-o ultimă apărare se invocă inadmisibilitatea acţiunii în acordarea despăgubirilor morale faţă de deciziile nr. 1354/2010 şi 1358/2010 ale Curţii Constituţionale.
Prin Decizia civilă nr. 66 din 9 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă s-a respins, ca nefondat, apelul reclamantului.
A reţinut instanţa de apel că, în opinia reclamantului-apelant, acţiunea sa ar fi una fondată pe răspunderea statului pentru prejudiciile aduse ca urmare a luării unei măsuri de condamnare pentru o faptă caracterizabilă ca una de opoziţie la regimul politic anterior anului 1990.
Prima instanţă de fond a reţinut, fără a dezvolta în fapt şi în drept, că o acţiune civilă în răspundere delictuală este prescrisă.
În considerentele cererii de chemare în judecată, anticipând stridenţa unei astfel de excepţii, reclamantul a arătat ca fundamentul cererii sale l-ar constitui aplicarea directă a art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în condiţiile art. 23 şi art. 52 alin. (3) din Constituţie, care reprezintă temei neechivoc al răspunderii obiective a statului pentru eroarea judiciară, invocă drept moment al curgerii prescripţiei extinctive pe cel în care, prin Legea nr. 221/2009, au fost încriminate ca având caracter politic asemenea condamnări, ce erau contrare Constituţiei din anul condamnării precum şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului la care România a aderat la data de 10 decembrie 1948.
În ce priveşte excepţia prescripţiei extinctive, motivarea primei instanţe a fost suplinită de către instanţa de apel.
Sub acest aspect, instanţa de apel a considerat că nu se poate pune problema începerii curgerii termenului în momentul abolirii regimului comunist despre care, în mod necontestat, se reţine că ar fi fost o formă de violenţă morală, care împiedica promovarea unei asemenea acţiuni. Acest moment se calculează de la data recunoaşterii, prin lege, a caracterului politic al condamnării suferite întrucât, anterior survenirii actului normativ, nu se putea formula o cerere în constatarea caracterului politic al condamnării şi, în consecinţă, repararea prejudiciului.
Astfel, toate apărările recurentului au fost apreciate ca fiind o pretinsă încălcare a Statului Român a unor drepturi născute din diverse acte normative şi, respectiv, nenormative, aparţinând dreptului diplomatic în care România este parte.
Referitor la instituţia răspunderii delictuale, instanţa de apel a reţinut că prejudiciul se naşte ca urmare a unui act ilicit al făptuitorului, act ce creează un prejudiciu victimei sale.
Fapta în concret s-a săvârşit anterior anului 1990. Ulterioare acestui moment sunt actele normative invocate de către apelant.
Cât priveşte ultimul dintre acestea, Legea nr. 221/2009, apelantul pretinde ca efect al declarării caracterului politic al condamnării suferite este recunoaşterea dreptului său la despăgubire, în sensul dispoziţiilor art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia, întrerupere ce trebuie să intervină în mod imperativ, în interiorul termenului de prescripţie, iar nu după ce acesta s-a încheiat.
Conchide instanţa de apel, cu privire la excepţia prescripţiei extinctive, că cel puţin în momentul în care, potrivit Decretului-lege nr. 118/1990, Statul Român, prin organele sale legislative, a recunoscut existenţa şi efectele vătămătoare ale măsurilor de persecuţie politică practicată de regimul politic abolit, a încetat orice violenţă care ar fi putut vicia consimţământul, voinţa părţii de a promova o acţiune de tipul celei de faţă, începând, deci, curgerea termenului prevăzut de art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
În consecinţă, actul normativ ce se pretinde a constitui forma de renunţare a statului la prescripţia începută în favoarea sa este ulterior încheierii intervalului de 3 ani de la data la care exerciţiul dreptului la acţiune nu a mai fost împiedicat, aşa încât instituţia întreruperii cursului prescripţiei nu este aplicabilă, aşa cum o pretinde reclamantul.
Prin urmare, a fost suplinită motivarea primei instanţe de fond, cât priveşte reţinerea excepţiei prescripţiei extinctive.
Cu privire la dreptul reclamantului la despăgubire prin prisma celorlalte acte normative sau diplomatice, instanţa de apel a apreciat că analiza incidenţei acestor acte normative este oprită, câtă vreme acestea se situează la o distanţă mai mare de 3 ani de data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată, chiar de la intrarea în vigoare, pe teritoriul Statului Român, a dispoziţiilor Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, prin Legea nr. 30/1994, sub acoperirea căreia se aşează pretenţia la despăgubire.
În aceste condiţii, s-a apreciat ca lipsită de eficienţă juridică examinarea efectelor pe care intrarea în vigoare pe teritoriul Statului Român a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului a avut-o, dar şi a eventualelor obligaţii născute sau nu în patrimoniul resortisanţilor statului ca urmare a edictării diverselor acorduri, rezoluţii şi alte asemenea instrumente aparţinând dreptului tratatelor.
Împotriva deciziei Curţii de apel, reclamantul a declarat recurs.
