ICCJ. Decizia nr. 3266/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3266/2013
Dosar nr. 654/1/2013
Şedinţa publică din 12 iunie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 27 decembrie 2006 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanta A.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primăria Oraşului E. şi Primarul Oraşului E., anularea dispoziţiei din 3 noiembrie 2006 emisă de primar (prin care i s-a respins notificarea din 14 februarie 2002 pe motiv că nu a făcut dovada dreptului de proprietate) şi restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 167 m.p. din parcelarea T.-B., situată în Oraşul E., cu vecinătăţile menţionate în planul de parcelare.
Prin sentinţa civilă nr. 1061 din 31 mai 2007, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a respins acţiunea, ca nefondată, reţinând că, deşi reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului său asupra terenului în litigiu, actul exhibat nu face o identificare a imobilului prin vecinătăţi, iar o atare operaţiune nu s-a putut face nici în faţa instanţei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta.
Prin decizia nr. 91/C din 2 aprilie 2009, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată din oficiu; a admis apelul reclamantei şi a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea formulată, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că din actele de stare civilă existente la dosar rezultă că reclamanta este nepoată de soră a defunctei S.V., având calitatea de colateral privilegiat.
La data de 19 aprilie 1984 s-a dezbătut succesiunea rămasă de pe urma defunctului S.I., decedat la 14 februarie 1984, eliberându-se certificatul de moştenitor de către fostul notariat de Stat al sectorului 4 Bucureşti.
De pe urma defunctului S.I. a rămas ca moştenitoare legală şi testamentară S.V., în calitate de soţie supravieţuitoare, căreia îi revine întreaga masă succesorală rămasă de pe urma defunctului.
În urma decesului numitei S.V., decedată la 13 ianuarie 1991, s-a dezbătut succesiunea, eliberându-se certificatul de moştenitor din 9 aprilie 1991 şi au rămas ca moştenitori: A.M. (nepoată de soră) în calitate de legatar cu titlu particular, căreia îi revine locul de veci situat în Cimitirul G., A.R.M., A.R.C. (strănepoţi) cărora, în baza testamentului olograf datat 29 aprilie 1989, le revine întreaga masă succesorală.
În raport de această situaţie, instanţa de apel a apreciat că reclamanta nu are calitate procesuală activă de a sta în proces, deoarece, în calitate de legatar cu titlu particular, i-a revenit exclusiv locul de veci, restul masei succesorale revenind legatarilor cu titlu universal.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta.
Prin decizia nr. 2772 din 6 mai 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins recursul reclamantei, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a reţinut că reclamanta s-a legitimat ca moştenitoare legală şi testamentară a defunctului S.I., fiind nepoată de soră a defunctei S.V., astfel că, în raport cu clasa de rudenie, este colateral privilegiat.
Din certificatul de moştenitor din 19 iulie 1984 eliberat de fostul Notariat de Stat al sectorului 4 Bucureşti rezultă că, de pe urma defunctului S.I., decedat la data de 14 februarie 1984, a rămas ca moştenitor legal şi testamentar S.V.
Din certificatul de moştenitor din 9 aprilie 1991 eliberat de acelaşi notariat rezultă că, de pe urma defunctei S.V., decedată la 13 ianuarie 1991, au rămas ca moştenitori A.M. în calitate de nepoată de soră şi legatar cu titlu particular, căreia îi revine locul de veci situat în Cimitirul G., A.R.M. şi A.R.C., strănepoţi, cărora le revine întreaga masă succesorală, conform testamentului olograf din 29 aprilie 1989.
În aceste condiţii, în mod corect instanţa de apel a constatat că recurenta-reclamantă nu are calitate procesuală activă în cauză, faţă de defuncta S.V. prin testamentul său gratificând-o doar cu locul de veci.
Împotriva acestei decizii, recurenta A.M. a formulat contestaţie în anulare, întemeiată pe prevederile art. 318 C. proc. civ., susţinând faptul că instanţa de recurs a omis să cerceteze motivele formulate.
Prin decizia nr. 7848 din 4 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis contestaţia în anulare, a anulat decizia nr. 2772 din 6 mai 2010 şi a fixat termen pentru rejudecarea recursului la data de 3 februarie 2012, la acelaşi complet de judecată.
În motivarea acestei decizii s-a reţinut că sunt întrunite cerinţele art. 318 teza a II-a C. proc. civ., instanţa de recurs omiţând, din greşeală, să cerceteze ambele motive de recurs indicate de către recurentă.
