ICCJ. Decizia nr. 3451/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3451/2013
Dosar nr. 2661/109/2007
Şedinţa publică din 19 iunie 2013
Asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 110 din 23 martie 2012, Tribunalul Argeş a respins acţiunea prin care reclamantul M.S. a solicitat obligarea pârâtelor SC F.S.B. SA şi SC E. SA de a-i lăsa, în deplină proprietate şi posesiune, un teren cu întinderea de 12.942 m.p., prima şi 16.548 m.p., împreună cu conacul aflat pe aceasta, cea de a doua, iar în subsidiar obligarea Statului Român la plata sumei de 2.500.000 lei RON, după respingerea, mai întâi, a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare şi a prescripţiei achizitive invocată de către pârâte. A fost obligat reclamant la plata, către pârâte, a sumei de 5.001 lei, cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut în fapt că, prin cererea adresată Tribunalului Argeş, reclamantul a arătat că autorii săi M.I. şi M.P.E. au dobândit, în anul 1940, cu act autentic de vânzare-cumpărare, moşia B., preluată de către Statul Român fără titlu.
În urma formulării notificării de retrocedare a fostei proprietăţi în condiţiile Legii nr. 10/2001, prin decizie irevocabilă, în anul 2006, s-a stabilit caracterul abuziv al preluării de către stat a moşiei, precum şi obligativitatea Primăriei Municipiului Piteşti de a comunica datele de identificare a deţinătorilor actuali.
În acelaşi timp, s-a stabilit că imobilele revendicate sunt deţinute de către pârâtele persoane juridice, Statul Român emiţându-le, în condiţiile legislaţiei ulterioare anului 1989, certificate de atestare a dreptului de proprietate, fără ca, vreodată, însă, acesta să fi devenit proprietar spre a transmite.
Pârâta SC E. SA, a formulat, la rândul său, cerere reconvenţională, pretinzând ca, în cazul admiterii acţiunii, să fie obligat reclamantul la plata sumei de 6.000.000 euro cu titlu de cheltuieli utile şi necesare, înfiinţarea unui drept de retenţie până la plata sumei şi a cheltuielilor de judecată, susţinând că, pe terenul în a cărui folosinţă a intrat din anul 1954, a edificat construcţii ce au sporit valoarea fondului.
Prin aceeaşi cerere, au fost chemaţi în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor, A.V.A.S., Statul Român prin Ministerul Finanţelor, în scopul obligării lor la plata sumei de 2.100.000 euro valoarea terenului sau, în subsidiar, restituirea sumei de 100.000 euro, plătit cu titlu de preţ şi 2.000.000 euro diferenţă de preţ, 2000 lei cheltuieli pentru intabulare şi transcriere, 6.000.000 euro cheltuieli necesare reluării activităţii, plata cheltuielilor făcute cu apărarea dreptului de proprietate şi a celor de judecată.
Asupra acestor cereri, la 24 martie 2010, pârâta SC E. SA a solicitat a se lua act de renunţarea la judecată, sens în care a fost pronunţată încheierea din data de 25 martie 2010.
Ca o consecinţă a acestei renunţări, instanţa nu a luat în discuţie excepţiile formulate de către chemaţii în garanţie.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale a Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, instanţa a considerat-o ca fiind fondată.
În cauză, judecata priveşte o acţiune în revendicare fondată pe normele dreptului comun, art. 480 C. civ. în care, proprietarul neposesor tinde la redobândirea exerciţiului dreptului său, în contra posesorului neproprietar.
Statul Român nu este, potrivit celor pretinse de către părţi, posesor, aşa încât, nu are calitate de parte, în procesul de revendicare.
Cât despre cel de-al doilea petit al acţiunii vizând obligarea Statului de a-l despăgubi pe reclamant, s-a reţinut a nu exista un raport juridic concret din care să rezulte obligaţia de despăgubire.
Pe parcursul judecăţii, a mai fost invocată excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată, constând în nerespectarea dispoziţiilor legale ce reglementează repartizarea aleatorie a cauzelor în sistem informatizat, excepţie respinsă prin încheierea din 15 ianuarie 2009.
Ca excepţii de fond, pârâtele SC F.S.B. SA şi SC E. SA au invocat inadmisibilitatea acţiunii, ca fiind subsidiară unei cereri formulată în procedura special instituită de Legea nr. 10/2001, precum şi cea de-a doua, prescripţia achizitivă de scurtă şi lungă durată, invocând posesia de bună-credinţă, în condiţiile cerute de lege pentru a prescrie, după ce, la un termen anterior, s-a solicitat instanţei să stabilească, în sarcina reclamantului, taxa de timbru datorată pentru acţiunea în realizare.
Asupra acestei chestiuni, prin încheierea din data de 24 ianuarie 2008, apreciindu-se cauza a fi una scutită de taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar în condiţiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, a fost respinsă cererea, cu consecinţa constatării scutirii de taxă de timbru şi a cererii reconvenţionale, respectiv a celei de chemare în garanţie.
