ICCJ. Decizia nr. 3499/2013. Civil. Obligaţie de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3499/2013
Dosar nr. 33240/3/2009
Şedinţa publică de la 24 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la 13 august 2009, reclamantul A.N. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului Ia restituirea sumei de 10.219 RON la nivelul anului 1944, conform contractului de depozit nr. D1. din 15 noiembrie 1944, care atestă dreptul subiectiv al reclamantului asupra creanţei menţionate, sumă reactualizată cu indicele de inflaţie şi dobânzile legale la zi.
Reclamantul a motivat acţiunea prin aceea că, Ia data de 15 noiembrie 1944, Institutul General de Asigurare, Economie, Credit şi Asistenţă al Funcţionarilor şi Pensionarilor Publici a emis certificatul de depozit nr. D1. din 15 noiembrie 1944, pentru suma de 10.219 RON, depusă de tatăl reclamantului, sumă ce reprezintă contravaloarea asigurării constituite de către defunctul A.E. în favoarea reclamantului.
Respectivul certificat de depozit cuprinde clauză expresă referitoare la exigibilitatea sumei depuse în depozit, respectiv 5 iulie 1963, dată ce corespunde cu împlinirea majoratului de către reclamant.
Reclamantul s-a adresat Ministerului de Finanţe, care i-a refuzat restituirea sumei, cu motivarea că Legea nr. 286 din 3 aprilie 1942 pentru organizarea şi funcţionarea Institutului General de Asigurare, Economie, Credit şi Asistentă al Funcţionarilor şi Pensionarilor Publici, astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 557 din 25 august 1943 în baza căreia s-a emis certificatul de depozit, a fost abrogată.
La termenul din 12 decembrie 2011, Tribunalul a pus în discuţie excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului.
S-a reţinut că reclamantul a investit Tribunalul cu o acţiune personală, întemeiată pe dispoziţiile art. 1591, art. 1804 şi art. 1802 C. civ., acţiune derivând din contractul de depozit încheiat între tatăl acestuia, A.E. şi Institutul General de Asigurare, Economie, Credit şi Asistenţă al Funcţionarilor şi Pensionarilor Publici.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, în ceea ce priveşte acţiunile personale patrimoniale, termenul de prescripţie este de 3 ani, iar conform art. 7 alin. (1), prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune.
Conform art. 7 alin. (3) din acelaşi act normativ, dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de Ia data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul.
În cazul acţiunii personale întemeiate pe contractul de depozit, termenul de prescripţie de 3 ani începe să curgă de Ia data împlinirii termenului de depozitare, în speţă acesta fiind data de 5 iulie 1983, când a devenit exigibil certificatul de depozit.
Chiar dacă s-ar considera că termenul de prescripţie de 3 ani nu a început să curgă Ia data de 5 iulie 1963, ci numai după răsturnarea regimului comunist, respectiv după data de 22 decembrie 1989, acesta s-a împlinit în decembrie 1992, cu mult înainte de data introducerii acţiunii, care este 13 august 2009, acţiunea reclamantului fiind prescrisă.
Tribunalul a constatat că reclamantul nu a făcut dovada unor cauze de suspendare sau de întrerupere a termenului de prescripţie, iar susţinerile acestuia în sensul că în speţă ar fi aplicabile prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 187/1958 privind răspunderea civilă delictuală au fost considerate nefondate.
Temeiul juridic al acţiunii este răspunderea civilă contractuală, reclamantul urmărind angajarea răspunderii civile contractuale a depozitarului, sub forma obligării Ministerului Finanţelor Publice la restituirea sumei de 10.219 RON, în baza certificatului de depozit nr. D1. din 15 noiembrie 1944.
Având în vedere aceste considerent, Tribunalul a constatat că excepţia prescripţiei dreptului material Ia acţiune este întemeiată, a admis-o şi a respins acţiunea, astfel cum a fost precizată, ca fiind prescrisă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, criticând-o sub aspectul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.
A invocat dispoziţiile art. 1022 C. civ., potrivit cărora termenul, ca eveniment viitor şi sigur ca realizare, amână începerea exerciţiului drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative.
Dreptul la acţiune începe să curgă de Ia data naşterii raportului juridic.
Raportul juridic se naşte prin îndeplinirea cumulativă a trei condiţii: să se solicite suma de bani de către creditor, solicitarea să fie îndreptată persoanei competente să efectueze restituirea, debitorului creanţei, şi să se cunoască cuantumul acestei sume.
