ICCJ. Decizia nr. 342/2013. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA a ll-a CIVILĂ
Decizia nr. 342/2013
Dosar nr. 5487/30/2010
Şedinţa publică de la 31 ianuarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş reclamanta S.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata echivalentului în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii a sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale pentru suferinţele îndurate de reclamantă şi întreaga sa familie pe perioada deportării în Bărăgan, în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, cu cheltuieli de judecată.
Reclamanta şi-a întemeiat acţiunea, în drept, pe art. 3 lit. e), art. 5 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) Legea nr. 221/2009.
Pârâta D.G.F.P. Timiş, în reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice a foi mulat întâmpinare, solicitând pe cale de excepţie, constatarea inadmisibilităţii cererii reclamantei şi respingerea acţiunii ca inadmisibilă, iar pe fond respingerea în tot a acţiunii ca netemeinică şi nelegală, respingerea acordării despăgubirilor de ordin moral în cuantumul solicitat în acţiune ca inadmisibile, neîntemeiate şi nelegale, precum şi respingerea ca nefondate a cheltuielilor de judecată solicitate.
Reclamanta a formulat precizare de acţiune prin care a solicitat obligarea Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice la plata echivalentului în lei a sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale aduse onoarei, demnităţii, reputaţiei, vieţii intime, familiale şi private, ca urmare a adoptării măsurilor administrative cu caracter politic a dislocării şi stabilirii domiciliului forţat dispuse împotriva sa şi a familiei sale în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.
Prin sentinţa civilă nr. 2230/PI din 14 aprilie 2011 Tribunalul Timiş a respins acţiunea formulată de reclamanta S.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Timiş.
Deliberând asupra cauzei, tribunalul a reţinut că obiectul cererii introductive îl reprezintă acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a), teza l-a din Legea nr. 221/2009: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al ll-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare".
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituţională a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza l-a sunt neconstituţionale.
Conform art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992: „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept".
Întrucât cele 45 de zile prevăzute de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 s-au împlinit, iar Parlamentul nu a pus de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, tribunalul a reţinut că temeiului invocat, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) şi-a încetat efectele.
Aplicarea în speţă a acestei decizii nu încalcă principiul neretroactivităţii deciziilor Curţii Constituţionale, câtă vreme în cauză nu a fost pronunţată încă o hotărâre judecătorească.
Având în vedere precizările temeiului de drept de către reclamantă, tribunalul a reţinut că art. 998, 999 C. civ. reglementează sediul materiei răspunderii civile delictuale de drept comun şi este de principiu că normele speciale ale Legii nr. 221/2009 se completează cu normele generale, în măsura în care nu sunt contrazise de acestea din urmă, chiar dacă reclamanta nu ar fi invocat în mod explicit dispoziţiile art. 998, 999 C. civ.
Ori, termenul de prescripţie al acţiunii în răspundere civilă delictuală a Statului Român, întemeiată pe prevederile art. 998 şi 999 C. civ., a început să curgă la data căderii regimului comunist, cel mai târziu la data intrării în vigoare a Decretului Lege nr. 118 din 30 martie 1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri şi s-a împlinit în termen de 3 ani, potrivit art. 3 alin. (1) teza l-a din Decretul nr. 167/1958.
Adoptarea Legii nr. 221/2009 nu a urmărit repunerea victimelor regimului comunist în termenul de prescripţie al dreptului la acţiune în răspundere civilă delictuală de drept comun.
Şi aceasta deoarece, pe de o parte, nu orice faptă, ci doar cele reglementate de Legea nr. 221/2009, atrag răspunderea Statului Român, iar, pe de altă parte, pe lângă despăgubirile morale declarate neconstituţionale, Legea nr. 221/2001 prevede şi alte măsuri reparatorii, în privinţa cărora legea continuă să se aplice.
Este vorba de acordarea de despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate ca urmare a condamnării politice sau a măsurii administrative cu caracter politic şi repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.
