ICCJ. Decizia nr. 3920/2013. Civil. Acţiune în anulare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3920/2013
Dosar nr. 62514/3/2010
Şedinţa publică de la 13 noiembrie 2013
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3558 din 21 martie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de A.E. şi A.D.I. în contradictoriu cu SC V.R. SA şi a fost constată nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 3 lit. d) şi art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale ale convenţiei; a fost constatată nulitatea absolută a clauzelor din actul adiţional la convenţia de credit din 25 ianuarie 2008 cuprinsă în art. 1 pct. 3 lit. a) şi art. 3 pct. 5.1 lit. a); şi a fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a clauzei cuprinsă în art. 7 pct. 11 parag. 4 şi parag. 5 din Actul adiţional la Convenţia de credit încheiată de părţi, luându-se act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a constatat că la 22 decembrie 2010 reclamanţii au solicitat anularea în parte a Actului adiţional, respectiv a clauzei abuzive privind comisionul de administrare de la art. 3 pct. 5.1 lit. a) din actul iniţial, a clauzei privind rata dobânzii curente variabile de la art. 1 pct. 3 lit. a) şi de la art. 7 pct. 11 parag. 4 şi 5, precum şi a clauzei din convenţia iniţială de credit din 25 ianuarie 2008 de la pct. 3 lit. d) ca şi de la pct. 5 lit. a) din Condiţiile speciale ale convenţiei; sub motiv că la 25 ianuarie 2008 a fost încheiată convenţia de credit ipotecar din 25 ianuarie 2008 având ca obiect acordarea unui împrumut de 120.000 Chf pe perioada de 300 luni cu o rată a dobânzii fixă de 4,25%; că la 16 septembrie 2010, fără a fi notificaţi, reclamanţii au ridicat de la sediul pârâtei o copie a acutului adiţional propus de bancă, după care, în aceeaşi zi, aceştia au înregistrat, dezacordul lor legat de propunerea făcută de bancă; că la 20 septembrie 2010, au depus un alt protest prin care şi-au exprimat dezacordul privind comisionul de administrare în locul celui de risc, de aceeaşi valoare, respectiv 0,22% din soldul creditului pe lună, având în vedere că O.U.G. nr. 50/2010 elimina comisionul de risc din convenţiile de credit; că, de asemenea, este nulă absolut clauza de la art. 1 pct. 3 lit. a) din actul adiţional, prin care a fost introdusă o rată a dobânzii variabilă în locul celei fixe de 4,25% pe an din convenţia iniţială de credit; că sunt nule absolut şi clauzele de la art. 7 pct. 11 parag. 4 şi 5, deoarece ar lăsa la bunul plac al pârâtei posibilitatea de a schimba unilateral orice cost al creditului; şi că, în fine, este nulă şi clauza din convenţia iniţială prevăzută la pct. 3 lit. d) din Condiţiile speciale ale convenţiei, deoarece nu denumeşte niciun eveniment edificator, faţă de care să varieze rata dobânzii pentru a fi modificată, lăsând şi în acest caz la bunul plac al pârâtei modificarea costurilor contractului de credit.
Analizând dosarul cauzei, tribunalul a reţinut că între părţi a fost încheiat Contractul de credit din 25 ianuarie 2008 în temeiul căruia pârâta a acordat un împrumut de 120.000 Chf cu obligaţia rambursării în 300 de luni, iar după apariţia O.U.G. nr. 50/2010 pârâta a emis Actul adiţional la contract, pe care pârâţii îl contestă cu privire la unele clauze considerate abuzive; că, în speţă, sunt întrunite condiţiile privind caracterul de contract de adeziune prevăzut de Legea nr. 193/2000.
Verificând caracterul abuziv al clauzelor din Condiţiile speciale ale convenţiei, invocate de reclamanţi, tribunalul a constatat că textul art. 3 lit. d), ce prevede dreptul la revizuirea ratei dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, este abuzivă, deoarece intră în conflict cu textul art. 3 lit. a) din aceleaşi condiţii speciale, ce stipulează rata dobânzii fixe de 4,25% pe an; că, în consecinţă, clauza din art. 3 lit. d) constituie o inadvertenţă, dând băncii dreptul să modifice rata dobânzii curente, creând astfel un dezechilibru contractual pentru că permite acesteia să revizuiască rata dobânzii curente fără negociere cu clientul; că art. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul furnizorului de servicii financiare să modifice rata dobânzii în mod unilateral, fără a fi considerat prin aceasta o dispoziţie abuzivă, sub condiţia însă ca acest lucru să se facă pe baza unui motiv întemeiat prevăzut şi în contract; ori motivul prevăzut în clauza arătată, intervenirea unei schimbări semnificative pe piaţa monetară, fără alte elemente de identificare care să permită clientului să cunoască de la început acea situaţie, evaluând astfel corect consecinţele actului juridic pe care îl va semna; că, deci, motivul „schimbări semnificative pe piaţa monetară" nu îndeplineşte această condiţie, făcând astfel ca în eventualitatea unui litigiu să nu se poată aprecia conform unor criterii obiective, dacă acea schimbare este sau nu semnificativă, făcând ca ea să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului.