Astfel, nu s-au analizat motivele de recurs prin care recurenta reclama şi calitatea de moştenitor legal, precum şi cel privind calitatea celorlalţi moştenitori, cu privire la care s-au şi făcut completările aferente în urma obţinerii încheierii de rectificare a certificatului de moştenitor avut în vedere de instanţă.
În rejudecare, prin decizia civilă nr. 613 din 3 februarie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanta A.M. şi a casat decizia civilă nr. 91/C din 2 aprilie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare aceleaşi instanţe de apel.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa supremă a reţinut, în esenţă, că reclamanta A.M. a făcut dovada că este moştenitoarea legală a mătuşii sale (sora mamei) S.V., iar aceasta din urmă la rândul său este moştenitoarea fostului proprietar S.I., prin urmare este persoană îndreptăţită să beneficieze de măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul notificat. Constatând că în mod greşit instanţa de apel a respins contestaţia reclamantei împotriva dispoziţiei 3 noiembrie 2009 emisă de Primarul Oraşului E. pentru lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, fără a examina motivele de apel ale acesteia raportate la aspectele de fond ale cererii de acordare de măsuri reparatorii, instanţa de recurs a casat decizia recurată cu trimiterea apelului spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.
După casarea cu trimitere, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa la data de 17 aprilie 2012.
În conformitate cu dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. şi în raport de limitele casării, în apel s-a încuviinţat completarea materialului probator cu înscrisuri şi expertiză topografică pentru identificarea terenului notificat de reclamantă şi pentru stabilirea regimului juridic al acestuia în vederea stabilirii măsurilor reparatorii la care reclamanta este îndreptăţită.
Prin decizia civilă nr. 141/C din 12 decembrie 2012, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a admis apelul reclamantei; a modificat în tot hotărârea atacată, în sensul admiterii acţiunii; a anulat dispoziţia din 3 noiembrie 2006 emisă de Primarul Oraşului E. şi a obligat pârâţii să restituie în natură reclamantei suprafaţa de teren de 167 m.p. din parcelarea „T.-B.” identificat prin expertiza ing. C.C. în apel.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a constatat că s-a reţinut, de către instanţa supremă, că reclamanta A.M. are calitatea de succesoare legală a defunctului S.I., autorul său fiind proprietarul unui teren în suprafaţă de 167 m.p. situat în Eforie Nord, conform contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat la data de 19 decembrie 1936 cu vânzătorul S.I., care la rândul său cumpără terenul de la vânzătorii A.B. şi R.B., conform înscrisului sub semnătură privată din 7 septembrie 1934.
În actele de vânzare-cumpărare mai sus menţionate s-a prevăzut că terenul înstrăinat reprezintă „o porţiune în formă de triunghi, de o suprafaţă de 167 m.p. din lotul nr. 7”, porţiunea de teren înstrăinată învecinându-se la Nord pe o lungime de 25 ml cu drumul despărţitor de loturile 40 şi 41, la Est pe o lungime de 15,30 m. cu restul lotului nr. 7 rămas în proprietatea vânzătorilor A.B. şi R.B. şi la Sud pe o lungime de 25 m liniari cu drumul despărţitor de proprietăţile O.N.E.F.
Tribunalul Constanţa a reţinut în mod judicios că actele sub semnătură privată mai sus menţionate fac dovada calităţii de proprietar asupra terenului de 167 m.p. în persoana autorului reclamantei S.I., prin prisma succesiunii legilor în timp la nivelul anilor 1936 C. civ. reglementa, în art. 1295 principiul consensualismului, astfel încât la acea dată nu se impunea încheierea în formă autentică a actelor de înstrăinare a terenurilor, această obligaţie fiind instituită doar prin Legea nr. 203/1947.
În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 23.1 lit. a) din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor Metodologice de Aplicare a Legii nr. 10/2001 care includ în categoria actelor doveditoare ale drepturilor de proprietate „actul sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărţeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcţiuni şi la interzicerea construirii fără autorizare.”
Sub aspectul caracterului abuziv al preluării, instanţa de apel a reţinut că, deşi prin notificarea adresată Oraşului E. reclamanta a susţinut că terenul în suprafaţă de 167 m.p. a fost preluat de stat în anul 1960 în temeiul Decretului nr. 111/1951, în conformitate cu Dosarul nr. 169/1960 întocmit de către Comitetul executiv al Sfatului Popular al Oraşului Constanţa, ca fiind bun abandonat, nu s-a depus la dosar hotărârea judecătorească de declarare a bunului ca fiind abandonat, iar unitatea deţinătoare nu a opus reclamantei un titlu valabil de preluare a terenului de la proprietarul S.I. În atare situaţie, devin incidente dispoziţiile art. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007, conform cărora „în cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat (de exemplu decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv se găseşte în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării), soluţionarea notificării se va face în funcţie şi de acest element, faptul că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă.