Legat de compunerea instanţei, în sensul că aceasta ar trebui să fie o instanţă specializată în materia litigiilor comerciale, aşa cum a pretins pârâta SC F.S.B. SA, prin apărătorul său, instanţa a constatat susţinerea nefondată, câtă vreme acţiunea este una reală, fondată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., fiind exclusă de la competenţa instanţelor la data aceea, comerciale.
În ceea ce priveşte excepţiile de inadmisibilitate şi uzucapiune au fost unite cu fondul, constatându-se că acestea sunt apărări de fond.
După această unire a excepţiilor cu fondul, prin încheierea din data de 26 februarie 2009, tribunalul a luat, distinct, în examinare, admisibilitatea acţiunii în revendicare fondată pe dispoziţiile dreptului comun, prin raportare la interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008.
Excepţia de natură a bloca cercetarea dovedirii dreptului de proprietate a fost respinsă la acea dată, reţinându-se că, într-adevăr, reclamantul a apelat la dispoziţiile legii speciale de retrocedare a proprietăţii sale, în această procedură pronunţându-se, pe cale judecătorească soluţie de obligare a Primarului comunei B. de a comunica datele de identificare a persoanelor în a căror posesia se află terenurile fostei moşii B., pentru care nu s-au putut stabili măsuri reparatorii în echivalent.
Obligaţia a fost îndeplinită de către instituţia publică, în continuare reclamantul nefăcând alte demersuri în vederea realizării drepturilor recunoscute de lege în procedura legii speciale.
Cu toate acestea, instanţa a reţinut că nu se poate imputa abandonarea legilor speciale, câtă vreme, deşi exista o obligaţie legală a persoanei juridice notificate de a direcţiona notificarea la unitatea în posesia căreia se află imobilele, această operaţiune nu a avut loc.
Aşadar, întrucât rezolvarea pretenţiilor reclamantului nu a avut loc într-un termen rezonabil în condiţiile legii speciale, nefiind emisă vreo altă dispoziţie pentru terenurile solicitate prin notificarea adresată în condiţiile Legii nr. 10/2001, calificarea drept inadmisibilă a unei acţiuni în revendicare s-a reţinut a aduce o atingere gravă a dreptului de proprietate, prin lipsa de iniţiativă şi neîndeplinirea obligaţiilor fixate prin lege în sarcina autorităţilor publice.
Asupra acestui fond, tribunalul a dispus transpunerea în teren, printr-o expertiză de specialitate topografică, a titlului de proprietate exhibat, respectiv actul de vânzare-cumpărare, pentru a se verifica dacă terenul se află în deţinerea pârâtelor, dar şi să fie identificate construcţiile de pe teren, expertului fixându-i-se sarcina de a arăta dacă suprafeţele descrise în acţiune pot să fie restituite în natură, precum şi să stabilească valoarea de circulaţie pe piaţa imobiliară.
Întrucât a fost formulată cererea reconvenţională privitoare la sporul de valoare şi, respectiv, de relocare a activităţii, s-a dispus evaluarea construcţiilor, a lucrărilor de branşament, dar şi calcularea cheltuielilor necesare mutării acestei activităţi.
În cauză a fost numit expert soţul celei care a întocmit lucrarea într-o altă pricină cu privire la acelaşi teren, motiv ce s-a găsit fondat spre a fi admisă cererea de recuzare, iar după renunţarea la judecata cererii reconvenţionale, s-a revenit asupra necesităţii administrării probei de evaluare a construcţiilor şi a operaţiunii de relocare a activităţii SC E. SA
Noul expert numit a constatat că nu poate transpune în teren limitele proprietăţii înscrise în actul de vânzare-cumpărare folosit de către reclamant în acţiunea sa în revendicare, pe terenul în litigiu experta considerând că în realitate ar fi existat proprietăţile altor persoane expropriate din aceeaşi localitate.
S-a mai reţinut, de către instanţă, că nu există hărţi cadastrale în care să fie identificabilă moşia autorilor reclamantului, aşa încât, este nedovedită apartenenţa, la patrimoniul acesteia, a terenurilor posedate de către pârâte.
În plus, s-a reţinut că, chiar dacă terenul ar fi aparţinut moşiei revendicate, pârâtele sunt dobânditori de bună-credinţă, au cumpărat de la Statul Român, aşa încât, nu pot fi lipsite de proprietatea lor, decât pentru o cauză de utilitate publică, în condiţiile prevăzute de lege.
Excepţia uzucapiunii a fost respinsă, în condiţiile în care, pârâta a dobândit acest drept prin efectul legii, iar nu prin transformarea stării de fapt a posesiei îndelungate, într-un drept de proprietate.
Împotriva sentinţei, în termen, a formulat apel reclamantul Miclescu Sandu, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, după cum urmează:
Cu greşita interpretare şi aplicare a legii, instanţa a respins acţiunea faţă de Statul Român, apreciind că nu ar avea calitate procesual pasivă, deşi este cel ce a uzurpat proprietatea autorilor săi pentru ca, apoi, să o cedeze, cu titlu gratuit, persoanelor juridice comercianţi împotriva cărora a formulat acţiunea în revendicare.
