ICCJ. Decizia nr. 3806/2013. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3806/2013
Dosar nr. 39435/3/2009
Şedinţa publică de la 7 noiembrie 2013
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul D.C.Ş. a chemat în judecată pe pârâta M.M. pentru ca prin sentinţa ce se va pronunţa aceasta să fie obligată la plata sumei d 500.000 lei, cu titlu de daune morale şi publicarea hotărârii judecătoreşti pe cheltuiala sa, în primele trei ziare ca difuzare la nivel naţional, precum şi în ziarele F. şi Z.
Prin sentinţa civilă nr. 1554 din 18 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti a respins ca nefondată această acţiune reţinând următoarele considerente de fapt şi de drept:
La data de 6 septembrie 2009, cu ocazia desfăşurării seminarului „Reconstrucţia dreptei" în cadrul Şcolii de Vară a partidului P.D.L. la Costineşti, pârâta a nominalizat o faptă care, în opinia sa, reprezintă „un caz clar de corupţie", opinie ce a fost preluată şi de către cotidianul F.
Pârâta a exprimat această opinie în contextul în care s-a analizat existenţa unei incompatibilităţi între calitatea de avocat şi cea de parlamentar.
În acest context, respectiv cumularea calităţii de avocat cu cea de parlamentar, a fost menţionat numele reclamantului alături de numele parlamentarului P.V.
Analizând afirmaţiile pârâtei, tribunalul a apreciat că acestea nu au caracter calomnios aşa cum susţine reclamantul.
Termenii „un caz clar de corupţie" nu are o conotaţie exclusiv priorativă, simpla alăturare a reclamantului de al cărui nume de politician, neputând conduce la deteriorarea imaginii sale politice, cât şi cea de avocat şi de natură a leza demnitatea şi onoarea sa, câtă vreme persoana alături de care a fost nominalizat nu face obiectul unor anchete penale sau a altor investigaţii care să pună la îndoială probitatea sa morală.
Dreptul la liberă exprimare, ocrotit de Constituţia României prin art. 30 şi garantat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cunoaşte o interpretare excesivă.
Astfel, în contextul amintit, afirmaţiile pârâtei pot fi considerate insinuante. Insinuarea este o formă de sugestie, subtextuală, subînţeleasă care nu poate fi condamnată. în discursul său pârâta a sugerat public o anume situaţie de fapt, situaţie analizată în contextul existenţei unei incompatibilităţi între funcţia de parlamentar şi cea de avocat. Sugestia nu are un suport material. Prin ea se speculează diferitele accepţiuni ale cuvintelor şi mai ales modul în care publicul le percepe, modalitatea direct influenţată de gradul de educaţie a acestuia. Afirmaţiile pârâtei într-adevăr sugestive nu sunt totuşi vehemente. Ironia exprimării şi mai ales sugerarea unei anumite situaţii, sunt modalităţi de exprimare a opiniilor. Unul care nu jigneşte, dar sugerează, nu acuză, dar nu disculpă.
Sensibilitatea reclamantului a fost fără îndoială afectată de folosirea numelui său într-un context de anatemizare a clasei politice şi mai ales a acelei părţi aflate la guvernare alături de gruparea parlamentară majoritară a P.D.L.
În acest context, tribunalul a apreciat că reclamantul nu poate solicita instanţei să condamne atitudinea pârâtei care s-a situat în limita unei prudenţe sugestive, aspect care de altfel a fost reţinut şi de către C.E.D.O., care în repetate rânduri a arătat că în cazul în care critica vizează un politician, aceasta este de interes public, iar în acest caz standardul stabilit de Curte este extrem de favorabil criticilor.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul care a susţinut că, instanţa de fond a apreciat greşit probele administrate asupra situaţiei de fapt în ceea ce priveşte calificarea de către instanţa de fond a faptului că termenii „un caz clar de corupţie", folosit de către intimata pârâtă la descrierea unei fapte pretins săvârşite de reclamant nu au caracter calomnios, şi nu pot conduce la deteriorarea imaginii şi reputaţiei acestuia.