Instanţa de apel a mai reţinut că în adresa din 8 iunie 2012 emisă de Oraşul E., Direcţia Administraţiei Domeniu Public şi Privat, se menţionează că fostul lot nr. X din parcelarea B. are o suprafaţă totală de 406 m.p. astfel cum a fost identificat de expertul C.C. şi este afectat parţial de construcţia hotelului „P.” şi de spaţiul verde din jurul hotelului, conform hotărârii Consiliului Local nr. 109/2000 şi H.G. nr. 904/2002.
Din expertiza supliment la raportul de expertiză ing. C.C. rezultă că suprafaţa de 167 m.p. a fost identificată în cadrul fostului lot nr. 7 din parcelarea „T.-B.” şi nu este afectat de construcţia hotelului „Prahova", nici de alei de acces sau de detalii de sistematizare, putând fi restituit în natură reclamantei.
Instanţa de apel a mai reţinut că, atâta timp cât acest teren nu are o afectatiune publică, nu intră în sintagma de „amenajări de utilitate publică a localităţilor urbane şi rurale” astfel cum e determinată de prevederile mai sus invocate, neputând fi asimilat unui spaţiu verde între blocuri şi nici nu are destinaţia de parc sau de grădină publică, apartenenţa la domeniul public nu constituie impediment la restituirea în natură.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâţii Primăria Oraşului E. şi Primarul Oraşului E., formulând următoarele critici:
I. Terenul identificat de expertul C.C. nu este acela menţionat în actul de proprietate pe care reclamanta îl exhibă, iar modalitatea în care el este identificat în actul de cumpărare nu permite niciunui expert să îl localizeze în interiorul lotului 7. În realitate, potrivit actului de proprietate, terenul în litigiu se află pe porţiunea afectată de Hotelul P. şi nu în partea de jos, aşa cum l-a plasat expertul în scopul de a deschide calea restituirii în natură.
Cum nu se poate face dovada care este terenul aflat în proprietatea autorului reclamantei atunci când a fost preluat în mod abuziv de stat, nu poate fi admisă cererea de restituire în natură, întrucât există riscul ca reclamanta să intre în posesia altui teren decât acela la care este îndreptăţită.
II. În mod greşit instanţa de apel a apreciat că terenul în litigiu poate fi restituit în natură, întrucât acesta reprezintă spaţiu verde situat între Hotel P. şi Vila L., iar potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru suprafaţa ocupată de amenajări de utilitate publică măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
În acest sens, recurenţii-pârâţi arată că instanţa de apel a ignorat în totalitate situaţia juridică învederată de aceştia, conform căreia lotul face parte din domeniul public al Oraşului E., potrivit hotărârea Consiliului Local nr. 109/2000, H.G. nr. 904/2002 şi hotărârea Consiliului Local nr. 117/2003 prin care s-a aprobat inventarul Oraşului E..
De asemenea, sunt incidente cauzei dispoziţiile art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului modificată şi completată prin O.U.G. nr. 114/2007, potrivit căreia schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, reducerea suprafeţelor acestora ori strămutarea lor este interzisă indiferent de regimul juridic al acestora, actele administrative sau juridice emise ori încheiate cu nerespectarea celor arătate anterior fiind lovite de nulitate absolută.
Recursul este nefondat, pentru următoarele argumente:
I. Critica conform căreia „Terenul identificat de expertul C.C. nu este acela menţionat în actul de proprietate pe care reclamanta îl exhibă, iar modalitatea în care el este identificat în actul de cumpărare nu permite niciunui expert să îl localizeze în interiorul lotului 7” şi că „(...) nu se poate face dovada care este terenul aflat în proprietatea autorului reclamantei atunci când a fost preluat în mod abuziv de stat (...)”, nu poate fi primită, fiind contrazisă de probatoriile administrate în cauză, ce nu pot fi analizate şi interpretate în calea de atac a recursului.
Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 23 din Legea nr. 10/2001, sarcina probei proprietăţii, a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive şi a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul.