În motivarea recursului, reclamantul a susţinut următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei, reclamantul susţine că momentul la care, pe plan subiectiv, a luat naştere dreptul la exercitarea acestei acţiuni este acela când persoana cunoaşte paguba, întinderea ei şi persoana care a provocat-o. Determinarea acestui moment trebuie să aibă la bază criteriile de la care pleacă legea în stabilirea acestui moment. De asemenea, recurentul subliniază că temeiul juridic care atrage răspunderea pârâtului nu îl constituie Legea nr. 221/2009, fiind cunoscută problematica acestei legi. În opinia recurentului, doar Legea nr. 221/2009 este momentul la care se raportează, pentru că acesta este singurul act normativ care la art. 1 alin. (2) enumera limitativ condamnările cu caracter politic, act normativ care pune capăt eventualelor speculaţii, fiind legea care face precizări clare vizând care fapte sunt condamnări cu caracter politic.
În ce priveşte Decretul nr. 118/1009, recurentul susţine ca acest act normativ nu este lege specială în materie de despăgubiri; în acest sens, evocă art. 1, 3, 4, 8, 9 şi 11 şi precizează că nu a urmat o procedură administrativă prealabilă, neputându-se confunda prejudiciul material şi prejudiciul moral din perspectiva celor două acte normative invocate.
Susţine şi faptul că obiectul cauzei dedus judecăţii nu se referă la erori judiciare ci la o condamnare pentru o infracţiune existentă în acea perioadă, însă considerată cu caracter politic prin Legea nr. 221/2009.
În concluzie, recurentul arată că instanţa de judecată trebuia să analizeze toate temeiurile juridice invocate prin acţiunea introductivă, atât cele din dreptul intern român, cât şi cele de drept internaţional, care au o legătură directă şi incriminează ceea ce s-a întâmplat la vremea respectivă cu persoana reclamantului.
Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză, Înalta Curte apreciază recursul ca nefondat, conform considerentelor ce se vor arăta în continuare:
Înalta Curte constată că instanţa de apel, găsind întemeiată apărarea intimatului referitoare la împlinirea cursului prescripţiei, a apreciat că se impune menţinerea soluţiei de respingere a acţiunii reclamantului, dar ca prescrisă, sens în care a complinit motivarea primei instanţe.
Totodată, dând eficienţă art. 137 C. proc. civ., instanţa de apel a apreciat că admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune face de prisos analiza fondului cererii, de aceea nu a mai luat în analiză incidenţa actelor normative de drept internaţional sau a actelor diplomatice.
Prin criticile aduse în recurs, reclamanta constată considerentele în care instanţa de apel a reţinut că are efect întreruptiv al cursului prescripţiei Decretul nr. 118/1990 şi susţine că, în realitate, un astfel de efect îl are Legea nr. 221/1990, care enumera limitativ condamnările cu caracter politic.
Critica este apreciată de Înalta Curte ca neîntemeiată. Potrivit dispoziţiilor art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia.
Înalta Curte apreciază că o astfel de recunoaştere a avut loc la momentul intrării în vigoare a Decretului-lege nr. 118/1990, decret care priveşte acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatură instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate opri constituite în prizonieri.
Prin acest decret, în art. 1 lit. a) - e) se recunosc faptele ce pot fi considerate persecuţii din motive politice, precum şi dreptul celor ce au fost persecutaţi la reparaţii materiale.
Împrejurarea că prin Decretul-lege nr. 118/1390 nu se recunoaşte şi un drept la reparaţii pentru prejudiciile morale nu poate lipsi actul normativ de efectul întreruptiv la care s-a făcut referire în precedent, întrucât principiul care guvernează materia răspunderii civile este cel al reparării integrale a prejudiciului, iar în materia delictului civil prejudiciul poate avea atât o componentă materială, cât şi una morală.
În acest context, cu atât mai mult cu cât recurenta-reclamantă a ţinut să precizeze în toate stadiile procesuale că acţiunea sa nu se întemeiază pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009 ci, deducând din invocarea dispoziţiilor art. 7 şi 8 din Decretul nr. 167/1958, pe dispoziţiile de drept comun (art. 998 - 999 din C. civ. de la 1864) şi pe dispoziţiile de drept internaţional, aceasta este prescriptibilă în condiţiile art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
În mod corect a reţinut instanţa de apel că întreruperea cursului prescripţiei a operat la intrarea în vigoare a Decretului-lege nr. 118/1990, respectiv la 9 aprilie 1990, dată de la care a început să curgă un nou termen de prescripţie de 3 ani, conform art. 17 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.
Cum această nouă prescripţie s-a împlinit la 9 aprilie 1993, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/1990 nu mai putea avea efect întreruptiv, întrucât nu mai exista o prescripţie în curs.
De asemenea, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel, reţinând în mod legal şi temeinic intervenţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a respectat dispoziţiile art. 137 C. proc. civ. şi nu a mai intrat în analiza fondului litigiului dedus judecăţii.
Toate aceste considerente au fundamentat convingerea Înaltei Curţi că în cauză nu este incident niciunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., de aceea va respinge recursul ca nefondat în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul N.T. împotriva Deciziei civile nr. 68 din 9 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3239/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3266/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