Faptul că persoana alături de care reclamantul a fost nominalizat nu face obiectul unor anchete penale sau al unor investigaţii care să pună la îndoială probitatea sa morală în contextul în care intimata a făcut referire la o faptă determinată, pe care a explicat-o în detaliu şi pe care a calificat-o ca faptă de corupţie. Atât doctrina cât şi jurisprudenta C.E.D.O., în analiza libertăţii de exprimare şi a limitelor acesteia a apreciat, în mod constant, că adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe în situaţia în care se analizează o acuzaţie de calomnie, principalele elemente care trebuie avute în vedere sunt buna credinţă a autorului afirmaţiilor şi scopul acestora, criteriile generale în funcţie de care se apreciază prejudiciul moral ce constă în atingerea adusă onoarei, demnităţii ori reputaţiei fiind: poziţia socială a reclamantului, calitatea pârâtului, gravitatea afirmaţiilor, gradul de lezare al valorilor sociale ocrotite.
Prin Decizia civilă nr. 726/ A din 3 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta la plata sumei de 10.000 lei pentru repararea prejudiciului moral cauzat reclamantului şi a dispus publicarea hotărârii judecătoreşti, pe cheltuiala pârâtei, în primele trei ziare ca difuzare la nivel naţional precum şi în ziarele care au preluat afirmaţiile calomnioase - Ziarul F. şi Ziarul Z., a respins capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată ca nedovedit.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Acţiunea pendinte s-a întemeiat pe dispoziţia art. 998 - 999 C. civ., potrivit cărora, orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara, iar în condiţiile reglementate prin dispoziţia art. 1169 din acelaşi cod, elementele răspunderii civile delictuale au fost demonstrate.
Fapta ilicită a intimatei pârâte constă în afirmarea în public la 7 septembrie 2009 a unei fapte neadevărate, respectiv a unei fapte de corupţie care ar fi fost săvârşită de către apelantul reclamant, în calitatea sa cumulativă de avocat şi de parlamentar. Această afirmaţie depăşeşte elementele unei simple judecăţi de valoare, ci reprezintă o afirmaţie concretă, denigratoare, în legătură cu activitatea desfăşurată de către reclamant.
Chiar dacă reclamantul este o persoană publică cu activitate politică, despre care se poate afirma că a acceptat implicit şi expunerea la criticile care se ivesc în legătură cu exercitarea mandatului public şi care ar fi de interes public, Curtea a constatat însă că, uşurinţa cu care au fost comunicate afirmaţiile în cauză, de către o persoană care are reprezentarea consecinţelor juridice ale unei poziţii publice nesusţinute de suport real, depăşesc limitele libertăţii de exprimare.
Proiectul legislativ la care face referire intimata în apărările sale, este într-adevăr, de ordine publică, el interesează întreaga societate şi este una din valorile democraţiei, însă afirmaţiile directe pe care intimata - pârâtă Ie-a făcut în legătură cu persoana reclamantului, în cadrul conferinţei în discuţie, depăşeşte limitele rezonabile ale exagerării reprezentând o afirmaţie directă a unei fapte de corupţie cu privire la acesta în condiţiile în care orice persoană este beneficiara dreptului efectiv la prezumarea nevinovăţiei sale.
Imaginea publică este esenţială pentru oricare persoană, cu atât mai mult pentru persoanele publice, oameni politici, cadre didactice universitare, etc. şi tocmai de aceea legiuitorul a intervenit prin art. 1 alin. (3) din Constituţia României iar C.E.D.O. a statuat, în mod constant, în jurisprudenţa sa, ca efect esenţial al dispoziţiei cuprinse în art. 13 din Convenţie, că recurgerea la un proces abilitează instanţa naţională să ofere o reparaţie adecvată.
C.E.D.O. afirmă că trebuie făcută distincţie clară între fapte şi judecăţi de valoare. Existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul unor judecăţi de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit. Expunerea unor fapte aşa cum este cazul speţei dedusă judecăţii are un efect sporit de convingere. în acelaşi timp, necesită demonstrarea veridicităţii faptelor. Formularea de opinii este legată de perceperea subiectivă a realităţii şi de aceea este imposibil de a demonstra corespunderea lor realităţii, practic, numai expunerea de fapte poate fi verificată prin suprapunerea cu realitatea obiectivă.