Noţiunea de „acte doveditoare” la care face referire art. 23 din lege a fost precizată prin Normele Metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în art. 23.1 lit. a)-h), în care s-au enumerat înscrisurile cu valoare probantă în dovedirea dreptului de proprietate de către persoana îndreptăţită, respectiv, acte translative de proprietate, acte ce atestă calitatea de moştenitor, acte ce permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, acte care atestă deţinerea proprietăţii de către persoana îndreptăţită sau ascendentul acesteia la data preluării abuzive, acte ce descriu construcţia, declaraţii notariale pe proprie răspundere date de persoana ce se consideră îndreptăţită, precum şi orice alte înscrisuri de care înţelege să se folosească aceasta.
În speţă, prin decizia de casare s-a stabilit calitatea de persoană îndreptăţită la restituire a reclamantei, iar aceasta a făcut dovada proprietăţii, problema supusă analizei în rejudecare fiind aceea a întinderii dreptului de proprietate.
În acest sens, cu prilejul rejudecării cauzei în apel, instanţa de judecată a dispus efectuarea unei expertize de specialitate asupra căreia recurenţii-pârâţi nu au avut nici un fel de obiecţiuni, unul din obiectivele acestei expertize constituindu-l „determinarea şi delimitarea în cadrul lotului 7 cu suprafaţă totală de 406 m.p., din cadrul parcelării numite T.-B., a terenului în suprafaţă de 167 m.p., ce face obiectul notificării din 14 februarie 2002 (...) teren dobândit de autorul reclamantei în baza chitanţei antecontract de vânzare-cumpărare încheiat la 19 decembrie 1936 (...)”.
Urmare a răspunsului expertului de specialitate la acest obiectiv, astfel cum a fost stabilit de către instanţă, a rezultat că suprafaţa de 167 m.p. face parte din lotul cu nr. 7, în suprafaţă totală de 406 m.p., fiind, deci, contrar susţinerilor recurenţilor-pârâţi, identificat şi identificabil.
II. Referitor la greşita restituire în natură a terenului în litigiu, şi această critică urmează a fi înlăturată, pentru considerentele ce se vor arăta:
Potrivit legii speciale de reparaţie, prin teren liber restituibil în natură se înţelege terenul neconstruit sau neafectat de amenajări de utilitate publică, ce nu afectează căile de acces (existenţa pe terenul respectiv a unor străzi, parcări trotuare), existenţa sau utilizarea unor amenajări subterane (conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru).
Potrivit art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, sintagma „amenajări de utilitate publică” are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv, suprafaţa de teren supusă unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume, căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare, etc), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele.
Chiar dacă terenul dispus a fi restituit în natură ar fi constituit spaţiu verde, astfel cum susţin recurenţii-pârâţi, faţă de concluziile raportului de expertiză şi de dispoziţiile legale anterior citate, acest lucru nu constituie un impediment la restituirea în natură către persoana îndreptăţită.
Aceasta întrucât, conform art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, nu orice teren ce reprezintă zonă verde constituie „amenajare de utilitate publică”, ci doar cele destinate a deservi nevoilor comunităţii, şi anume, „amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice”.
În speţă, nu s-a reţinut că terenul dispus a fi restituit în natură, în suprafaţă de 167 m.p., ar avea o asemenea destinaţie, dimpotrivă, prin expertiza efectuată s-a constatat că „ (...) nu este ocupat de nici un fel de construcţii, nici de Hotelul P., nici de alei de acces sau alte detalii de sistematizare, fapt ce permite restituirea în natură a terenului revendicat (...)”.
Prin urmare, nefiind vorba despre spaţiu verde din jurul blocului, grădină publică sau parc, în consecinţă, nefiind necesar comunităţii, în mod corect instanţa de apel, în rejudecare, a dispus restituirea în natură, către reclamantă, a suprafeţei de teren în discuţie, neputându-se reţine încălcarea niciuneia din dispoziţiile legale invocate prin cererea de recurs.
Raportat la considerentele anterior expuse, împrejurarea că terenul în litigiu ar aparţine domeniului public al Oraşului E., conform hotărârii Consiliului Local nr. 109/2000 şi hotărârii Consiliului Local nr. 117/2003 nu are nicio relevanţă în cauză, o atare apartenenţă neputând constitui impediment la restituirea în natură.
Dispoziţiile art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, la care fac referire recurenţii-pârâţi, conform cărora „Schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, reducerea suprafeţelor acestora ori strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora”, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât nu s-a dovedit că terenul în litigiu ar avea o asemenea destinaţie.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Primăria Oraşului E. şi Primarul Oraşului E. împotriva deciziei nr. 141/C din 12 decembrie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3267/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3265/2013. Civil → |
|---|