Astfel, în privinţa Statului Român s-a statuat, fără niciun fel de contestare, faptul că a preluat în mod abuziv proprietatea sa.
În aprecierea apelantului, prezenţa în proces a Statului este obligatorie, pe de o parte ca acestuia să-i fie opozabilă hotărârea, întrucât a transmis, la rândul său, proprietatea către cele două pârâte, pe de altă parte, întrucât a formulat un capăt de cerere de restituire, de către acesta, a valorii imobilului, în măsura în care, restituirea în natură, de la actualii deţinători, nu mai este posibilă.
Cât priveşte acest capăt subsidiar, în mod greşit, arată apelantul, instanţa a apreciat că nu există un raport juridic concret, în realitate Statul fiind cel care a preluat fără titlu bunul de la autori, l-a înstrăinat, iar ulterior, recunoscând săvârşirea unor abuzuri, s-a angajat a le repara, ceea ce, până la momentul formulări acţiunii, nu a avut loc.
Aşadar, din actul abuziv a luat naştere un raport juridic constând în obligaţia de achitare a unei reparaţii echitabile şi într-un termen rezonabil, mai mult, prin alte două hotărâri judecătoreşti fiind recunoscut, în contradictoriu cu Statul, atât dreptul de proprietate cât şi abuzul săvârşit.
În acest sens, s-a invocat obligaţiile generale de reparare a prejudiciilor cauzate de state, înscrise în acte şi tratate internaţionale, iar nu în ultimul rând, Decizia pilot pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva Statului Român, care s-a angajat să ia măsuri în vederea asigurării unei reparaţii echitabile pentru foştii proprietari, fără ca, la momentul de faţă, să fie găsită o soluţie.
Or, lipsirea de dreptul său de proprietate, arată reclamantul-apelant, îi impune, ca particular, o sarcină exorbitantă, neputându-se prevede un termen până la care ar putea obţine o reparaţie.
De aceea, oricine ar trebui să reprezinte Statul Român într-un asemenea litigiu, acesta are obligaţia de a achita valoarea bunului ce nu mai poate fi restituit în natură, aşa încât, are calitate procesual pasivă.
În ceea ce priveşte respingerea cererii sale în revendicare, soluţia primei instanţe a fost criticată pentru greşita apreciere a derogării de la sarcina sa, a expertului care a pretins că nu poate identifica limitele fostei proprietăţi a autorilor săi.
În realitate, o eventuală asemenea nedumerire, ar fi putut ridica limitele de nord şi de est ale proprietăţii, cât priveşte zona în care pârâtele posedă, neexistând, după aprecierea sa, niciun fel de dubii.
Instanţa nu mai putea pretinde, în cauza de faţă, că nu ar fi posibilă identificarea moşiei, câtă vreme, deja în procesele anterioare a fost stabilit amplasamentul acesteia, mai mult, pe terenul deţinut de către pârâta SC F.S.B. SA aflându-se chiar conacul moşiei, aşa încât, evident, era posibilă identificarea acestei proprietăţi.
Pârâtele, de altfel, nu au făcut, la rândul lor, dovada că terenurile pe care le posedă ar fi aparţinut vreunui alt proprietar, iar preluarea unei părţi din proprietatea autorilor, prin decretul de expropriere din anul 1942, s-a făcut, în mod evident, în favoarea unei alte instituţii a statului de la acel timp, neavând vreo legătură cu terenurile ce fac obiectul prezentului litigiu, care nu priveşte decât o mică parte din moşia B., cu o întindere totală de 245.400 m.p., respectiv doar 29.040 m.p. Cu prilejul acelei exproprieri pentru uzul armatei, a fost vizat teren în partea nordică a moşiei, aşa cum rezultă din planul general al moşiei întocmit atunci, acelaşi deţinător, Ministerul Apărării, existând şi în prezent.
Cât priveşte dobândirea cu bună-credinţă de către pârâtele deţinătoare, a solicitat a se observa că aceasta este o împrejurare lipsită de relevanţă în acţiunea de faţă, câtă vreme, buna-credinţă o pot invoca numai dobânditorii cu titlu oneros, nu şi cei al căror titlu este gratuit, pârâtele neplătind vreo sumă în schimbul terenurilor declarate de stat ca făcând parte din proprietatea lor, aşa încât, nu pot invoca vreun prejudiciu, în cazul restituirii în natură.
Chiar nici respectarea procedurilor cerute la eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu s-a dovedit în cauză, neexistând dovezi din care să rezulte situaţia juridică a terenurilor în momentul dobândirii, de la stat, a proprietăţii.
Într-o ultimă critică, a arătat că instanţa, cu încălcarea obligaţiilor sale decurgând din dispoziţiile art. 129 C. proc. civ. de a se pronunţa asupra tuturor cererilor cu care a fost investită, nu a tratat problema revendicării conacului ce făcea parte din aceeaşi proprietate şi se află pe terenul revendicat, omiţând complet a se pronunţa, de altfel niciuna dintre părţi necontestând existenţa construcţiei deţinute de către pârâta SC F.S.B. SA la proprietatea sa.
