ICCJ. Decizia nr. 3015/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3015/2013
Dosar nr. 6090/1/2010*
Şedinţa publică din 30 mai 2013
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la de 18 aprilie 2007 pe rolul Judecătoriei Braşov, reclamanţii S.J. şi S.S. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Braşov, Municipiul Braşov prin Primar, SC R. SRL şi M.D.M. şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate calitatea de proprietar a antecesoarei reclamanţilor, S.O., născută B., asupra imobilului situat în Braşov, şi dezmembrat ulterior în două apartamente, să constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului preluat în mod abuziv, să dispună restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, radiind înscrierile ulterioare înscrierii dreptului de proprietate al antecesoarei reclamanţilor, stabilind pe baza comparării titlurilor de proprietate, că dreptul de proprietate al reclamanţilor dobândit prin cumpărare la data de 28 octombrie 1932 şi moştenire este preferabil dreptului pârâţilor, dobândit prin cumpărare, de la un neproprietar şi să oblige pârâţii să le predea posesia imobilului în litigiu, cu cheltuieli de judecată.
În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ, art. 1 şi 2 din Legea nr. 10/2001, art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi pe Legea nr. 115/1938.
Faţă de dispoziţiile art. 2 lit. b) C. proc. civ. raportat la art. 158-159 C. proc. civ., prin sentinţa civilă nr. 265 din 16 ianuarie 2008, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 643 din 05 iunie 2008 a Tribunalului Braşov, Judecătoria Braşov, a declinat competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Tribunalului Braşov.
Prin sentinţa civilă nr. 335/S din 13 noiembrie 2008, Tribunalul Braşov, a respins excepţia decăderii reclamanţilor din dreptul de a formula acţiunea, a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Economiei şi Finanţelor pentru Statul Român, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Braşov prin Primar şi a respins acţiunea formulată de reclamanţii S.J. şi S.S. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, Municipiul Braşov, SC R. SRL şi M.D.M.
A obligat pe reclamanţi să plătească pârâtei M.D.M. suma de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut următoarele:
Defuncta S.O. a locuit în imobilul în litigiu ulterior preluării acestuia de către stat, până la data de 18 august 1962, dată la care a părăsit definitiv ţara.
În cauză nu s-a probar incidenta vreunei cauze independente de voinţa reclamanţilor, care să îi fi împiedicat pe aceştia să formuleze cereri de restituire în baza Legii nr. 10/2001.
Dimpotrivă, atât antecesoarea reclamanţilor, cât şi reclamanţii au cunoscut preluarea bunului de către stat, dreptul de proprietate al statului fiind intabulat în cartea funciară. Prin urmare, aceştia au avut cunoştinţă de împrejurările care determină includerea imobilului în litigiu în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, iar neurmarea procedurii prevăzute de respectiva lege le este imputabilă.
Pe de alta parte, nu se poate considera că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanţii nu ar fi avut interes să apeleze la procedura respectivă întrucât antecesoarea lor figura înscrisă în cartea funciară, întrucât reclamanţii nu puteau exercita dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, neavându-l în posesie.
Restituirea în natură a imobilului în litigiu era condiţionată de formularea notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001, soluţie întărită şi de prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998. În plus, pentru partea din imobil înstrăinată chiriaşei M.D.M., restituirea în natură era condiţionata de introducerea, de către proprietar, a acţiunii în constatarea nulităţii absolute a actului de înstrăinare în termenul special de prescripţie de 18 luni, nici unul dintre aceste demersuri nefiind întreprins de către reclamanţi.
Legea nr. 10/2001 suprimă acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât legea instituie controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii S.J. şi S.S., iar prin decizia nr. 44/Ap din 15 aprilie 2010, Curtea de Apel Braşov, a admis apelul formulat şi a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecata cererii de chemare în judecată.
Curtea de apel a reţinut că, la termenul de judecată din data de 15 aprilie 2010, reprezentantul convenţional al reclamanţilor, avocatul B.M., a depus la dosarul cauzei o declaraţie a reclamanţilor de renunţare la judecata cererii de chemare în judecată, încheiată în formă autentică, cu respectarea dispoziţiilor Convenţiei de la Haga, din 5 octombrie 1961, privind obligativitatea apostilării.