Mai mult, Legea nr. 221/2009 reglementează dreptul la acţiune pentru constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative, altele decât cele reglementate de art. 1 şi 3, iar această acţiune este imprescriptibilă.
Cu alte cuvinte, Legea nr. 221/2009 nu este o simplă normă legală pentru repunerea persoanelor îndreptăţite în termenul de prescripţie al dreptului la acţiune în răspundere civilă delictuală a Statului Român pentru repararea prejudiciului suferit de persoanele condamnate politic sau supuse unor măsuri cu caracter politic anterior datei de 23 decembrie 1989, ci este un veritabil act normativ, cu un obiect de reglementare bine determinat şi cu un caracter special faţă de prevederile generale ale art. 998, 999 C. civ.
Declararea neconstituţională a normei speciale care reglementa dreptul la despăgubiri morale, respectiv art. 5 alin. (1), lit. a), teza l-a din Legea nr. 221/2009, nu înlătură prescripţia împlinită a dreptului la acţiune întemeiată prevederile de drept comun ale art. 998, 999 C. civ.
De altfel, în absenţa dreptului la acţiune în temeiul Legii nr. 221/2009, nu există nici prescripţie, fie ea generală sau specială.
De asemenea, tribunalul a reţinut că prin adoptarea art. 5 alin. (1), lit. a), teza l-a a Legii nr. 221/2009 reclamanta nu a dobândit un drept, în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, fiind un atribut al statului legiferarea, inclusiv prin abrogarea unor norme legale.
Prin urmare, cererea reclamantei de acordare de despăgubiri morale în baza art. 998, 999 C. civ. este prescrisă.
În cauză tribunalul a constatat că nu sunt aplicabile nici prevederile art. 504 şi urm. C. proc. pen.
Astfel, acest text legal prevede că: „Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).
Are drept la repararea pagubei suferite şi persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei".
Aceste prevederi legale îşi au sorgintea în dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţia României, potrivit căruia: „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă".
Prin urmare, art. 504 şi următoarele C. proc. pen. reglementează răspunderea statului pentru erori judiciare, iar nu pentru condamnările politice, respectiv măsurile administrative cu caracter politic dispuse înainte de 23 decembrie 1989.
Împotriva sentinţei civile nr. 2230 din 14 aprilie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 5487/30/2010 a declarat apel reclamanta recurentă S.M., solicitând schimbarea în tot a sentinţei atacate, în sensul admiterii pretenţiilor formulate.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 282 şi următoarele şi art. 129 alin. (4) C. proc. civ., art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 şi următoarele C. proc. pen., art. 52 din Constituţie, art. 2, art. 3, art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Legea nr. 221/2009, art. 15 lit. f1) şi c) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
La termenul de judecată din 16 februarie 2012, instanţa în baza art. XIII din Legea nr. 202/2010 de modificare a art. 4 şi 5 din Legea nr. 221/2009 şi raportat la petitul principal al cererii, care constituie plata unor despăgubiri morale întemeiat pe Legea nr. 221/2009, temei la care nu s-a renunţat, precum şi la data pronunţării sentinţei atacate, a recalificat prezenta cale de atac din apel în recurs.
Examinând sentinţa atacată, prin prisma motivelor invocate, precum şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., faţă de actele şi lucrările dosarului şi dispoziţiile art. 299 şi următoarele C. proc. civ., Curtea a constatat că prezentul recurs nu este întemeiat, Tribunalul Timiş pronunţând o hotărâre temeinică şi legală, pentru considerentele expuse în cuprinsul său şi pe care instanţa de recurs şi Ie-a însuşit în întregime.
Astfel, prima instanţă a făcut o corectă interpretare şi aplicare a Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, prin raportare la prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţia României şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, fiind justă concluzia acestuia că a dispărut temeiul de drept invocat de reclamantă în susţinerea acţiunii, astfel că solicitarea sa nu mai poate fi admisă. De asemenea, în acest sens este şi jurisprudenţa C.E.D.O.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile" dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie.