Afirmarea cu intenţie, în legătură cu persoana reclamantului care, cumulând calitatea de avocat cu cea de parlamentar (aspect infirmat de materialul probator administrat în cauză din care rezultă că nu a încheiat niciun fel de contract de consultanţă sau de altă natură cu societăţi de stat din judeţul pe care îl reprezintă în calitate de parlamentar), în perioada de referinţă, că ar fi exercitat influenţe politice în privinţa derulării activităţii de consultanţă juridică a cabinetului de avocatură pe care l-a fondat, de către intimata pârâtă care este cunoscută opiniei publice în calitatea sa de fost ministru al justiţiei, este de natură a afecta cariera didactică, profesională şi politică a apelantului reclamant şi îi cauzează acestuia un prejudiciu moral pentru a cărui reparare, Curtea a apreciat că se impune cumularea reparării pe calea despăgubirilor morale cu cea a publicării prezentei hotărâri.
Cuantumul acestor despăgubiri morale a fost apreciat de către Curte, în mod simbolic, deoarece pe calea acestor despăgubiri, este unanim acceptat de teoria şi practica judiciară, nu se poate asigura un pretium doloris, demnitatea umană fiind una din valorile ce nu poate fi cuantificată.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs ambele părţi.
Pârâta M.M. critică decizia sub următoarele motive de nelegalitate.
Instanţa de apel şi-a însuşit susţinerile intimatului - reclamant, fără a le analiza în mod critic, prin raportare şi la apărările formulate de recurenta - pârâtă.
Din această cauză, instanţa de apel a aplicat greşit legea, atât în privinţa art. 998 - 999 C. civ., cât şi în ceea ce priveşte art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Din relatările din presă lipseşte sintagma „un caz tipic de corupţie" la care se referă intimatul şi care, în susţinerea sa, i-ar fi produs grave prejudicii de imagine.
Indiferent de relatările din presă în raport de care se apreciază conţinutul afirmaţiilor recurentei, rezultă elemente de fapt clare: recurenta nu s-a referit niciodată la intimat individual, ci numai în relaţie cu d-l. V.P., bun prieten cu acesta. Recurenta a prezentat public o relaţie Ş.D - P.V. în care, în opinia sa, ambii s-au susţinut în mod profitabil, printr-o schemă încrucişată, pe următorul sistem: afacerile casei de avocatură Ş.D. derulate în judeţul în care d-l. V P. era parlamentar au cunoscut o înflorire în perioada de după cooptarea d-lui Ponta ca senior partner la casa de avocatură Ş.D., iar veniturile d-lui P.V. au crescut substanţial, de la an la an, odată cu creşterea şi dezvoltarea afacerilor casei de avocatură Ş.D. în judeţul Gorj, unde era parlamentar d-l. P.V.
Niciodată recurenta nu a afirmat că intimatul ar fi cumulat calitatea de parlamentar cu cea de avocat.
Susţinerile recurentei din septembrie 2009 pe tema incompatibilităţii dintre calităţile de avocat şi parlamentar nu au urmărit atacarea gratuită sau discreditarea intimatului, ci reprezintă aducerea de noi exemple şi argumente în sprijinul unei iniţiative, pentru care a militat în mod constant şi anume introducerea în lege a incompatibilităţii avocat - parlamentar.
Recurenta susţine că afirmaţiile sale au avut o bază factuală rezonabilă şi că instanţa de apel a reţinut lipsa bazei factuale fără a mai prezenta şi motivele pentru care a ajuns la această concluzie. Atunci când a făcut afirmaţiile s-a bazat pe elemente de fapt relevate anterior de presă, de două rapoarte de control şi de declaraţiile publice de avere şi de interese.
La 4 august 2009 a fost finalizat un control la SC C.E.R. SA, ocazie cu care a fost întocmit un Raport în care s-au constatat mai multe încălcări ale legii în legătură cu contractele dintre S.C.A. Ş.D. şi asociaţii şi C.E. Rovinari, contracte despre care presa semnalase grave nereguli, pe fondul relaţiei Ş.D. - P.V.
Recurenta prezintă pe larg în motivele de recurs, articole de presă pentru a-şi argumenta susţinerile.
În raport de aceste elemente, recurenta consideră că a existat o bază factuală rezonabilă, constând în situaţii şi împrejurări reale, pe care şi-a întemeiat criticile aduse sistemului prin care îmbinarea dintre influenţa parlamentarului şi avocatură pot duce la obţinerea de venituri substanţiale.