Intimata pârâtă M.D.M., prezentă la acel termen, a declarat că este de acord cu renunţarea reclamanţilor la cererea de chemare în judecată, aspect care a fost confirmat şi de avocata acesteia.
De asemenea, reprezentanta intimatei pârâte SC R. SRL Braşov a fost de acord cu renunţarea la judecata cererii de chemare în judecată.
Împotriva acestei decizii cu formulat recurs reclamanţii S.J. şi S.S., pârâţii M.D.M. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Braşov.
Prin decizia 2707 din 23 martie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a constatat nul recursul declarat de reclamanţi şi a admis recursurile pârâţilor, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel, constatând că s-a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecată fără a exista acordul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Rejudecând cauza, prin decizia civilă nr. 131Ap din 16 noiembrie 2011, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis în parte apelul formulat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 335/S din 13 noiembrie 2008 a Tribunalului Braşov şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că:
A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Braşov prin Primar şi SC R. SRL.
A constatat nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului situat în Braşov, de la proprietarul anterior, S.O.
A obligat pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Braşov prin Primar şi SC R. SRL să lase în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor, în calitate de succesori ai defunctei S.O., imobilul compus din demisol şi cota de 41.20 din părţile se uz comun, situat în Braşov.
A dispus radierea dreptului de proprietate în favoarea Statului Român asupra imobilului din Braşov şi dreptul de administrare al SC R. SRL asupra acestui apartament.
A dispus reînscrierea dreptului de proprietate al antecesoarei reclamanţilor, S.O. (născută B.), asupra acestui imobil apartament şi respectiv înscrierea reclamanţilor asupra acestui imobil cu titlu de moştenire.
A respins restul pretenţiilor reclamanţilor.
A respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta M.D.M. având ca obiect revendicarea apartamentului din acelaşi imobil din Braşov.
A păstrat dispoziţiile din sentinţă cu privire la soluţionarea excepţiilor procesuale, a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi a decăderii reclamanţilor din dreptul de a formula acţiune, cât şi dispoziţia de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată de 1.000 RON, în favoarea pârâtei M.D.M..
A obligat apelanţii reclamanţi să plătească intimatei M.D.M. suma de 2.000 RON cheltuieli de judecată în apel şi a respins cererea apelanţilor reclamanţi de acordare a cheltuielilor de judecată în fond şi apel.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Verificând condiţiile prevăzute de art. 246 C. proc. civ. pentru renunţarea la judecată a cererii de chemare în judecată, instanţa a constatat că, pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi M.D.M. nu au fost de acord cu renunţarea la judecata cererii principale. S-a reţinut că voinţa reclamanţilor a fost manifestată în sensul de a se lua act de renunţarea la cererea de chemare în judecată, nefiind dorită o renunţare la drept şi nici o renunţarea la calea de atac.
Pe fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii sunt succesorii în drepturi ai S.O., născută B., fostă proprietară tabulară asupra imobilului situat în Braşov. Imobilul a fost dezmembrat în două apartamente: apartamentul situat la demisol , aflat şi în prezent în proprietatea Statului Român şi în administrarea SC R. SRL şi apartamentul situat la parter, vândut în baza Legii nr. 112/1995 către pârâta M.D.M., care şi-a înscris în CF dreptul de proprietate astfel dobândit.
Prin certificatul de moştenitor din 12 decembrie 2006, a cărui valabilitate nu a fost infirmată, a fost atestată calitatea reclamanţilor de moştenitori după fosta proprietară tabulară, indiferent de faptul că imobilul în litigiu ar fi cuprins sau nu în masa succesorală.
Pentru aceste considerente, instanţa a constatat că pretenţiile reclamanţilor de la primul petit al cererii presupun o constatare a existenţei unui drept care deja a avut loc, prin certificatul de moştenitor.
Acţiunea promovată de reclamanţi este o acţiune în revendicare, înregistrată pe rolul Judecătoriei Braşov după apariţia Legii nr. 10/2001, fără ca reclamanţii să se prevaleze de procedura acestei legi.
