ICCJ. Decizia nr. 341/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA a ll-a CIVILĂ
Decizia nr. 341/2013
Dosar nr. 2232/114/2010*
Şedinţa publică de la 31 ianuarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, reclamanta U.M. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, acordarea de despăgubiri morale în cuantum de 10.000.000 lei, pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic.
În motivare, reclamanta a arătat că a suferit o măsură administrativă cu caracter politic, având ca obiect dislocarea, împreună cu familia sa din municipiul Giurgiu şi stabilirea de domiciliu obligatoriu în localitatea Frumosu - Câmpulung Moldovenesc, în perioada 04 iunie 1952 - 31 ianuarie 1954.
Tribunalul Buzău, prin sentinţa civilă nr. 1126 din 30 septembrie 2010, a admis, în parte, cererea formulată de către reclamanta U.M. şi a obligat pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, să plătească reclamantei despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea autorului C.E., în sumă de 21.000 lei.
Împotriva acestei decizii a formulat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin mandatar Direcţia Generală a Finanţelor Publice Buzău, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
După examinarea sentinţei prin prisma actelor si lucrărilor dosarului, raportat la dispoziţiile legale incidente în cauză şi la excepţia invocată de intimata U.M., Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia nr. 25 din 9 februarie 2011, a admis excepţia tardivităţii declarării apelului, invocată de intimata U.M. prin întâmpinare şi a respins, ca tardiv, apelul formulat de pârâtul Statul Român - Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Buzău, împotriva sentinţei civile nr. 1126 pronunţată la 30 septembrie 2010 de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu reclamanta U.M.
Împotriva deciziei civile nr. 25 din 9 februarie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti a formulat recurs pârâtul Statul Român - Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Buzău, invocând încălcarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9, art. 304 pct. 5 şi art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Recurentul pârât a susţinut că în mod eronat instanţa a respins apelul formulat ca fiind tardiv fără a ţine cont de faptul că în mod necorespunzător a fost citat M.F.P. şi nu D.G.F.P. Buzău, întrucât apelul împotriva sentinţei nr. 1126 din 30 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Buzău a fost declarat de D.G.F.P. Buzău în numele Ministerului Finanţelor Publice în baza unui mandat expres emis de acesta, respectiv în baza mandatului din 29 noiembrie 2010.
După examinarea criticilor invocate de recurent, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 42 din 10 ianuarie 2012 a admis recursul declarat de D.G.F.P. Buzău în numele Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei civile nr. 25 din 9 februarie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, înalta Curte a reţinut că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a indicat în calitate de pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice cu sediul în Bucureşti, iar D.G.F.P. Buzău a formulat întâmpinare în numele Ministerului Finanţelor Publice în baza mandatului din 31 mai 2010.
Sentinţa Tribunalului Buzău a fost pronunţată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a fost comunicată la sediul acestuia din str. Apolodor, conform actului de procedură aflat la fila 43 dosar fond.
Apelul declarat de D.G.F.P. Buzău în numele M.F.P., în baza mandatului de reprezentare din 29 noiembrie 2010 a fost înaintat prin fax la data de 14 decembrie 2010 şi înregistrat la Tribunalul Buzău la 15 decembrie 2010, conform rezoluţiei de la dosar.
Înalta Curte a constatat că sentinţa apelată nu a fost comunicată mandatarei pârâtului, D.G F.P. Buzău la sediul ales prin întâmpinare, din Buzău, str. Unirii, ci la sediul Ministerului Finanţelor Publice din Bucureşti, str. Apolodor, reţinând totodată, că faţă de menţiunea primirii prin fax a apelului declarat de D.G.F.P. Buzău, 14 decembrie 2010, nu se împlinise termenul de recurs de 15 zile prevăzut de dispoziţiile art. 284 C. proc. civ. calculat de la data comunicării sentinţei, 26 noiembrie 2010, conform procesului verbal de îndeplinire a actului de procedură de la dosar.
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de apel formulate, raportat la actele şi lucrările dosarului, precum şi textele legale incidente, Curtea a constatat următoarele:
Referitor la excepţia tardivităţii apelului formulată de către reclamanta U.M., Curtea a apreciat că aceasta este neîntemeiată, motivat de împrejurarea că apelul declarat de D.G.F.P. Buzău în numele M.F.P. pe baza mandatului de reprezentare depus la dosar a fost înaintat la Tribunalul Buzău la data de 14 decembrie 2010 prin fax, şi înregistrat la această instanţă, conform rezoluţiei judecătorului delegat la data de 15 decembrie 2010.
Din analiza actelor de la dosar mai rezultă că sentinţa împotriva căreia s-a declarat apel nu a fost comunicată mandatarei pârâtului D.G.F.P. Buzău la sediul ales prin întâmpinarea depusă la dosar, ci la sediul M.F.P. din Bucureşti şi faţă de menţiunea primirii prin fax a apelului declarat şi data comunicării acestei sentinţe, la data de 26 noiembrie 2010, conform procesului verbal de îndeplinire a actului de procedură, rezultă că s-a încadrat în termenul de 15 zile prevăzut de art. 284 C. proc. civ.