Prin decizia civilă nr. 329/A de la 1 octombrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut în esenţă următoarele:
Obiectul cauzei îl constituie restituirea unei sume de bani, respectiv 10.219 RON, la nivelul anului 1944, sumă constituită conform contractului de depozit nr. D1. din 15 noiembrie 1944, sumă constituită de tatăl apelantului Ia Institutul General de Asigurare, Economie, Credit şi Asistenţă al Funcţionarilor şi Pensionarilor Publici, reprezentând contravaloarea asigurării constituită de defunctul tată al apelantului în favoarea sa.
Acest depozit devenea exigibil la 5 iulie 1983, după împlinirea majoratului de către reclamant.
Dreptul la acţiune în eliberarea sumei ori restituirea sumei a început să curgă de Ia data Ia care certificatul de depozit devenea exigibil, respectiv 5 iulie 1983, dată corespunzătoare împlinirii majoratului de către reclamant.
Se poate aprecia că termenul de prescripţie a început să curgă după momentul 22 decembrie 1989, când regimul comunist a fost abolit.
Din decembrie 1989 - ianuarie 1990 şi până în 2007, termenul de prescripţie s-a împlinit, niciuna din cauzele invocate nefiind de natură a suspenda sau a întrerupe termenul de prescripţie,
Nici dispoziţiile C. civ. menţionate în cauză, respectiv art. 1022, art. 1591 şi art. 1616 C. civ. nu sunt aplicabile în cauză, deoarece momentul naşterii raportului juridic şi, deci al dreptului la acţiune, a început să curgă în cauză după încetarea oricărei cauze ce l-ar fi determinat pe apelantul reclamant să pornească o acţiune contra statului român din temerea unei represiuni nedrepte, respectiv decembrie 1989 - ianuarie 1990.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate.
Instanţa de apel a soluţionat cauza cu aplicarea greşită a legii, deoarece temeiul juridic al prezentei acţiuni îl reprezintă raport juridic întemeiat pe dispoziţiile depozitului neregulat.
Scopul constituirii certificatului de depozit nr. D1. din 15 noiembrie 1944, recurentul - reclamant fiind în vârstă de 2 ani la acea dată, a fost de a ocroti interesele minorului care în urma decesului tatălui său a avut dreptul la jumătate din suma de 20.438 RON, cealaltă jumătate revenind soţiei decedatului şi mamei recurentului.
Institutul General de Asigurare, Economie, Credit şi Asistenţă ai Funcţionarilor şi Pensionarilor Publici a propus păstrarea şi administrarea sumei de bani care revenea minorului, născându-se un raport juridic civil între minor şi institut bazat pe principiul fundamental al ocrotirii interesului superior al copilului.
Nu există temei în ceea ce priveşte admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material Ia acţiune, chiar dacă instanţa consideră că prezentul raport juridic are ca obiect un drept de creanţă, termenul de prescripţie fiind de trei ani, deoarece socotelile dintre „administrat" şi „administratorul bunului altuia" nu au fost date şi aprobate nici pânâ în prezent, scopul acestei acţiuni reprezentând chiar prin esenţa ei darea şi aprobarea socotelilor dintre subiectele raportului juridic existent între părţile procesuale.
Instanţa era datoare de a stabili cadrul procesual pentru a evidenţia clar conţinutul raportului juridic, respectiv dacă pretenţiile creditorului - reclamant se port răsfrânge asupra debitorului obligaţiei, Ministerul Finanţelor Publice, după care se putea pune în discuţie invocarea excepţiei prescripţiei dreptului material Ia acţiune.
Recurentul consideră că prima instanţă a acţionat cu rea - credinţă în ceea ce priveşte invocarea din oficiu atât a excepţiei prescripţiei dreptului material Ia acţiune, cât şi a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice după încheierea etapei dezbaterilor.
Instanţa trebuia să aibă în vedere că de lege ferenda Noul C. civ. prevede la art. 2512 imposibilitatea invocării prescripţiei din oficiu de către organul de jurisdicţie competent, chiar şi dacă invocarea acesteia ar fi în interesul statului sau al unităţilor sale administrativ - teritoriale.
La art. 2513 Noul C. civ. prevede că prescripţia nu poate fi invocată în instanţă decât până cel mai târziu la prima zi de înfăţişare la care părţile sunt legal citate.
Instituţia prescripţiei extintive există tocmai pentru a apăra drepturile celui în favoarea căruia curge aceasta, raportul juridic existând până la data intervenţiei sancţiunii decăderii şi odată recunoscută sau efectuată obligaţia, chiar şi prescrisă, nu se consideră a fi nedatorată.