Instanţa a apreciat că, în raport de regimul juridic al imobilului şi de temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, apelul promovat trebuie analizat prin prisma dispoziţiilor deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Apărarea pârâtei M.D.M. privind inadmisibilitatea unei astfel de cereri în revendicare a fost respinsă de prima instanţă. Pe de altă parte, au intrat în puterea lucrului judecat soluţiile pronunţate de Tribunalul Braşov cu privire al excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român şi a Municipiului Braşov.
Instanţa a reţinut că titlul cumpărătoarei M.D.M. nu a fost invalidat. În lipsa unei hotărâri care să constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare al pârâtei M.D.M., titlul acesteia s-a consolidat, îndreptăţind-o la păstrarea posesiei şi proprietăţii asupra apartamentului achiziţionat în baza Legii nr. 112/1995 şi cu bună credinţă, cu consecinţa respingerii cererii în revendicarea îndreptată împotriva sa.
În ceea ce priveşte revendicarea reclamanţilor îndreptată împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiului Braşov şi SC R. SRL Braşov, având ca obiect apartamentul de la demisolul imobilului, instanţa de apel a constatat următoarele:
Acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deşi admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie analizată şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce priveşte criteriile de comparaţie a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.
A considera că există posibilitatea pentru reclamanţi de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, C. civ., însemnă încălcarea principiului specialia generalibus derogant şi o judecare formală a cauzei, în care instanţa să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă, că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice şi că restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat nu mai este posibilă, când, spre exemplu, cum este situaţia din prezenta cauză, cu privire la apartamentul pârâtei M.D.M., titlul subdobânditorului nu a fost anulat.
Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii a fost interpretată şi aplicată corect la circumstanţele cauzei de către instanţele anterioare, în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială şi cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acţiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, situaţie care însă nu se regăseşte în speţă.
Astfel, prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 ce intră sub incidenţa acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 şi 481 C. civ.
Admiterea cererii în revendicare promovată de moştenitorii fostului proprietar împotriva pârâţilor Statul Român. Municipiul Braşov şi SC R. SRL cu privire la apartamentul de la demisol este întemeiată, aplicându-se raţionamentul din decizia de recurs în interesul legii, deoarece această măsură nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice. Nu poate fi dată prevalenţă titlului statului în compararea cu titlul fostului proprietar, asupra acestui apartament, din moment ce însăşi Legea nr. 10/2001 califică drept abuzive toate preluările de imobile de către Statul Român în perioada 1945-1989.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs reclamanţii S.J. şi S.S., pârâta M.D.M., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Braşov şi pârâta SC R. SRL.
Prin recursul declarat, reclamanţii S.J. şi S.S. formulează următoarele critici de nelegalitate:
În ceea ce priveşte apartamentul, în mod eronat instanţa de apel a analizat apelul promovat de reclamanţi numai prin prisma dispoziţiilor deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece dreptul de proprietate al antecesoarei reclamanţilor, S.O., a fost radiat din cartea funciară abia în anul 2003, după apariţia Legii 10/2001.
Prin urmare, nu se poate pune problema unui concurs intre legea specială şi cea generală, întrucât la data de 15 ianuarie 2003, reclamanţii nu mai puteau uza de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în sensul de a formula notificare.
Recurenţii mai arată că, la data de 15 ianuarie 2003, cu scopul de a înlătura dreptul de proprietate al succesoarei lor, SC R. SRL a solicitat Judecătoriei Braşov - Serviciul de Carte Funciară radierea dreptului de proprietate al reclamanţilor şi intabularea dreptului de proprietate al Statului Român.
Aceasta cerere a avut ca temei o copie a tabelului anexă la Decretul nr. 92/1950 în care antecesoarea reclamanţilor figura cu imobilul naţionalizat, anexă care nu a fost publicată niciodată, nu a fost comunicată reclamanţilor şi, prin urmare, mu le este opozabilă.
Eronată este şi concluzia instanţei de judecată prin care se arată că, în lipsa unei hotărâri care să constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, titlul de proprietate al numitei M.D.M. s-a consolidat, îndreptăţind-o la păstrarea posesiei şi a proprietăţii asupra apartamentului achiziţionat în baza Legii nr. 112/1995 şi cu bună-credinţă.