Pe fondul cauzei Curtea a reţinut că toate criticile formulate de apelantă sunt întemeiate, după cum urmează:
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare au fost declarate neconstituţionale de către Curtea Constituţională prin deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 pe considerentul că ele contravin art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic şi social, în care dreptatea este valoare supremă, încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată.
Aceste decizii ale Curţii Constituţionale sunt, conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, definitive şi obligatorii, fiind, aşadar, opozabile "erga omnes", inclusiv pentru instanţele judecătoreşti, obligativitate care decurge din principiul înscris în art. 1 alin. (5) din Constituţie potrivit căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, este obligatorie.
În ceea ce priveşte acţiunile introduse anterior publicării în M. Of. a deciziilor sus-menţionate, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, a rezolvat această problemă prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 stipulând că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Având în vedere jurisprudenţa comunitară (cauza Slavov şi alţii împotriva Bulgariei) s-a concluzionat de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Conform prevederilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recursul în interesul legii este obligatorie pentru instanţe.
Având în vedere, pe de o parte dispoziţiile art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., iar pe de altă parte faptul că potrivit deciziei civile nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, textul de lege mai sus-menţionat şi-a încetat efectele şi nu mai poale constitui temei pentru pricina de faţă, promovată ulterior publicării deciziilor Curţii Constituţionale în M. Of. şi termenului de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, soluţia de admitere a cererilor reclamantei întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, apare ca fiind nelegală, situaţie în care criticile apelantei sub acest aspect au fost admise.
În prezenta cauză se reţine că intimata reclamantă a beneficiat de dispoziţiile Decretului – Lege nr. 118/1990, astfel cum rezultă din actele depuse la dosar, fiindu-i stabilită, o indemnizaţie lunară, a cărei valoare este de 332 lei, conform cuponului de pensie depus la dosar.
Rezultă că în absenta unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Curtea de Apel Ploieşti Secţia I Civilă, prin decizia nr. 27 din 21 martie 2012 a respins excepţia tardivităţii apelului; a admis apelul formulat de pârâtul Statul Român - Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Buzău; a modificat în tot sentinţa sus menţionată în sensul că a respins în tot acţiunea.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, prin care a solicitat în temeiul motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului şi menţinerea sentinţei civile a Tribunalului Buzău ca legală şi temeinică.
Recurenta a invocat că prin decizia nr. 25 din 9 februarie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti au fost apreciate corect dispoziţiile art. 103 C. proc. civ., în condiţiile în care a considerat că cererea de apel a fost depusă peste termenul prevăzut de lege, nefiind formulată o cerere de repunere. În termenul de declarare a apelului.
Deşi în cuprinsul deciziei atacate sunt reţinute corect datele de comunicare a sentinţei atacate şi menţinerea primirii prin fax a apelului declarat, totuşi instanţa reţine că apelul este declarat în termen.
Prin ultima critică, recurenta susţine că decizia atacată n-ar fi trebuit să se raporteze la Decizia înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 12/2011 în condiţiile în care ne aflăm în situaţia nedeclarării apelului în termen.
Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile invocate şi temeiurile de drept invocat - art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., înalta Curte, constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte critica recurentei prin care a invocat că în mod greşit instanţa de apel a respins excepţia tardivităţii declarării cererii de apel, înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată.
Astfel, în raport de data comunicării sentinţei apelate la sediul mandatarei pârâtului, sediu ales prin întâmpinare şi data primirii prin fax a apelului, termenul prevăzut de art. 284 C. proc. civ. nu era în aceste condiţii, instanţa de apel a dat o rezolvare corectă excepţiei de tardivitate.
În ceea ce priveşte criticile care vizează fondul cauzei, înalta Curte arată că problema de drept care se pune în prezenta cauză nu este cea a îndreptăţirii reclamantei la acordarea daunelor morale în condiţiile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat în prezenta cauză, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Criticile vizând respingerea cererii de acordare a daunelor morale, faţă de greşita înlăturare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011.
Prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie stabilesc că, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept. Totodată, alin. (4) al articolului menţionat prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului in interesul legii, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În speţă, decizia atacată a fost pronunţată la data de 21 martie 2012 împrejurare din care rezultă că la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, cauza nu era soluţionată definitiv.
Este de necontestat că acţiunea reclamantei a fost promovată la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dar această împrejurare nu presupune ca efectele textului legal menţionat să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, astfel cum pretinde recurenta, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, şi prin urmare, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi nesocotită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În cauză, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Pentru aceste considerente, înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta U.M. împotriva deciziei civile nr. 21 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti - secţia civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta U.M. împotriva deciziei nr. 27 din 21 martie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti - secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 340/2013. Civil. Obligatia de a face.... | ICCJ. Decizia nr. 338/2013. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