În calea de atac a apelului, la termenul din 9 octombrie 2012, s-a pus în discuţia părţilor problema reprezentării reclamantului, în condiţiile în care apărătorul angajat din cadrul Baroului de avocaţi a arătat că a încheiat contract de asistenţă cu mandatarul acestuia.
În aceste condiţii, pentru termenul din data de 30 octombrie 2012 au fost depuse, în traducere legalizată a semnăturii traducătorului, precum şi în copie şi în original oprit la dosar procura generală acordată de către reclamantul S.M. către D.B.B., avocat, împuternicit pentru revendicarea în natură sau echivalent bănesc a fostei moşii B., preluată din moştenirea autorilor M.I. şi M.P.E., dar şi pentru revendicarea pornită în Dosarul de faţă nr. 2661/109/2007, aflat pe rolul Curţii de Apel Piteşti, confirmându-se totodată şi însuşindu-se, toate acţiunile şi cererile formulate în această cauză de către mandatar.
La prezentarea procurii, s-a obiectat, pe de o parte, faptul că aceasta este una generală şi întrucât mandantul şi-a indicat domiciliul în România ea nu ar avea valoare, fără a se arăta care este temeiul de drept al acestor susţineri, în plus, s-a solicitat a fi înlăturată, întrucât este eliberată pe parcursul judecăţii, deja în faza de apel, aşa încât, nu poate sluji drept temei spre a acoperi actele de procedură îndeplinite până la momentul acordării mandatului.
O altă obiecţiune a fost cea privind menţiunea potrivit căreia pe paginile procurii nu există adnotări manuscrise, în condiţiile în care exemplarul prezentat la data de 18 octombrie 2010 poartă o dată a întocmirii adăugată de mână.
Curtea a respins toate aceste obiecţiuni, prin încheierea de la acel termen, pentru motivele înscrise în acea încheiere, în esenţă, arătând că cererea de chemare în judecată face referire la mai multe temeiuri de drept atât din legea specială reparatorie, cât şi din dreptul comun, aplicabil acţiunilor în apărarea proprietăţii, ea fiind făcută în numele proprietarului, iar nu de către mandatar, la fel cum se constată prin compararea semnăturilor executate pe împuternicirea avocaţială şi acţiune cu cele din conţinutul originalului procurii, că acestea sunt identice, deci executate de către cel ce invocă dreptul de proprietate. Mai mult, reclamantul a fost prezent în faţa primei instanţe de fond şi, cu acel prilej, nu s-a invocat lipsa mandatului acordat şi nici nu s-a solicitat părţii a arăta dacă înţelege să susţină acţiunea în care i s-a propus interogatoriul.
Nu în ultimul rând, s-a constatat că, prin procura autentificată, pentru ale cărei menţiuni notarul şi avocatul său care o foloseşte în proces răspund integral, au fost ratificate toate actele întocmite de către mandatar pentru reclamant.
La acelaşi termen, instanţa a pus în discuţie calificarea criticii formulate de către apelant, referitoare la lipsa examinării în fond a acţiunii în revendicare a unui conac, deşi niciodată nu s-a renunţat la judecată.
Cu acelaşi prilej, reprezentanta intimatei-pârâte SC F.S.B. SA a solicitat a se lua act de reorganizarea intervenită, în sensul că această persoană juridică a fost radiată, ca urmare a absorbţiei sale în SC F.S.B. SA Craiova, indicând noul sediu de purtare a procedurilor cu aceasta, ca fiind în Craiova, str. Fraţii Buzeşti, judeţul Dolj, sens în care s-au depus înscrisuri doveditoare.
Rămânând în pronunţare asupra calificării unei critici, operaţiune asupra căreia instanţa este datoare în condiţiile art. 84 şi 129 C. proc. civ., s-a considerat necesar a se statua asupra acestei chestiuni odată cu judecata întregului apel, motiv pentru care pricina a fost repusă pe rol pentru termenul din 6 noiembrie 2012, termen ce fusese acordat în cunoştinţă părţilor cauzei pentru celelalte chestiuni invocate în apel.
La termenul din 20 noiembrie 2012, instanţa a cerut părţilor să pună concluzii, odată cu cele referitoare la critica prin care se arată că instanţa nu a cercetat în fond acţiunea în revendicare a conacului pretins fi aparţinut autorilor reclamantului, şi asupra criticii prin care se susţine că instanţa nu a cercetat apartenenţa dreptului la patrimoniul autorilor săi, ca urmare a aprecierii drept imposibilă identificarea bunului revendicat.
Prin decizia nr. 97 din 20 noiembrie 2012, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a admis apelul declarat de reclamantul Miclescu Sandu, împotriva Sentinţei civile nr. 110/23 martie 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi SC E. SA, SC F.S.B. SA şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
S-a desfiinţat sentinţa şi s-a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Cu uşurinţă se poate observa, că deşi reclamantul a investit instanţa cu o cerere în revendicarea a două bunuri diferite, strâns legate între ele ca situare, respectiv un teren şi o construcţie pretins aflată pe acesta, prima instanţă de fond, apreciind ca permis comportamentul expertului care a arătat că nu poate transpune în teren actul de proprietate, a omis să cerceteze existenţa construcţiei, amplasarea acesteia şi eventuala apartenenţă la patrimoniul autorilor reclamantului.