Într-adevăr, reclamanţii nu au cerut desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare al pârâtei M.D.M., dar au solicitat compararea de titluri. Or, prin decizia recurată, instanţa de apel a constatat nevalabilitatea titluri statului de preluare a imobilului în litigiu, astfel încât M.D.M. a achiziţionat imobilul în litigiu de la un neproprietar, ceea ce face ca, în urma comparării de titluri, să se constate că titlul reclamanţilor este mai caracterizat decât cel al intimatei.
Mai mult, instanţa nu poate retine buna-credinţă a intimatei M.D.M., deoarece la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, succesoarea reclamanţilor era înscrisă în cartea funciară ca proprietara a ambelor apartamente, aspect pe care, cu minime diligenţe, intimata M.D.M. l-ar fi putut cunoaşte.
În drept, cererea de recurs este întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pârâta M.D.M. critică decizia pronunţată de instanţa de apel pentru următoarele motive pe care le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Instanţa de apel a interpretat greşit înscrisul depus de reclamanţi ca o renunţare la judecată şi nu ca o renunţare la calea de atac a apelului, cum ar fi fost corect.
Din conţinutul înscrisului depus, rezultă în mod clar şi fără putinţă de tăgadă faptul că intenţia reclamanţilor a fost cea de a renunţa la calea de atac a apelului şi nu de a renunţa la acţiunea formulată, cu atât mai mult cu cât pe rolul Curţii de Apel Braşov se află spre soluţionare Dosarul nr. 5159/197/2009 (1854/62/2010), având aceleaşi părţi şi privind acelaşi imobil.
Raportat la capetele de cerere din petit, hotărârea nu este motivată. Astfel, instanţa nu explică care sunt argumentele pentru care a constatat nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului litigios, ci reţine că imobilul a fost preluat în mod abuziv, pentru simplul motiv că preluarea a avut loc în perioada 1945-1989.
Recurenta mai arată că primul capăt de cerere, fiind o veritabilă acţiune în constatare, este inadmisibil, reclamanţii având deschisă calea acţiunii în realizarea dreptului.
În plus, având în vedere şi data introducerii acţiunii, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prezenta acţiune având apare ca fiind inadmisibilă, imobilul litigios intrând sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
Or, din probele administrate nu a rezultat faptul că reclamanţii ar fi persoane exceptate de la aplicarea Legii nr. 10/2001, ori faptul că, din motive independente de aceştia, nu au putut să utilizeze procedura specială, în termenul legal.
Mai mult, în urma analizării materialului probator a rezultat faptul că, atât autoarea reclamanţilor, cât şi aceştia au avut cunoştinţă despre preluarea bunului de către stat, astfel încât pasivitatea reclamanţilor, în sensul neurmăriri procedurii speciale, le este pe deplin imputabilă.
Recurenta mai arată că certificatul de moştenitor nu face dovada dreptului de proprietate al reclamanţilor, că nu există identitate între imobilele indicate în certificatul de moştenitor, imobilul proprietatea recurentei şi imobilul proprietatea Statului Român.
Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Braşov critică decizia instanţei de apel pentru următoarele considerente:
Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesual pasivă în cauză. Având în vedere obiectul cauzei dedusă judecaţii, legitimitatea procesuală revine Municipiului Braşov prin în Primar, în calitate de proprietar al imobilului, faţă de prevederile art. 5 alin. (1) din Ordonanţa nr. 53/2002 şi art. 36 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991.
Pe fondul cauzei, recurentul arată că, de la intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, rămân fără aplicare dispoziţiile dreptului comun în materia acţiunilor în revendicare. Invocă în acest sens decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată în recursul in interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi susţine că procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 nu contravine prevederilor art. 6 Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Recurentul susţine că valabilitatea titlului statului trebuia analizată prin prisma normelor legale în vigoare la data preluării bunului, actele normativei în baza cărora s-a făcut preluarea nefiind aplicate într-un mod abuziv. În acest sens, recurentul indică dispoziţiile art. III din Decretul nr. 218/1960 şi Decretul nr. 712/1966.