Criticile recurentei pe această temă au fost făcute cu bună -credinţă şi nu au urmărit atacarea gratuită sau discreditarea intimatului, ci exemplificarea şi argumentarea unei idei pentru care a militat în mod constant, cu mult timp înainte de a face vreo referire la intimat, respectiv pentru introducerea incompatibilităţii între calitatea de avocat şi cea de parlamentar.
Cu privire la greşita aplicare a legii de către instanţa de apel în cazul art. 10 din Convenţie, recurenta subliniază că instanţa de apel nu a verificat dacă, în cauză, îngrădirea dreptului la libera exprimare îndeplineşte condiţia de a fi necesară într-o societate democratică, deşi art. 10 din Convenţie prevede expres că restrângerea liberei exprimări nu este conformă Convenţiei dacă nu este îndeplinită condiţia necesităţii acelei restrângeri într-o societate democratică.
Recurenta subliniază că nu a identificat în baza de date care cuprinde jurisprudenţa Curţii (H.U.D.O.C.) „Cauza Petrina şi Sipoş contra României". Este adevărat, Curtea a soluţionat în anul 2008, cauza Petrina contra România şi în anul 2011, cauza Sipoş contra România, dar o cauză comună aşa cum este prezentată de instanţa de apel nu a fost soluţionată de Curte.
Protecţia relatării şi dezbaterii libere a chestiunilor de interes public include „nu numai informaţiile şi ideile primite favorabil sau cu indiferenţă ori considerate inofensive, dar şi pe acelea care ofensează, şochează sau deranjează. Acestea sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi spiritului deschis, fără de care nu există societate democratică" (între altele, Lingeus vs. Austria, Oberschlich vs. Austria, Arslan vs.Turcia, Dalban vs. România).
Având în vedere jurisprudenţa Curţii, rezultă în mod evident că intimatul, în calitatea sa de politician trebuie să accepte expunerea la critică, limitele criticii acceptabile fiind mai largi cu privire la politicieni decât în raport cu indivizii obişnuiţi. Politicianul trebuie să accepte conştient verificarea strictă a fiecărui cuvânt şi a fiecărei fapte nu dar din partea jurnaliştilor, ci şi a oricărei persoane şi să dea dovadă de un grad mai mare de tolerantă.
Reclamantul D.C.Ş. critică decizia sub următoarele motive de nelegalitate:
Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii.
Deşi corect a reţinut instanţa de apel îndeplinirea în cauză a tuturor condiţiilor răspunderii civile delictuale care atrag dreptul reclamantului la repararea prejudiciului produs, în ceea ce priveşte cuantumul acestor despăgubiri instanţa nu s-a raportat la criteriile acceptate de instanţele naţionale şi de instanţa europeană privind determinarea despăgubirilor, respectiv satisfacţia echitabilă acordată victimei, împiedicarea realizării, continuării sau repetării faptelor vătămătoare şi nici nu a ţinut cont de condiţiile specifice ale speţei pentru determinarea prejudiciului, limitându-se a aprecia în mod simbolic cuantumul despăgubirilor cu motivaţia că „este unanim acceptat de teoria şi practica judiciară că nu se poate asigura un preţium doloris, demnitatea umană fiind una din valorile ce nu poate fi cuantificată".
Existenţa faptei ilicite prezumă existenţa unui prejudiciu moral şi raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, instanţele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să genereze un asemenea prejudiciu, soluţia fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral proba sa directă fiind practic imposibilă.
În practica constată a instanţei supreme se stabileşte cu valoare de principiu, că aprecierea judecătorului privind evaluarea daunelor morale este subiectivă, doar criteriile care au stat la baza cuantumului despăgubirilor sunt obiective şi pot forma obiectul controlului instanţei de recurs.
Despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă reputaţiei, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora urmărindu-se satisfacţia echitabilă acordată victimei, împiedicarea realizării, continuării sau repetării faptelor vătămătoare.
Repararea simbolică a prejudiciului moral la care face referire Curtea de Apel nu este în niciun caz de natură a împiedica pârâta în a continua activitatea de denigrare la adresa reclamantului prin repetarea aceloraşi afirmaţii vătămătoare ori de câte ori are ocazia.