De asemenea, sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza acţiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat în mod just a fost respinsă acţiunea acesteia. Această soluţie se impune, chiar dacă pricina se afla pe rolul tribunalului la data deciziei arătate, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea sau dispoziţia dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepţii.
Declararea ca neconstituţională a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege, nu are aceleaşi efecte juridice ca şi abrogarea unui act normativ ori a unor dispoziţii dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce declararea ca neconstituţională a unei dispoziţii legale produce efecte depline inclusiv în privinţa litigiilor în curs de judecată. Diferenţa dintre cele două noţiuni este esenţială. Abrogarea unui act normativ este rodul manifestării voinţei supreme a legiuitorului care însă nu poate retroactiva. Declararea ca neconstituţională a unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege are drept consecinţă încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă, datorită lipsei conformităţii sale cu principiile constituţionale. Cu alte cuvinte, regimul juridic al neconstituţionalităţii unei legi ori a unui text de lege, este similar principiului nulităţii unui act juridic civil, conform căruia quod nullum este, nullum producit efectum. Altfel spus, sub aspectul efectelor şi al regimului juridic, abrogarea unui act normativ este similară revocării mutuale a unui act juridic în timp ce neconstituţionalitatea unei legi este similară nulităţii actului juridic. Atât abrogarea actului normativ cât şi revocarea actului juridic presupun acte (normative/juridice) iniţial valabile, în schimb neconstituţionalitatea unei legi ori nulitatea actului juridic civil exprimă deficienţe ce împiedică naşterea valabilă a actului respectiv. Practic efectul declarării neconstituţionalităţii unui text de lege care consfinţeşte un drept subiectiv civil îl constituie stabilirea naşterii nevalabile a acelui drept şi pe cale de consecinţă imposibilitatea recunoaşterii lui de către instanţă ori de către o altă autoritate.
A reţine argumentele reclamantei privind neretroactivitatea Deciziei Curţii Constituţionale, ar însemna a fi lăsată fără finalitate o instituţie juridică de o deosebită importanţă într-un stat de drept, consacrată constituţional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a avut recunoscute pretenţiile printr-o hotărâre definitivă şi executorie care ar putea constitui un „bun" în accepţiunea jurisprudenţei C.E.D.O. ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O.
Dispoziţiile C.E.D.O. şi ale Primului Protocol adiţional la C.E.D.O. nu au fost încălcate prin sentinţa atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin raportare la jurisprudenţele acestei instanţe europene.
Nu se poate reţine nici încălcarea disp. art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la C.E.D.O., în speţă nefiind constatată existenţa vreunui motiv/cauză de discriminare a reclamantei în raport de alte persoane. De asemenea, nici încălcarea principiului egalităţii în faţa legii nu poate fi constatată în condiţiile în care decizia Curţii Constituţionale este obligatorie de la data pronunţări sale în toate cauzele ce nu au fost soluţionate definitiv, Legea nr. 47/1992 instituind criterii obiective în funcţie de care deciziile Curţii Constituţionale produc efecte juridice.
Neretroactivitatea deciziilor Curţii Constituţionale, vizează pricinile soluţionate deja definitiv, în care părţile au dobândit un „bun" în accepţiunea art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., şi nu situaţia promovării unei acţiuni, ce nu conferă nici măcar o „speranţă legitimă" reclamantei.
Curtea a constatat că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în conţinutul său a avut în vedere inclusiv jurisprudenţa C.E.D.O. pentru diversele argumente reţinute şi că prin pronunţarea ei nu s-a creat un vid legislativ în raport cu care instanţa trebuia să folosească temeiuri de drept substitutive din legislaţia naţională sau din instrumentele juridice internaţionale ci, dimpotrivă, raţiunea ei a fost determinată tocmai de existenţa unor reglementări paralele în una şi aceeaşi materie.
Totodată, contrar a ceea ce recurenta susţine, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 trebuie aplicată şi cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum este şi cazul de faţă) - aşa cum în mod corect a şi argumentat instanţa de fond - nefiind vorba în această situaţie de o încălcare a principiului neretroactivităţii.