Recurentul invocă practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizii ale Curţii Constituţionale şi ale Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În drept, cererea de recurs este întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pârâta SC R. SRL formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, întrucât deşi potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat, fără un titlu valabil, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale reparaţie, reclamanţii au apelat direct la instanţa de judecată, eludând procedura prealabilă impusa de Legea nr. 10/2001.
Reclamanţii nu au uzat de prevederile legii speciale, dar nici nu au dovada că sunt persoane exceptate de la aplicarea Legii nr. 10/2001 sau că, din motive independente de voinţa lor, nu au putut, în termen legal, să se folosească de procedura prevăzută de legea specială.
Reclamanţii cunoşteau faptul imobilul a făcut obiectul Decretului nr. 92/1950, fiind înscris în anexa acestuia, cunoşteau că imobilul a fost naţionalizat şi, ca urmare, aveau posibilitatea să uzeze de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, rămân fără aplicare dispoziţiile dreptului comun referitoare la imobilele ce formează obiectul acestei legi.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată următoarele:
În ceea ce priveşte recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Braşov şi de pârâta SC R. SRL:
Este nefondată critica prin care pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice susţine că nu are calitate procesual pasivă în cauză.
Calitatea procesuală pasivă presupune identitatea între persoana chemată în judecată şi subiectul de drept obligat în raportul juridic dedus judecăţii.
Or, cât timp reclamanţii au solicitat instanţei să constate nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului situat în Braşov, şi au revendicat inclusiv apartamentul situat la demisolul acestui imobil, aflat şi în prezent în proprietatea Statului Român şi în administrarea SC R. SRL, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesual pasivă în cauză.
Este, de asemenea, nefondată critica formulată de acelaşi recurent, prin care se susţine că preluarea imobilului în litigiu nu a fost abuzivă.
Imobilului situat în Braşov, a aparţinut a aparţinut autoarei reclamanţilor, S.O., născută B. şi a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950.
Valabilitatea titlului statului trebuie analizată din perspectiva art. 6 din Legea nr. 213/1998 care califică titlul valabil ca fiind acela emis cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care Romania era parte şi a legilor în vigoare la data preluării bunurilor de către stat.
Or, Constituţia din anul 1948 - sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul nr. 92/1950 - prevedea în art. 11 categoriile de bunuri care puteau fi supuse naţionalizării şi care nu concordau cu cele cărora li se aplica decretul de naţionalizare menţionat.
Tot astfel, art. 8 din Constituţia în vigoare la acea dată prevedea cu titlu de principiu că proprietatea particulară este recunoscută şi garantată prin lege. Textele constituţionale ulterioare, inclusiv art. 11, erau prevederi de excepţie de vreme ce derogau de la principiul garantării proprietăţii, permiţând pierderea dreptului de proprietate prin naţionalizare. Însă, excepţiile sunt de strictă interpretare, astfel încât extinderea aplicării lor la alte categorii de bunuri decât cele expres prevăzute de art. 11, este nelegală.
Nu în ultimul rând, Decretul nr. 92/1950 încălca dispoziţiile art. 480 C. civ., astfel încât, prin raportare la legile interne în vigoare la data aplicării lui, acest act normativ nu putea naşte în favoarea statului un titlu valabil de proprietate cu privire la imobilul în litigiu.
Sunt însă fondate celelalte critici formulate prin recursurile analizate şi care vizează nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul admiterii acţiunii în revendicare cu privire la apartamentul situat la demisolul imobilului din Braşov, critici întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001, ale art. 480 C. civ., pe dezlegările cuprinse în decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi pe normele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În prezenta cauză, reclamanţii au învestit instanţele cu o cerere în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile de drept comun în materie.
După intrarea în vigoare a Legii 10/2001, în condiţiile concrete ale cauzei, o astfel de cerere nu mai poate fi promovată.
Prin decizia în interesul deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a analizat problema existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ.
S-a concluzionat că opinia unor instanţe, în sensul că o astfel de opţiune există pentru că nu este exclusă şi că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat în termenul legal o atare procedură ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., este greşită, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
S-a reţinut în decizia pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Totodată, s-a argumentat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.