Reprezentantul legal al pârâtului nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză, fiind astfel o recunoaştere tacită a creanţei în sensul art. 1839 din Vechiul C. civ.
Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei pronunţate de Curtea de Apel, precum şi a sentinţei pronunţate de Tribunal şi trimiterea cauzei spre rejudecare în fond cu consecinţa admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată de recurentul - reclamant.
Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat şi acesta urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel a reţinut în mod corect situaţia de fapt, reclamantul - recurent investind Tribunalul cu acţiune personală.
Întemeiată pe dispoziţiile art. 1591, art. 1604 şi art. 1802 C. civ., acţiune derivând din contractul de depozit încheiat între tatăl acestuia, A.E. şi Institutului General de Asigurare, Economie, Credit şi Asistenţă al Funcţionarilor şi Pensionarilor Publici.
Recurentul aduce critici soluţiei dată de instanţa de fond considerând că aceasta a acţionat cu rea - credinţă în ceea ce priveşte invocarea din oficiu atât a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cât şi a excepţiei lipsei capacităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice după încheierea etapei dezbaterilor şi repunerea cauzei pe rol.
Înalta Curte reţine, în primul rând, că în recurs nu se pot aduce critici in ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond, dispoziţiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ. arătând care hotărâri sunt supuse recursului. Aceste critici puteau fi formulate în cadrul apelului împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ.: „Judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale".
Potrivit dispoziţiilor art. 151 C. proc. civ.: „Pricina poate fi repusa pe rol, dacă instanţa găseşte necesare noi lămuriri".
Fata de aceste dispoziţii legale, în niciun caz nu se poate reţine că instanţa a acţionat cu rea - credinţă.
Instanţa s-a pronunţat asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune având în vedere dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., potrivit cărora:
„Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii".
Nu se poate reţine că în cauză s-a pronunţat o decizie cu aplicarea greşita a legii, întrucât temeiul juridic al acţiunii îl reprezintă un raport juridic întemeiat pe dispoziţiile depozitului neregulat.
Aceasta deoarece, în mod corect a reţinut Curtea de Apel că obiectul cauzei îl constituie restituirea unei sume de bani, respectiv 10.219 RON la nivelul anului 1944, sumă constituită conform contractului de depozit nr. D1. din 15 noiembrie 1944, de tatăl apelantului Ia Institutul General de Asigurare, Economie, Credit şi Asistenţă al funcţionarilor şi Pensionarilor Publici, reprezentând contravaloarea asigurării constituită de defunctul tată al recurentului în favoarea sa.
De altfel, chiar reclamantul în cererea de chemare in judecată solicită ca pârâtul să fie obligat să restituie suma de 10.219 RON la nivelul anului 1944 conform Contractului de depozit nr. D1. din 15 noiembrie 1944 care atestă dreptul subiectiv al reclamantului asupra creanţei menţionate, sumă ce o solicită reactualizată cu indicele de inflaţie şi dobânzile legale.
Este de necontestat că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost analizată prin raportare la cauza şi temeiul juridic al cererii de chemare în judecată cu care instanţa a fost învestită, respectiv răspunderea civilă contractuală a pârâtului în temeiul dispoziţiilor legale din materia contractului de depozit.
Nu pot fi aplicate în cauză dispoziţiile art. 2512 privind invocarea prescripţiei de partea interesată, din Noul C. civ.
În speţă, raportul juridic dintre părţi este supus dispoziţiilor vechiului C. civ., în vigoare Ia momentul în care a fost emis certificatul de depozit nr. D1. din 15 noiembrie 1944, conform principiului tempus regit actum.
De asemenea, în mod corect s-a reţinut că dreptul material la acţiune al reclamantului este prescris faţă de dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.
Potrivit dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 187/1958 „Instanţa judecătorească şi organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu să cerceteze, dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită este prescris".
În cauză, dreptul Ia acţiune în eliberarea sumei ori restituirea sumei a început să curgă de Ia data la care certificatul de depozit devenea exigibil, respectiv 5 iulie 1983, dată corespunzătoare împlinirii majoratului de către reclamant.
Recurentul susţine că temeiul juridic al prezentei acţiuni îl reprezintă un raport juridic întemeiat pe dispoziţiile unui depozit neregulat, iar instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii reţinând că este vorba despre un depozit regulat.
Această critică nu poate fi reţinută în primul rând pentru că prin acţiunea introductivă, recurentul reclamant invocă dispoziţiile art. 1591 şi respectiv art. 1804 C. civ. de Ia 1884.