Cariera îndelungată de procuror şi de fost ministru al justiţiei o recomandă pe pârâtă ca pe o persoană cu credibilitate maximă atunci când descrie fapte de corupţie, un cunoscător în ceea ce priveşte încadrarea corectă a unei anume fapte ca reprezentând faptă tipică de corupţie, aşa cum s-a exprimat aceasta.
Pentru cuantificarea prejudiciului produs, instanţa de apel trebuia să ţină cont de scopul şi contextul în care au fost făcute afirmaţiile, consecinţele pe care aceste afirmaţii le-au avut, poziţia socială a reclamantului, calitatea acestuia de avocat şi profesor universitar, aspecte pe larg invocate în faţa instanţei de apel care trebuia să stabilească un cuantum al despăgubirilor care să asigure o reparare echitabilă pentru reclamant şi care, în principal să o determine pe pârâtă să nu mai continue săvârşirea unor astfel de fapte.
Prin încheierea de la 10 februarie 2012, Înalta Curte a admis cererea formulată de petenta M.M. şi a suspendat executarea Deciziei civile nr. 726/ A din 3 octombrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, privind publicarea hotărârii judecătoreşti pe cheltuiala pârâtei, în primele trei ziare ca difuzare la nivel naţional, precum şi în ziarele care au preluat afirmaţiile calomnioase - Ziarul F. şi Ziarul Z., până la soluţionarea cererilor de recurs formulate împotriva acestei decizii.
Analizând recursurile prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate şi urmează să fie respinse pentru următoarele considerente:
În cauză sunt întrunite cerinţele art. 998 - 999 C. civ. în ceea ce priveşte atragerea răspunderii civile delictuale. Acestea sunt: existenţa unei fapte ilicite, existenţa prejudiciului, a culpei şi a legăturii dintre fapta ilicită şi prejudiciu.
Fapta ilicită a pârâtei constă în afirmarea în public la 7 septembrie 2009 a unei fapte neadevărate, respectiv a unei fapte de corupţie care ar fi fost săvârşită de reclamant în calitatea sa cumulativă de avocat şi de parlamentar.
Afirmaţiile pârâtei sunt de natură să aducă grave atingeri imaginii publice şi reputaţiei profesionale şi politice a reclamantului, iar acesta este prejudiciul adus reclamantului.
Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu este dată de faptul că afirmaţiile pârâtei sunt de natură a pune sub semnul întrebării corectitudinea cu care acesta îşi desfăşoară atribuţiile ce decurg din calitatea sa de politician, cât şi reputaţia din cadru universitar.
Vinovăţia este dată de atitudinea pârâtei care prin afirmaţiile directe făcute în legătură cu persoana reclamantului depăşeşte limitele rezonabile ale exagerării reprezentând o afirmaţie directă a unei fapte de corupţie cu privire la acesta în condiţiile în care orice persoană este beneficiara dreptului efectiv la prezumarea nevinovăţiei sale.
Curtea de Apel a reţinut în mod corect faptul că orice persoană, faţă de caracterul de interes public al chestiunilor legale de expresia politică, se bucură de un drept larg de a critica liberii politici, oficialităţile şi instituţiile statale însă, în egală măsură, ele pot fi şi pedepsite pe cale civilă atunci când criticile lor sunt false din punct de vedere factologic sau excesjv de ofensatoare.
În speţă, ambele părţi au pregătire juridică, au reprezentarea perfectă a termenilor, a sugestiilor şi a judecăţilor de valoare.
Constituţia României stabileşte că „libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile".
Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.
Drepturile şi libertăţile constituţionale trebuie exercitate cu bună -credinţă, fără să se încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului la art. 10. Libertatea de exprimare prevede:
„Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere".
Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti".
Libertatea de exprimare nu poate fi concepută fără libertatea de opinie.
Problema cea mai delicată o constituie aceea de a găsi măsura echilibrului care trebuie să existe între exerciţiul dreptului la liberă exprimare, pe de o parte, şi protecţia intereselor sociale şi ale drepturilor individuale ce aparţin altor persoane, pe de altă parte.
Este adevărat că limitele criticii admisibile sunt mai largi în privinţa unui om politic, care acţionează în calitatea sa de personaj public. Omul politic se expune în mod inevitabil şi conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor sale, dar în acelaşi timp, are dreptul la protejarea reputaţiei şi demnităţii sale.