Prin urmare, printr-o decizie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, au stabilit în privinţa concursului dintre legea specială şi legea generală că acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Aşa cum rezultă din considerentele anterior expuse ale acestei decizii în interesul legii, Legea nr. 10/2001 are, în privinţa imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, caracterul unei legi speciale, care, după intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acţiuni întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmăreşte restituirea bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare.
Faţă de prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate în procedura recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, hotărârea instanţei de apel este legală.
Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicţie deplină.
În plus, prin decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, s-a recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei pretins îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
În consecinţă, aşa cum s-a reţinut şi în considerentele deciziei în interesul deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008, întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Este adevărat că prin decizia în interesul deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008, s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
În analiza recursului în interesul legi cu care a fost sesizată şi în limitele acestei sesizări, Înalta Curte a avut în vedere ipoteze în care, ulterior preluării bunului de către stat, acesta a fost înstrăinat unui terţ dobânditor, ambele părţi prevalându-se de existenţa unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Pentru ipoteza în care bunul preluat de stat se află încă în posesia unei unităţi deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001, reglementarea unei proceduri speciale de restituire, obligatorii, nu poate reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.
Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat şi aflate în posesia unei unităţi deţinătoare nu vine în conflict cu norma europeană şi se înscrie în soluţiile de restituire a bunurilor confiscate adoptate de stat.
Fiind reglementată prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.
Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Braşov şi de pârâta SC R. SRL, iar în temeiul art 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica decizia atacată în sensul că, în baza art. 296 C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii S.J. şi S.S. împotriva sentinţei civile nr. 335/S din 13 noiembrie 2008 a Tribunalului Braşov, secţia civilă.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta M.D.M.:
Înalta Curte urmează a respinge ca lipsit de interes acest recurs, pentru următoarele considerente:
Interesul, înţeles ca folos practic pe care partea îl urmăreşte prin punerea în mişcare a procedurii judiciare, trebuie să fie legitim, personal, născut şi actual.
Or, cât timp, prin decizia recurată, curtea de apel a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta M.D.M. având ca obiect revendicarea apartamentului din imobil, interesul său în promovarea căii de atac a recursului nu există.
Acest interes nu ar putea fi justificat, aşa cum a susţinut recurenta M.D.M. cu ocazia dezbaterilor, nici prin raportare la litigii ulterioare, în care reclamanţii ar putea, eventual, folosi dezlegarea pronunţată în soluţionarea capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului de preluare a bunului de către stat.
În primul rând, interesul, ca o condiţie de declanşare a procedurii judiciare, se apreciază în raport cu litigiu în curs, iar nu în raport cu litigii ulterioare. În al doilea rând, pentru considerente ce vor fi expuse în analiza recursului declarat de reclamanţi, dezlegarea capătului de cerere menţionat nu poate fi folosită de reclamanţi în justificarea existentei în patrimoniul lor a unui „bun” în sensul practicii actuale a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanţii S.J. şi S.S.:
Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat acest recurs.
Pentru considerentele expuse în analizarea recursurilor declarate de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi SC R. SRL, Înalta Curte a apreciat că regimul juridic aplicabil imobilului de faţă este cel reglementat de Legea nr. 10/2001, lege specială în raport cu dispoziţiile dreptului comun în materia revendicării şi de a cărei procedură reclamanţii nu au înţeles să uzeze.
Aşa cum s-a arătat şi analizarea recursurilor menţionate, prin decizia pronunţată în interesul deciziei nr. 33/2008, s-a reţinut că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Este adevărat că în cuprinsul acestei decizii, s-a argumentat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.
Însă, reclamanţii nu se află în situaţia menţionată în considerentele deciziei în interesul legii, în care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedura specială, în cauză, stabilindu-se că, deşi în cartea funciară era înscrisă autoarea reclamanţilor, atât aceasta, cât şi succesorii săi, reclamanţii din prezenta cauză, au cunoscut că imobilul a fost preluat de stat, fiind împiedicaţi să exercite posesia asupra apartamentelor în litigiu.