Cu privire la clauza prevăzută la art. 5 lit. a) din aceleaşi Condiţii speciale, ce prevede comisionul de risc de 0,22% aplicat la soldul creditului, text ce se coroborează cu art. 3 pct. 5 din Condiţiile speciale ale convenţiei, ce prevede că împrumutatul poate datora băncii un comision de risc, tribunalul observă că terminologia folosită de creditor nu este descrisă în Condiţiile generale ale contractului pentru ca împrumutatul să cunoască motivul pentru care sunt percepute aceste sume cu titlul de comision de risc şi că nici instanţa nu poate să aprecieze legalitatea acestor clauze, deoarece motivul arătat nu este detaliat în niciun text al contractului, motiv pentru care instanţa consideră că această clauză este abuzivă, fiind contrară Legii nr. 193/2000; că nu poate fi reţinută apărarea pârâtei pe motiv că potrivit Directivei nr. 93/13/ CE nu poate fi analizat caracterul abuziv al acestui comision, deoarece actul comunitar invocat vizează clauzele care sunt exprimate în mod clar şi inteligibil, iar această condiţie nu se regăseşte şi în clauzele privitoare la comisionul de risc în litigiu, lipsindu-i motivaţia percepţiei acesteia, punându-l pe împrumutat în imposibilitatea de a înţelege temeiul obligaţiei sale de plată al comisionului.
Cu privire la clauzele abuzive cuprinse în art. 1 pct. 3 lit. a) şi art. 3 pct. 5.1 lit. a) din Actul adiţional, tribunalul a reţinut că în temeiul art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, în forma iniţială, actul adiţional în litigiu se consideră a fi însuşit de reclamanţi prin acceptarea tacită.
Verificând clauza prevăzută în art. 1 pct. 3 lit. a) din actul adiţional ce statuează asupra ratei variabile a dobânzii, tribunalul a reţinut că potrivit clauzeior din contractul iniţial părţile au stipulat o dobândă fixă, şi că, în consecinţă, clauza arătată este abuzivă; că nu poate fi reţinută apărarea pârâtei prin care aceasta susţine că prin clauza arătată se asigură conformitatea contractului iniţial cu dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, atâta timp cât prin art. 1 pct. 39 din Legea nr. 288/2010 au fost modificate dispoziţiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, în sensul că acest din urmă act normativ nu-şi găseşte aplicarea în cazul contractelor aflate în curs de derulare la data intrării în vigoare a ordonanţei; că, de asemenea, legiuitorul nu a impus părţilor obligativitatea unei dobânzi variabile.
În fine, verificând clauza prevăzută în art. 3 pct. 5.1 lit. a) din actul adiţional, ce prevede comisionul de administrare de 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar pe toată durata creditului, la data scadentă, tribunalul a considerat-o abuzivă pe motiv că, aşa cum a arătat chiar pârâta, acest comision reprezintă de fapt comisionul de risc redenumit comision de administrare; şi că pentru motivele reţinute la caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc, este abuzivă şi clauza privind comisionul de administrare; că nu poate fi acceptată modificarea unilaterală a clauzelor contractului cu privire la comisionul de risc, considerat abuziv, invocându-se dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, având în vedere că actul normativ arătat este aplicabil doar contractelor încheiate după intrarea în vigoare a acestuia; că, în consecinţă, simpla schimbare a comisionului de risc în comision de administrare nu conduce la concluzia înlăturării abuzului, ci, dimpotrivă, a persistenţei în acest abuz.
Celelalte clauze pretinse abuzive de reclamanţi, respectiv art. 7 pct. 11 parag. 4 şi 5, au fost considerate legale de tribunal.
Împotriva acestei decizii a declarat apel pârâta.