Că această interpretare este corectă rezultă, de dată recentă, şi din Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanţei constituţionale.
În fine, referitor la exemplele în materie din jurisprudenţa naţională invocate în sprijinul afirmaţiilor recurentei, Curtea a constatat că potrivit Constituţiei, Codului civil, Codului de procedură civilă, jurisprudenţei şi doctrinei naţionale, acestea nu pot servi ca repere obligatorii pentru instanţe, neavând calitatea unui izvor de drept.
În ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiunea în pretenţii întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., aceasta a fost corect reţinută de către prima instanţă, în raport de prevederile art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958, faţă de faptul că termenul de prescripţie a început să curgă de la schimbarea de regim politic survenită în decembrie 1989.
Nici Raportul final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste şi nici adoptarea Legii nr. 221/2009 nu pot fi privite ca recunoaşteri apte să producă întreruperea termenului de prescripţie, în condiţiile art. 19 din Decretul - Lege nr. 167/1958, atâta timp cât au existat numeroase acte normative adoptate anterior (Decretul - Lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 214/1999) care au recunoscut comportamentul abuziv al autorităţilor comuniste în situaţii similare celei invocate de către reclamantă, acordând drepturi persoanelor aflate în aceste situaţii. Pentru aceleaşi considerente, nu se poate reţine că Legea nr. 221/2009 sau Raportul arătat sunt motive temeinice pentru a aprecia repunerea în termenul de acţiune pentru valorificarea pretenţiilor întemeiate pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ.
În ceea ce priveşte celelalte temeiuri de drept invocate prin precizarea de acţiune (art. 504 C. proc. pen. şi art. 2 şi 3 C.E.D.O.), în mod just tribunalul a reţinut că nu sunt incidente în cauză, pentru considerentele arătate de Tribunalul Timiş ( absenţa unei hotărâri penale de condamnare şi neaplicarea dispoziţiilor C.E.D.O. pentru situaţii petrecute anterior ratificării de către Statul Român a acestei convenţii, ce a avut loc în anul 1994) şi pe care curtea şi Ie-a însuşit în întregime, fără a le mai relua, faţă de faptul că sunt expuse în cuprinsul prezentei hotărâri anterior.
În consecinţă, Curtea de Apel Timişoara Secţia I Civilă prin decizia civilă nr. 523 din 16 februarie 2012 a respins recursul declarat de reclamanta recurentă S.M. împotriva sentinţei civile nr. 2230 din 14 aprilie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 5487/30/2010, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.M., în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, şi în fond admiterea cererii astfel cum a fost formulată şi obligarea Statului Român la plata echivalentului în lei a sumei de 500.000 Euro, cu titlu de daune morale.
În susţinerea cererii de recurs, reclamanta a reiterat motivele de recurs prezentate în calea de atac anterioară, invocând art. 998-999, art. 1838-1839 C. civ., art. 1349, art. 2502, art. 2507, art. 2508 C. civ., art. 504 C. proc. pen., art. 52, art. 147 alin. (4) din Constituţie, art. 2, art. 3, art. 6 şi art. 14 din Convenţia pentru Apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 1 din Primul Protocol Adiţional al Convenţiei, art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie, Legea nr. 221/2009.
De asemenea, reclamanta a susţinut că raportat la valoarea obiectului cererii, sentinţa primei instanţe se bucură de beneficiul dublului grad de jurisdicţie, fiind supusă apelului şi recursului. în acest sens a arătat că acţiunea fiind întemeiată pe dreptul comun, prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 nu sunt aplicabile.
În susţinerea acestei critici, reclamanta a arătat că raportat la valoarea litigiului, care depăşeşte suma de 100.000 lei, litigiul de faţă nu se încadrează în cazurile de excepţie de la principiul dublului grad de jurisdicţie.