O asemenea lipsă de pronunţare, în fond, asupra unui capăt de cerere, face imposibilă examinarea soluţiei prin prisma unor eventuale motive de netemeinicie sau nelegalitate.
În mod obişnuit, în cazul nepronunţării asupra unui capăt de cerere, principal sau accesoriu, se poate cere doar completarea hotărârii, procedură ce nu poate fi suplinită pe calea apelului sau recursului, aşa cum stipulează dispoziţiile art. 2812a C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 202/2010.
În cauză însă, se constată că instanţa fondului, deşi s-a pronunţat aparent asupra acţiunii în revendicare a terenului pe care această construcţie s-ar afla, refuză cercetarea dreptului reclamantului, cu motivarea că bunul transmis cu actul autentic întocmit în anul 1940, nu poate fi identificat, actul cuprinzând vecini care în prezent nu mai există, neputând fi transpus în teren.
O asemenea procedură reprezintă, în realitate, o lipsă a însăşi cercetării fondului îndreptăţirii reclamantului.
Pe de o parte, instanţa, ca reprezentant al statului în activitatea jurisdicţională ce aparţine acestuia, este obligată a ţine cont de faptul că, într-o altă procedură pornită în contradictoriu cu statul, bunul a fost considerat identificabil şi chiar s-au făcut constatări cu privire la deţinerea lui de către pârâtele persoane juridice din cauza de faţă.
Acţiunea a fost pornită în contradictoriu cu Statul Român, or acesta nu se poate apăra, în prezent, în sensul că terenul nu ar fi identificabil, cu atât mai mult, cu cât, în acea procedură anterioară, s-a statuat în mod irevocabil asupra preluării abuzive a proprietăţii.
În aceste condiţii instanţa, apreciind că bunul nu poate fi identificat, a refuzat să judece, chiar dacă acea altă statuare a unei alte instanţe judecătoreşti nu este opozabilă pârâtelor societăţi comerciale.
De aceea, se impunea a se dispune cercetări aprofundate în sensul identificării proprietăţii pretins posedată de către aceste două pârâte.
Acest lucru nu constituie un fapt imposibil de realizat câtă vreme contractul de vânzare-cumpărare cuprinde date de identificare a proprietăţii prin indicarea vecinătăţilor acesteia, respectiv: la Răsărit - Şoseaua Naţională Piteşti - Curtea de Argeş, Primăria comunei B., şcoala primară, Căminul cultural B., I.E.T., I.O. şi moştenitorii P.I.; la Apus - drumul ce duce în satul Glâmboc şi proprietatea R.N., la Miazănoapte - proprietatea R.G.S. şi C.N.M.; la Miazăzi - proprietăţile I.M., S.M., I.G.D., M.G.D., M.D.S., I.I.D., M.L., moştenitorii G.N.T., C.N.T., moştenitorii I.G.U., moştenitorii G.O., şoseaua comunală şi A.F.P.
Acelaşi teren fusese individualizat în contractul cu care vânzătorii G.E.I.R. şi I.I.R. dobândiseră, la rândul lor, contract autentificat la Tribunalul Argeş, secţia I civilă, sub nr. 3046/1927 şi transcris la grefa acestuia sub nr. 5903/1927, act predat cumpărătorilor.
Terenul astfel dobândit a căzut, parţial, aşa cum s-a învederat în faţa primei instanţe de fond, sub măsura exproprierii pentru utilitate publică luată ca urmare a declarării în acest sens prin Decretul nr. 52 din 24 iulie 1942, publicat în M. Of., Partea I, din sâmbătă, 17 octombrie 1942 (filele 530-534 dosar fond), între alte proprietăţi, moment în care s-a trecut la întocmirea de lucrări de cadastru pentru identificarea proprietăţii şi stabilirea necesarului expropriabil.
La articolul III este identificat perimetrul A din exprimarea alin. (1) rezultând că, parţial, proprietatea Miclescu, într-o suprafaţă de 2.950 m.p. pădure, aflată în parcela nr. 34, a fost trecută în proprietatea statului, dar şi în sectorul B, o parcelă de 15.773 m.p., care rămâne învecinată la vest cu restul rămas aceluiaşi proprietar. Statul mai preia de la locuitorul Miclescu din comuna B., 9.800 m.p. livadă calitatea I (filele 532-533).
Cum se poate observa, la momentul întocmirii actului de expropriere au avut loc identificări ale proprietăţilor, fiind întocmite planuri parcelare în care se cuprind atât suprafeţele preluate, dar şi restul proprietăţilor rămase.
Se susţine de către experţi că nu au fost în măsură să identifice actualul amplasament al fostei proprietăţi, deşi la dosar există fotocopii ale unor înscrisuri prin care, în anul 1920, în dosarul nr. 15 al Serviciului Geografie al Inspectoratului IV Topografie, a fost identificată moşia B., la acel moment proprietatea D.D. din comuna B., judeţul Argeş (filele 516-518).