Pe de altă parte, depozitul neregulat este translativ de proprietate, astfel încât este necesar ca deponentul să fie proprietarul bunurilor depozitate şi acesta poate să revendice în orice moment bunul său.
În speţă, potrivit certificatului de depozit, recurentul - reclamant urma să primească suma de 10.219 RON ce reprezintă drepturile sale asupra asigurării făcută în baza Legilor nr. 288/1942 şi nr. 557/1943 de către defunctul A.E.
De asemenea, nu îşi găsesc aplicare dispoziţiile art. 1882 şi respectiv 1883 C. civ. Aceasta deoarece art. 1882 prevede că „prescripţia nu curge contra moştenitorului beneficiar în respectul creanţelor sale asupra suecesiunii", iar în speţă nu este vorba despre o creanţă a recurentului - reclamant asupra vreunei succesiuni.
Nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 1883 C. civ. potrivit cărora „Regulile prescrise prin articolul precedent se aplică şi Ia prescripţia dintre administratorul legal al averii unei persoane şi acea persoană, precum şi dintre o succesiune vacantă şi persoana numită curator al ei".
Aceasta deoarece în cauză nu sunt întrunite cerinţele privind administratorul legal al averii unei persoane.
În speţă ne aflăm în situaţia unui drept de creanţă constând în restituirea unei sume de bani, împrejurare în care sunt incidente dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 187/1958 referitoare Ia acţiunile personal patrimoniale şi art. 7 alin. (1) din acelaşi act normativ.
Termenul de prescripţie este de 3 ani, iar prescripţia începe să curgă de Ia data când se naşte dreptul de acţiune.
În cauză nu operează suspendarea cursului prescripţiei astfel cum susţine recurentul, în cauză nefiind întrunite cerinţele art. 14 din Decretul nr. 187/1958, potrivit cărora: „ (...) între orice persoană care, în temeiul legii sau a hotărârii judecătoreşti, administrează bunurile altora şi cel ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripţia nu curge cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate".
Aceasta deoarece conform dispoziţiilor Legii nr. 286/1942 pentru organizarea şi funcţionarea Institutului General de Asigurare, Economie, Credit şi Asistenţă al Funcţionarilor şi Pensionarilor Publici, acest institut nu administrează bunurile recurentului reclamant.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 din respectiva lege „institutul urmăreşte îmbunătăţirea stării materiale şi a condiţiunilor de viaţă ale membrilor săi, prin acţiunea sa directă şi prin intermediul Caselor de credit existente.
În acest scop:
a) Asigură membrilor săi un capital la părăsirea serviciului;
b) Le capitalizează depunerile;
c) Le acordă împrumuturi;
d) Finanţează Casele de credit existente;
e) Construieşte locuinţe pentru membrii săi;
f) Înfiinţează, întreţine şi promovează aşezăminte de asistenţă, de educaţie fizică şi culturală, cooperative de producţie şi consum".
Aşadar, niciuna dintre cauzele invocate nu sunt de natură a suspenda sau întrerupe termenul de prescripţie.
Nici critica privind recunoaşterea tacită a creanţei de câtre intimat prin aceea că reprezentantul legai al pârâtului intimat nu a formulat obiecţiuni Ia raportul de expertiză efectuat în cauză, nu poate fi primită.
Aceasta, deoarece pe parcursul derulării litigiului, Ministerul Finanţelor Publice a avut aceeaşi poziţie, în sensui ca nu datorează suma solicitată de reclamantul recurent.
Faptul că nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză nu echivalează cu recunoaşterea tacită a creanţei recurentului,
Curtea de Apel a reţinut în mod corect că termenul de prescripţie s-a împlinit, niciuna din cauzele invocate nefiind de natură a suspenda sau a întrerupe termenul de prescripţie.
Momentul naşterii raportului juridic şi, deci al dreptului la acţiune, a început să curgă după încetarea oricărei cauze ce l-ar fi împiedicat pe recurent să pornească o acţiune împotriva statului, din teama unei eventuale represiuni, datorată epocii comuniste, acest moment fiind decembrie 1989 - ianuarie 1990.
De la acest moment şi până la data la care creditorul a reclamat Ministerului Finanţelor Publice restituirea depozitului, respectiv 10 septembrie 2007, termenul de prescripţie s-a împlinit.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea au modificarea deciziei atacate şi, pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A.N. împotriva deciziei civile nr. 329/A din 1 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3430/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3524/2013. Civil. Constatare nulitate act.... → |
|---|