Reclamanta face trimitere la garanţiile fundamentale ale art. 6 din C.E.D.O privind accesul efectiv la gradele de jurisdicţie, invocând hotărârea din 10 iulie 2008, cauza Blandeau c Franţei, hotărârea din 14 noiembrie 2006, cauza Gregorio de Andrade c Portugaliei şi hotărârea din 26 ianuarie 2006, cauza Lungoci contra României.
Prealabil examinării recursului, raportat la excepţia invocată din oficiu de către instanţă, înalta Curte în ceea ce priveşte critica prin care reclamanta a susţinut că sentinţa instanţei de fond beneficiază de dublu grad de jurisdicţie o apreciază nefondată.
Astfel, critica vizând existenţa dublului grad de jurisdicţie nu poate fi reţinută (apel şi recurs), din perspectiva admisibilităţii prezentei căi de atac, prin raportare la temeiul de drept comun invocat (art. 998, 999 C. civ.) şi la valoarea obiectului dedus judecăţii:
Se constată, sub acest aspect că legiuitorul român a adoptat o lege specială de despăgubire a persoanelor ce au suferit condamnări politice sau asupra cărora au fost luate măsuri administrative, cu consecinţe vătămătoare.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cauza M. Atanasiu şi alţii contra României Că în măsura în care statul român a adoptat o lege specială de despăgubire, persoanele vizate de o asemenea lege nu mai pot apela la prevederile legale de ordin general pentru a obţine măsuri reparatorii.
Acest principiu se aplică mutatis mutandis şi în cazul persoanelor vizate de Legea nr. 221/2009.
În consecinţă, în virtutea principiului enunţat în hotărârea M. Atanasiu şi alţii contra României, se apreciază că reclamanţii aveau deschisă doar calea prevăzută de legea specială; în acest context, în mod legal Curtea de Apel a soluţionat calea de atac cu care a fost investită ca fiind recurs, în raport de dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
În continuare, înalta Curte, conform art. 137 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 4 alin. (6) şi art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, a luat în examinare excepţia inadmisibilităţii recursului.
Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) Persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3). Cererea poate fi introdusă şi după decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripţia căruia domiciliază persoana interesată.
Alin. (6) prevede că hotărârea pronunţată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel, text de lege care a fost modificat prin art. XIII din Legea nr. 202/2010 începând cu 25 noiembrie 2010.
Deci la data pronunţării sentinţei de fond, respectiv 14 aprilie 2011, erau în vigoare dispoziţiile care stabilesc calea de atac împotriva cererilor sus evocate, fiind recursul.
Astfel fiind şi având în vedere şi dispoziţiile art. XXVI din Legea nr. 202/2010 potrivit cărora dispoziţiile art. 4 alin. (6) şi art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009, se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare, decizia civilă nr. 1759/R din 29 noiembrie 2011 este pronunţată de către Curtea de Apel Timişoara ca instanţă de recurs, urmare recursului declarat de reclamanta S.M., fiind irevocabilă, în sensul art. 377 alin. (2) pct. 4 şi nu se încadrează între hotărârile ce pot fi atacate cu recurs, menţionate de art. 299 alin. (1) C. proc. civ.
În raport de aceste considerente, se constată că toate criticile invocate prin prezenta cerere de recurs nu mai pot fi analizate, reclamanta beneficiind de o judecată devolutivă în faţa instanţei de fond şi de controlul de legalitate efectuat de către instanţa de recurs.
Aşa fiind, având în vedere că inadmisibilităţile se situează în categoria excepţiilor peremptorii de fond, înalta Curte, în considerarea celor mai sus arătate şi în conformitate cu prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., va admite excepţia şi în consecinţă va respinge prezentul recurs dedus judecăţii, ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta S.M. împotriva deciziei civile nr. 523 din 16 februarie 2012 a Curţii de Apel Timişoara - secţia I civilă ca inadmisibil.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 345/2013. Civil. Contestaţie la executare.... | ICCJ. Decizia nr. 340/2013. Civil. Obligatia de a face.... → |
|---|