Prin Decizia civilă nr. 398 din 19 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, s-a admis apelul formulat de apelanta SC V.R. SA împotriva sentinţei civile nr. 3558 din 21 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 62514/3/2010, în contradictoriu cu intimaţii A.E. şi A.D.I., a fost schimbată în parte sentinţa, în sensul că a fost respinsă şi cererea de anulare a clauzei de la pct. 3 lit. d) din Convenţia iniţială de credit, fiind menţinută, în rest, sentinţa.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că, în realitate, potrivit art. 3 lit. a) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit, rata dobânzii era de 4,25% pe an, deci fixă, astfel că este nelegală clauza prevăzută de art. 1 pct. 3 lit. a) din Actul adiţional din 20 septembrie 2011 prin care apelanta a stabilit unilateral o dobândă variabilă, încălcând astfel principiul forţei obligatorii a contractului prevăzut de art. 969 C. civ.
S-a apreciat ca fiind fondată critica apelantei prin care, în esenţă, susţine că stipulaţia din art. 3 lit. d) a convenţiei iniţiale de credit, prin care a fost stabilit dreptul de revizuire a dobânzii, este conformă bunei-credinţe, având în vedere că ea nu este prejudiciabilă pentru client, întrucât este aplicabilă doar în situaţii excepţionale, când în mod obiectiv piaţa monetară suferă o transformare care impune luarea unor măsuri de restabilire a echilibrului contractual.
Curtea a observat mai întâi că prima instanţă a anulat clauza arătată pe motiv că aceasta ar acorda băncii dreptul discreţionar de a revizui rata dobânzii curente, deoarece clauza arătată nu prevede suficient de clar „situaţia care constituie motiv de majorare a dobânzii".
În al doilea rând, Curtea a observat că contractul de credit are o durată de 25 de ani, timp în care pot interveni modificări substanţiale pe piaţa monetară, care pot dezechilibra prestaţiile părţilor şi ne referim în special la faptul că de sute de ani există implacabil tendinţa monedelor naţionale de a fi devalorizate, ori pot interveni alte evenimente care să dezechilibreze prestaţiile părţilor.
De asemenea, Curtea a reţinut că în dreptul nostru, sub C. civ. din 1864, este aplicabil principiul nominalismului monetar prevăzut de art. 1578. Acesta poate fi înlăturat numai prin stipularea de către părţile contractante a unei „clauze de revizuire".
În speţă, prin textul art. 3 lit. d) din convenţia iniţială de credit a fost stipulată tocmai o clauză de revizuire a dobânzii pentru ipoteza în care ar interveni evenimente imprevizibile care ar destabiliza echilibrul contractual. în principiu, această clauză poate fi invocată de ambele părţi şi nu doar de bancă, aşa cum a fost reţinut de prima instanţă.
De asemenea, Curtea a observat că, ceea ce este imprevizibil nu poate fi definit, astfel că greşit prima instanţă a anulat clauza arătată pe motiv că nu ar fi fost prevăzut în contract elementele de identificare în funcţie de care ar fi posibilă activarea clauzei de revizuire.
În concluzie, Curtea a reţinut că textul art. 3 lit. d) din convenţie este legal şi din punct de vedere al legislaţiei de protecţie a consumatorului întrucât, chiar dacă nu există dovada negocierii acestei clauze, ea nu aduce un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, putând fi utilizată de oricare dintre părţi în vederea restabilirii dezechilibrului care ar surveni datorită unor evenimente imprevizibile.
În ipoteza în care banca ar interpreta abuziv clauza arătată şi ar modifica unilateral dobânda, prin invocarea unor schimbări ce nu ar întruni condiţiile impreviziunii, consumatorul se poate adresa instanţei pentru ca aceasta să cenzureze modificarea unilaterală a contractului de către bancă în temeiul clauzei arătate.
Cât priveşte comisionul de risc prevăzut în art. 5 lit. a), pe care îl percepe banca, Curtea a constat mai întâi că nu face parte din preţ decât într-un sens foarte larg. Riguros, preţul serviciului de împrumut este reprezentat de dobânda pe care o încasează banca, comisioanele reprezentând, aşa cum recunoaşte de fapt şi apelanta în motivele de apel, echivalentul economic al unui risc pe care îl administrează aceasta, al unui serviciu colateral deci. Comisionul de risc nu face deci parte din preţ, astfel că banca nu poate invocat art. 4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000 pentru a putea susţine că textul clauzei din art. 5 lit. a) nu poate fi interpretat ca fiind abuziv decât dacă nu ar fi suficient de clar.
Pe de altă parte, şi în ipoteza în care comisionul de risc ar fi un element al preţului, textul art. 5 lit. a) este abuziv pentru că, în realitate, nici nu este clar.