Prin urmare, Înalta Curte apreciază că aspectele invocate prin motivele de recurs, vizând înscrierile în cartea funciară şi necunoaşterea tabelului anexă la Decretul nr. 92/1950 nu pot reprezenta motive temeinice în sensul celor avute în vedere prin decizia în interesul legii menţionate, de natură a justifica pasivitatea reclamanţilor în ceea ce priveşte declanşarea procedurii reglementate de legea specială şi de a le deschide calea acţiunii în revendicare de drept comun.
În ceea ce priveşte celelalte susţineri ale reclamanţilor, Înalta Curte reţine următoarele:
Este adevărat că, prin decizia în interesul deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008, s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Însă această dezlegare cuprinsă în decizia în interesul legii nu-i scuteşte pe reclamanţi de a proba în cauză că sunt titularii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană şi al jurisprudenţei instanţei europene, deoarece în analiza recursului în interesul legii cu care a fost sesizată şi în limitele acestei sesizări, Înalta Curte a avut în vedere ipoteze în care, ulterior preluării bunului de către stat, acesta a fost înstrăinat unui terţ dobânditor, ambele părţi prevalându-se de existenţa unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Altfel spus, simpla împrejurare că prin restituirea bunului în litigiu nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, deoarece bunul se află încă în proprietatea statului, nu poate duce la admiterea cererii reclamanţilor în lipsa dovezii că aceştia sunt titularii bunului pretins.
Or, în cauză însă, reclamanţii nu se pot prevala de existenţa unui „bun” în accepţiunea dată de normele convenţionale şi de jurisprudenţa instanţei europene acestei noţiuni.
Aceasta deoarece, în jurisprudenţa actuală a Curţii Europene a intervenit o schimbare în ceea ce priveşte interpretarea atribuită noţiunii de „bun” în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a drepturilor Omului.
În practica anterioară a instanţei europene, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar nedefinitivă, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil anterior anului 1989, era calificată ca o privare nejustificată de proprietate. Această privare de proprietate era apreciată ca fiind incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza imposibilităţii exercitării de către proprietari a dreptului lor de proprietate asupra bunurilor vândute de stat unor terţi coroborată şi a lipsei unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului.
Raportat la această practică, simpla recunoaştere, în cauza de faţă a caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat, în temeiul Decretului nr. 92/1950, era suficientă pentru a constata existenţa unui „bun actual” în patrimoniul reclamanţilor.
Însă, prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, Curtea Europeană a reţinut că existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu doar dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului.
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului asupra imobilului, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv a dreptului de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia declanşării procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.
Prin urmare, câtă vreme reclamanţii nu beneficiază de o hotărâre definitivă şi executorie prin care să le fi fost recunoscută calitatea de proprietari a bunului în litigiu şi care să cuprindă dispoziţia expresă de restituire a imobilului, ei nu este titularii unui bun în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, ci doar a unui drept de creanţă, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi care urmează a fi putut fi valorificate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Dreptul de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001 a fost recunoscut de instanţa europeană prin hotărârea pilot, independent de nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea, aspect care, în jurisprudenţa anterioară a Curţii Europene reprezenta un element esenţial în recunoaşterea dreptului la restituirea imobilului.
Hotărârea pilot pronunţată de Curtea Europeană nu poate fi ignorată de instanţele naţionale, aplicarea acestei decizii în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie fiind obligatorie.
Prin urmare, constatând că reclamanţii nu deţin un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană şi că, din acest motiv ei nu pot obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, fără a putea beneficia de un drept de restituire care să îi îndreptăţească la redobândirea posesiei, Înalta Curte apreciază că este inutilă verificarea existenţei unui bun în patrimoniul pârâţilor, compararea titlurilor de proprietate, viciile titlului opus de pârâta M.D.M. şi, pe cale de consecinţă, analiza criticilor formulate prin motivele de recurs sub aceste aspecte.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ce nefondat, recursul declarat de reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Braşov şi de pârâta SC R. SRL împotriva deciziei civile nr. 131Ap din 16 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Modifică decizia atacată în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanţii S.J. şi S.S. împotriva sentinţei civile nr. 335S din 13 noiembrie 2008 a Tribunalului Braşov, secţia civilă.
Respinge ca lipsit de interes recursul declarat de pârâta M.D.M. împotriva aceleiaşi decizii.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii S.J. şi S.S. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2972/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3050/2013. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