În aceeaşi perioadă de timp, sunt întocmite hărţi privind moşia Rotăreşti, proprietatea C.Z. (filele 519-522), dar şi pentru moşia proprietarului D.D., din acestea făcându-se o altă expropriere în perioada 1920, pentru împroprietărirea unor alte persoane (filele 527-529).
Din examinarea lor, fără însă a le transpune în teren, expertul pretinde că ar fi identificat în posesia pârâtelor proprietăţi ale altor moşieri expropriaţi, neindicând însă care sunt acele proprietăţi pentru a se putea concluziona cu privire la reala trasare în teren a planurilor de topografie întocmite la vremea respectivă.
Ceea ce este cert, însă, este faptul că, în privinţa terenului dobândit cu contractul de vânzare-cumpărare exhibat de către reclamant, există repere fixe, respectiv drumuri comunale, drumuri judeţene, clădirea primăriei, a şcolii, a căminului cultural, care nu au fost mutate, fără a mai vorbi despre faptul că, într-o altă zonă a acestei proprietăţi a fost operată exproprierea pentru utilitate publică de care s-a vorbit mai sus.
În mod evident, în perioada în care actul a fost întocmit şi, de asemenea, înaintea acestui moment, au existat planuri topografice de identificare a proprietăţilor din zonă.
De aceea, instanţa era obligată să pună în discuţie efectuarea de demersuri de către părţi în vederea obţinerii unor asemenea planuri, ori chiar să solicite, în baza art. 129 C. proc. civ., succesorilor ministerului în favoarea căruia s-a făcut exproprierea, în măsura în care nu se constituie în documente protejate ca secrete, să comunice instanţei planurile topografice întocmite la acel moment de către angajaţi militari ai acestora, spre a se identifica moşia B., proprietate M., potrivit menţiunilor din decretul de expropriere.
Ba, mai mult, daca se proceda la identificarea clădirii ce se pretinde că fost conacul moşiei, precum şi daca se stabilea, prin orice probe, că a aparţinut autorilor, iar nu altor moşieri, cum pretinde pârâta, se putea concluziona cu privire la individualizarea terenului pe care se află, fie în cadrul proprietăţii pretinse, fie în afara acesteia.
Neprocedând în acest mod şi mulţumindu-se cu concluzia unui expert care, în mod evident, a fost depăşit de calitatea lucrării necesare soluţionării pricinii, instanţa a ajuns a nu se pronunţa asupra cererii cu care a fost investită, cerere în care obligaţia sa este aceea de a compara titlurile de proprietate ale adversarilor.
Pe de altă parte, instanţa nu a arătat care este, potrivit stării de fapt şi a legii, soluţia cuvenită cererii de obligare a statului la plata de despăgubiri ca urmare a preluării abuzive constatate într-o judecată anterioară a proprietăţii pretinse.
Legat de calitatea procesual pasivă a Statului Român, instanţa a declarat că, între acesta şi reclamant, nu ar exista un raport obligaţional, fără însă a arăta de ce, odată ce se reţine ca existent faptul preluării abuzive a moşiei, aceasta nu ar da curs, în sarcina statului prezent, instaurat după abolirea celui anterior anului 1989, unui raport obligaţional faţă de fostul proprietar.
Astfel, nu a fost cercetată cererea, prin prisma apărărilor formulate, în sensul că, odată recunoscut caracterul abuziv al măsurii în condiţiile legii speciale de restituire a bunurilor preluate abuziv în perioada 1945-1989, în lipsa unui răspuns la notificarea adresată persoanelor obligate a formula unul, întocmit într-un interval rezonabil de timp, s-ar mai putea proceda la acordarea de astfel de despăgubiri pe calea dreptului comun sau pe calea prevăzută de legea specială.
Nu în ultimul rând, prima instanţă de fond nu a examinat în concret stările de fapt pretinse de către părţi, respectiv constituirea unui drept de proprietate de către stat în favoarea unei persoane juridice private, acolo unde statul însuşi nu avea un asemenea drept, dar şi cea pretinsă de către pârâta SC E. SA, în sensul că ar fi dobândit şi posedat cu bună-credinţă, un termen suficient şi necesar pentru a prescrie achizitiv, odată cu analizarea incidenţei bunei-credinţe faţă de modul de dobândire în proprietate a bunului de către aceasta, respectiv dacă este unul cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
Toate aceste chestiuni nu au fost avute în vedere de către instanţa fondului care, neidentificând fosta proprietate Miclescu, nu a examinat îndreptăţirile părţilor, respectiv nu a constatat dacă, într-adevăr, terenurile posedate de către pârâte fac parte din aceasta şi apoi să cerceteze în condiţiile lămurite prin decizia nr. 33/2008, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite, în interpretarea legii, în sensul de a se verifica, în concursul dintre Legea nr. 10/2001 şi C.E.D.O., prin prisma dreptului comun, dacă se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
De asemenea, nepronunţându-se asupra cererii privind plata despăgubirilor constând în valoarea terenurilor ce s-ar găsi, eventual, în posesia celor două pârâte şi nu s-ar mai putea restitui în natură în urma cercetării acestui concurs de legi şi drepturi, instanţa nu a verificat dacă, în patrimoniul reclamantului, există un bun recunoscut şi protejat de lege, respectiv dreptul la despăgubirea sa pentru prejudiciul cauzat de regimul politic anterior anilor 1989, de care acesta ar fi lipsit, fără o cauză serioasă şi o justă despăgubire.