S-a mai reţinut că este abuzivă clauza art. 5 lit. a) în condiţiile Legii nr. 193/2000 deoarece ea nu a fost negociată. Simpla semnare a contractului de consumator nu poate fi echivalată cu negocierea. Clauza arătată se prezumă a nu fi negociată, având în vedere că banca utilizează întotdeauna contracte standard în raporturile cu consumatorii. în consecinţă, pentru a răsturna această prezumţie ar trebui să se aducă dovezi evidente ale negocierii. La dosar nu există astfel de dovezi.
S-a reţinut că este întrunită şi condiţia a doua a calificării clauzei ca fiind abuzive, deoarece prin această clauză se creează un dezechilibru între prestaţii, având în vedere că reclamantul plăteşte o sumă de bani, fără însă ca banca să efectueze un serviciu corelativ acestei sume.
Curtea a reţinut că nu există niciun temei de care să se prevaleze banca pentru a redenumi comisionul de risc în comision de administrare prin textul art. 3 pct. 5.1 lit. a) din Actul adiţional din 20 septembrie 2010.
O astfel de modificare unilaterală ar putea fi legitimă dacă legea, respectiv O.U.G. nr. 50/2010, ar abilita banca să o facă. Dar cum nu există un text de lege care să îndreptăţească banca de a modifica contractul punând în sarcina consumatorului un comision ce nu există în convenţia iniţială, instanţa a respins această apărare a pârâtei.
Împotriva acestei decizii, ambele părţi au declarat recurs.
Recurenţii reclamanţi au susţinut că este abuzivă clauza stipulată în mod unilateral de către banca la art. 3 lit. d) din convenţia intială de credit, iar Curtea de Apel Bucureşti a aplicat greşit Legea nr. 193/2000, motiv pentru care, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, modificarea Deciziei nr. 398 din data de 19 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti în sensul menţinerii sentinţei nr. 3558 pronunţate de către Tribunalul Bucureşti, cu cheltuieli de judecată.
Recurenta pârâtă a reluat, în parte, criticile din faţa instanţei de apel, solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii în tot a apelului şi, de asemenea, schimbarea în parte sentinţei nr. 3558 pronunţate la data de 21 martie 2012, de către Tribunalul Bucureşti, iar, pe fond, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată, în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta a formulat trei critici majore, fiecare cu argumente subsecvente:
1. Prima instanţă si instanţa de apel au interpretat în mod greşit Convenţia de credit şi dispoziţiile legale în vigoare, în sensul că în mod nelegal au reţinut faptul că părţile au contractat o dobândă fixă şi nu variabilă şi, în mod neîntemeiat, au considerat abuzivă clauza prevăzută la art. 1 pct. 3 lit. a) din Actul Adiţional din data de 20 septembrie 2010 la Convenţia de credit (art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.)
2. Prima instanţă şi instanţa de apel au interpretat şi aplicat în mod greşit Legea nr. 193/2000, în sensul că în mod nelegal au reţinut faptul că art. 5 lit. a) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei de credit este o clauză abuzivă în înţelesul Legii nr. 193/2000 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Clauza contractuală ce reglementează dreptul pârâtei de a percepe comisionul de risc, respectiv art. 5 lit. a) din Condiţiile Speciale, nu este o clauză abuzivă în înţelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000.
3. Instanţa de apel a interpretat în mod greşit Actul Adiţional din data de 20 septembrie 2010 la Convenţia de credit, în sensul că în mod greşit a reţinut faptul că prin Actul Adiţional s-a introdus un nou comision neprevăzut în Convenţia de credit (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.)
Pârâta a subliniat că Actul Adiţional din data de 20 septembrie 2010 nu s-a introdus un nou comision neagreat de părţi, cum greşit reţine instanţa de apel ci doar s-au adus unele clarificări cu privire la raţiunea perceperii comisionului de risc, fiind vorba doar de modificări pur formale, comisionul de administrare prevăzut în Actul Adiţional fiind acelaşi cu cel convenit de părţi la data încheierii Convenţiei de credit, atât din punctul de vedere al raţiunii (economice) perceperii acestuia cât şi sub aspectul valorii cât şi al duratei de aplicabilitate a acestuia.
De asemenea, pârâta a susţinut că în mod greşit instanţa de apel reţine faptul că sunt diferite cele două comisioane, respectiv comisionul de risc şi comisionul de administrare credit, întrucât prin administrarea unui credit se are vedere nu numai latura sa activă ci şi latura sa pasivă, ceea ce presupune inclusiv administrarea creditului din punctul de vedere al riscurilor pe care le presupune acordarea unui credit pe o durată foarte mare de timp (25-30 de ani).