În jurisprudenţa C.E.D.O., persoanele publice, cele implicate în politică, au fost recunoscute ca persoane care au acceptat implicit un nivel sporit de atenţie şi de critică faţă de persoana lor, în schimbul posibilităţii de a juca un rol proeminent în viaţa şi dirijarea societăţii, însă, în relaţiile interumane, există un feed-back în comunicare, aceiaşi toleranţă şi rezervă urmând a fi manifestate şi de către emitentul unei afirmaţii deoarece nu orice expresie la adresa politicianului trebuie tolerată de plano.
Astfel, în cauza Sipoş contra României, Curtea a considerat că afirmaţiile contestate de reclamantă au depăşit limita acceptabilă şi că instanţele naţionale nu au reuşit să menţină un just echilibru între apărarea dreptului acesteia la reputaţie şi libertatea de exprimare protejată prin art. 10 din Convenţie. în consecinţă, Curtea a stabilit ca reclamanta să primească suma de 3.000 euro pentru prejudiciul moral.
În jurisprudenţa sa, Curtea distinge între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea primelor se poate proba, cele din urmă nu se pretează la o demonstrare a exactităţii lor. Pentru judecăţile de valoare aceste exigenţe sunt irealizabile şi aduc atingere însăşi libertăţii de exprimare, element fundamental al dreptului garantat de art. 10.
Dacă sunt făcute referiri la persoane determinate, aceasta implică obligarea de a furniza o bază factuală suficientă şi chiar o judecată de valoare poate apărea ca excesivă dacă este în totalitate lipsită de bază factuală (cauza Petrina contra României).
Acuzaţia de fapte de corupţie formulată de un fost ministru al justiţiei, care este în acelaşi timp fost procuror este de natură a afecta cariera didactică, profesională şi politică a reclamantului şi îi cauzează acestuia un prejudiciu.
Problema faptelor de corupţie prezintă un interes major pentru societatea română.
Susţinerea pârâtei că afirmaţiile sale pe tema incompatibilităţii dintre calităţile de avocat şi parlamentar nu au urmărit atacarea gratuită sau discreditarea reclamantului, ci reprezintă aducerea de noi exemple şi argumente în sprijinul unei iniţiative şi anume introducerea în lege a incompatibilităţii avocat - parlamentar nu poate fi primită.
Pârâta este fost ministru al justiţiei, este percepută public drept un cunoscător al legii penale dată fiind cariera sa de procuror, iar afirmarea
În public a unei fapte neadevărate, respectiv a unei fapte de corupţie care ar fi fost săvârşită de reclamant în calitatea de avocat şi senator cauzează un prejudiciu moral reclamantului.
Daunele morale reprezintă atingerea adusă demnităţii, onoarei şi prestigiului profesional al reclamantului prin fapta ilicită a pârâtei.
În ceea ce priveşte cuantumul posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul legislativ românesc şi nici normele comunitare nu prevăd un mod concret care să repare pe deplin daunele morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc.
Ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu şi să aducă acea satisfacţie de ordin moral celui prejudiciat.
Pentru a putea fi cuantificat prejudiciul moral este nevoie de un criteriu sigur de referinţă, de un reper faţă de care judecătorul să poată aprecia mărimea daunelor morale pe care le poate acorda reclamantului. Fiecare are despre sine un anumit sistem de autoapreciere, iar reputaţia - aprecierea celorlalţi presupune un număr nedefinit de „imagini" ale unei persoane. Acestea fac aproape imposibil de stabilit cât valorează onoarea şi demnitatea unei persoane.
În acest sens, aprecierea instanţei de apel în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor morale în mod simbolic la suma de 10.000 lei este una corectă, demnitatea, onoarea, reputaţia fiind valori ce nu pot fi cuantificate.
Înalta Curte apreciază că nu cuantumul ridicat al despăgubirilor o va împiedica pe pârâtă să săvârşească în continuare astfel de fapte care să aducă atingere reputaţiei reclamantului, ci, mai ales, obligarea acesteia la publicarea hotărârii judecătoreşti în care s-a reţinut caracterul ilicit al unor astfel de fapte.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei atacate şi, pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul C.Ş.D. şi de pârâta M.M. împotriva Deciziei civile nr. 726/ A din 3 octombrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3805/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3808/2013. Civil. Reziliere contract.... → |
|---|