Toate aceste omisiuni de cercetare din partea unei instanţe de fond se constituie într-o necercetare a fondului pretenţiilor deduse judecăţii, în sensul dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., în forma în care acesta era în vigoare la data investirii instanţei, respectiv cea de 18 septembrie 2007 (data plicului-fila 20 dosar fond).
În atare condiţii, instanţa de apel nu poate intra în cercetarea fondului aşa cum o permit dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., modificat prin Legea nr. 202/2010, modificarea privind, exclusiv procesele, cererile (…) începute, respectiv formulate, după intrarea în vigoare a prezentei legi, potrivit alin. (2) al art. XXII al acestei legi.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs pârâţii SC F.S. SA, SC E. SA Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş.
1. Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a criticat decizia invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs s-a invocat că instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., reţinând că instanţa de fond nu a cercetat fondul pretenţiilor deduse judecăţii.
Instanţa de fond a cercetat fondul cauzei şi a reţinut în mod fondat şi motivat că este întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, având în vedere că acţiunea formulată de reclamant este întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. iar statul nu are posesia bunurilor revendicate.
Şi în ce priveşte al doilea capăt de cerere al acţiunii, privind obligarea Statului Român la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea bunurilor, s-a reţinut în mod fondat lipsa calităţii procesuale pasive motivat de lipsa unui raport juridic obligaţional în acest sens.
A arătat recurentul că cele două pârâte au dobândit dreptul de proprietate în condiţiile legii, iar drepturile dobândite de acestea trebuie să se bucure de protecţia conferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi de principiul securităţii raporturilor juridice.
Instanţa de fond a cercetat fondul cauzei, neidentificarea fostei proprietăţi M. nefiind determinată în soluţionarea cauzei.
2. SC E. SA București a criticat decizia invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestor motive de recurs s-a invocat, că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., reţinând că instanţa de fond nu a cercetat fondul cauzei, prin raportare la neanalizarea capătului de cerere privind revendicarea şi a conacului şi respectiv, neidentificarea fostei moşii, în vederea comparării drepturilor.
Din probele administrate nu rezultă existenţa acestui conac, nefiind evidenţiat în actul de vânzare-cumpărare, iar reclamantul nu a solicitat nicio probă pentru a face dovadă în acest sens.
În ce priveşte lipsa identificării fostei moşii şi respectiv stabilirea dacă terenurile deţinute de cele două pârâte fac parte din fosta moşie, aceasta se datorează reclamantului care avea obligaţia potrivit art. 1169 C. civ. să facă dovada în sensul celor susţinute.
Instanţa şi-a exercitat rolul activ, care nu trebuie absolutizat, punând în vedere reclamantului să depună toate înscrisurile care fac dovada amplasamentului şi întinderea fostei moşii.
3. SC Foraje Sonde SA, a criticat decizia invocând în drept dispoziţiile art. 305 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs fondat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., s-a susţinut că instanţa a încălcat normele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii întrucât, deşi la termenul de judecată din 30 octombrie 2012 s-a invocat calificarea ultimei critici din motivarea apelului iar cauza ulterior a fost repusă pe rol, urmând ca asupra acestei critici instanţa să se pronunţe odată cu soluţionarea apelului pe fond, iar cu ocazia dezbaterilor s-a dat cuvântul părților numai în ce priveşte critica de necercetare a fondului cauzei prin raportare la construcţia „conac” şi respectiv nelămurirea apartenenţei bunului revendicat, în motivarea hotărârii instanţa nu s-a pronunţat asupra calificării ultimei critici menţionate în motivele de apel, invocată din oficiu.
Instanţa nu a stabilit dacă critica, aşa cum a fost dezvoltată, este un veritabil motiv de apel sau o cerere de completare a hotărârii, şi nu a analizat-o.
În dezvoltarea motivului de recurs fondat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-au dezvoltat următoarele argumente:
Instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 2812a C. proc. civ., prin raportare la dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 202/2010, reţinând că acestea sunt incidente însă în aplicarea dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., a reţinut că aceste dispoziţii, aşa cum au fost modificate şi completate prin Legea nr. 202/2010 nu mai sunt aplicabile, fiind o evidentă aplicare contradictorie şi greşită a dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 202/2010.
În mod greşit a reţinut instanţa de apel că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind revendicarea construcției „conac”, acţiunea fiind respinsă în integralitatea sa, iar argumentele în pronunţarea soluţiei fundamentează respingerea întregii acţiuni.
Instanţa a dispus, în cadrul expertizei, identificarea tuturor construcţiilor existente pe terenul în litigiu, identificarea construcţiei „conac” fiind în legătură indisolubilă cu identificarea terenului revendicat.
În cauză, instanţa de fond şi-a exercitat rolul activ şi a soluţionat cauza în limitele investirii sale, soluţia pronunţată având la bază probatoriul administrat, sarcina probei revenind reclamantului.
Rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilităţii şi al contradictorialităţii.
În condiţiile în care reclamantul a beneficiat de asistenţă juridică calificată şi a arătat că nu mai are cereri şi probe de administrat nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ.
În mod greşit s-a reţinut că instanţa de fond nu a avut în vedere sentința civilă nr. 312/2006 a Tribunalului Argeş şi decizia nr. 1629/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de fond analizând efectele celor două hotărâri în judecata prezentei cauze.
Probatoriul indicat de către instanţa de apel ca fiind necesar a fi administrat pentru stabilirea situaţiei de fapt nu are relevanţă în cauză pentru că priveşte alte suprafeţe de teren decât cel în litigiu.
S-a susţinut că în raport de actul invocat de către reclamant ca reprezentând titlul de proprietate al autorului său, de clauzele contractuale şi de acele acte care privesc preluarea imobilului, nu s-a făcut nici dovada deplină că autorul reclamantului a fost proprietarul imobilului la data preluării.
Recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente:
Analizând cu prioritate critica privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., se constată că aceasta este fondată pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în vigoare la data investirii primei instanţe, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe numai în cazul în care se constată că, în mod greșit instanţa a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată.
Prin decizia nr. 2/2013 pronunţată într-un recurs în interesul legii, Înalta Curte a statuat că dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010, nu se aplică proceselor în care prima instanţă a fost investită înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010.
În raport de aceste norme în vigoare la data soluţionării cauzei în apel este evident că instanţa de apel nu ar fi putut pronunţa desfiinţarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe decât în condiţiile în care ar fi constatat în mod legal şi fondat că prima instanţă nu ar fi intrat în cercetarea fondului cauzei cu care a fost investită.
Ipoteza avută în vedere de art. 297 alin. (1) C. proc. civ. este aceea în care prima instanţă respinge sau anulează cererea de chemare în judecată, fără a intra în cercetarea fondului.
În cazul când litigiul a fost rezolvat în sensul că s-a respins acţiunea constatându-se că pârâtului Statul Român nu are calitatea de posesor a bunului revendicat pe de o parte, iar pe de altă parte că nu există temei juridic pentru obligarea la plată directă a contravalorii bunurilor revendicate şi imposibil de restituit în natură; că reclamantul nu a făcut dovada proprietăţii asupra celor două suprafeţe de teren revendicate de la cele două pârâte, prin dovedirea amplasamentului fostei proprietăţi; totodată, că cele două pârâte sunt protejate de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție şi de principiul securităţii raporturilor juridice, consacrat şi de decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu poate fi apreciat că nu a avut loc o cercetare a fondului cauzei.
Cercetarea fondului cauzei presupune examinarea raportului juridic dedus judecăţii prin prisma probelor administrate în cauză.
În condiţiile în care prima instanţă a reţinut că Statul Român nu este posesor al bunurilor revendicate, iar instanţa de apel nu a reţinut motivat o altă situaţie de fapt în ce privește posesia bunului, nu se poate reţine că instanţa de fond nu a cercetat fondului cauzei, soluţionarea excepției lipsei calităţii procesuale pasive determinate de lipsa calităţii de posesor a bunului fiind corect soluţionată de instanța de fond, în raport de probele administrate.
Numai în măsura în care s-ar fi dovedit şi constatat calitatea de posesor a Statului Român, s-ar fi putut reţine şi greşita soluționare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive cu consecinţa trimiterii spre rejudecare a cauzei, stabilindu-se astfel şi existenţa unui raport juridic între reclamant şi Statul Român, ceea ce instanţa de apel nu a constatat.
Greşita interpretare şi aplicare a legii sau greşita interpretare şi apreciere a probelor cu consecinţa greşitei reţineri a situaţiei de fapt nu se subsumează noţiunii de necercetare a fondului cauzei, cum nu se subsumează nici motivarea insuficientă a sentinţei, eventualele lacune ori inadvertenţe ale motivării putând fi suplinite sau remediate prin motivarea instanţei de apel.
În cauză este incontestabil că fondul litigiului a fost examinat astfel că în cauză nu se regăseşte prima ipoteză prevăzută de art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
În situația în care instanţa de apel aprecia că nu au fost lămurite toate aspectele ce ţin de fondul procesului, avea posibilitate să lămurească aceste aspecte, dat fiind faptul că această instanţă are caracter devolutiv.
Aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., a împiedicat examinarea criticilor aduse prin motivele de apel şi a determinat o necercetare a fondului căii de atac, ceea ce impune admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.
Cu ocazia rejudecării apelului, instanţa va analiza pe fond apelul declarat de reclamant şi va putea dispune refacerea sau completarea provelor administrate la prima instanţă sau administrarea de noi probatorii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâţii SC F.S.B. SA, SC E. SA Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş împotriva deciziei nr. 97 din 20 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3424/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 3455/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