Analizând hotărârea recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează:
Întrucât se solicită anularea unor clauze contractuale aflate într-o strânsă legătură, dar şi pentru o judecată unitară în cauză, nu vor fi formulate aprecieri în mod distinct pentru fiecare clauză în parte, şi nici nu se va răspunde fiecărui recurs în parte, ci se vor expune considerentele general- valabile care au determinat pronunţarea prezentei soluţii.
Legea nr. 193/2000 prevede la art. 1 alin. (1) cu titlu de principiu că: „Orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate", iar alin. (3) al aceluiaşi articol dispune: „Se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii."
Prin urmare art. 1 al Legii prevede cele două obligaţii ce incumbă comercianţilor în contractele cu consumatorii. Aceste două obligaţii sunt: o obligaţie pozitivă de transparenţă şi una negativă de a nu stipula clauze abuzive.
Obligaţia de a nu stipula clauze abuzive reglementată prin art. 1 este explicată prin art. 4 din Legea nr. 193/2000, după cum urmează:
„(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv".
Textele mai sus citate stabilesc aşadar criteriile generale în conformitate cu care se va cerceta caracterului abuziv al clauzelor contractuale:
- caracterul transparent;
- caracterul negociat;
- existenţa dezechilibrului semnificativ.
Pentru a se putea face verificări asupra acestor aspecte, în cauză ar fi trebuit administrat un probatoriu adecvat.
În cauză se observă însă, în primul rând, că instanţa de apel nu a administrat probatorii pertinente, concludente şi utile cauzei pentru a se dovedi caracterul negociat al clauzelor, mai precis dacă reclamanţii au negociat sau nu cu societatea pârâtă elementele individuale consacrate în Condiţiile speciale ca elemente esenţiale ale contractului. în plus, nu s-a probat avizarea de către B.N.R. a Condiţiilor generale de creditare.
În al doilea rând, în cauză se impune efectuarea şi a altor probatorii, care nu se pot administra în calea de atac a recursului.
Astfel, instanţa de apel se mărgineşte la a enunţa existenţa unui dezechilibru contractual în convenţia încheiată de reclamanţi cu pârâta, dezechilibru pe care însă nu-l fundamentează, acesta reprezentând din perspectiva dreptului comun, prejudiciul ca element al răspunderii civile delictuale. în lipsa unei cuantificări a prejudiciului, care să poată duce la concluzia unui dezechilibru contractual, şi care nu se poate realiza decât pe baza unei expertize de specialitate, nu se poate pronunţa o soluţie legală în cauză.
Pentru a putea caracteriza existenţa unui dezechilibru semnificativ între cele două părţi, cauzat de existenţa clauzelor analizate, instanţa trebuie să demareze analiza prin stabilirea exactă a obiectului contractului.
Fiind un contract de credit, obiectul acestuia este punerea la dispoziţia împrumutatului a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preţ. Preţul este format din dobândă şi din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziţie suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.
Prin urmare, instanţa trebuie să stabilească dacă ceea ce reclamanţii numesc dezechilibru semnificativ este sau nu, în realitate, contraprestaţia pe care banca o primeşte pentru punerea la dispoziţia reclamanţilor a unor sume importante de bani pentru o perioadă de 25 de ani.
Iar pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi şi obligaţii între care se face comparaţia, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele şi componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor şi obligaţiilor părţilor.
În cadrul contractelor această analiză comparativă ar trebui să ia în calcul nu numai dreptul băncii de a beneficia de o clauză prin care se restabileşte echilibrul contractual dar şi obligaţia de a pune de îndată la dispoziţia consumatorilor o sumă importantă, ce urmează a fi achitată într-un termen de 25 de ani. De asemenea, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul şi dreptul consumatorilor de a primi de îndată suma importantă ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp.
Pe lângă obligaţiile directe asumate de către cele două părţi ale unei convenţii de credit, există şi o serie întreagă obligaţii pe care banca le are faţa de ceilalţi actori ai pieţei financiare şi care pun la dispoziţie sumele necesare asigurării plăţii imediate a acestor credite de consum. Pentru fiecare convenţie de credit, banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la o bancă mai importantă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor.
Aşadar, aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor şi obligaţiilor globale ale fiecărei părţi.
Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor ar trebui să lipsească, ori să fie extrem de redusă, contraprestaţia pentru dreptul corelativ al uneia dintre părţi. în situaţia dedusă judecăţii, reclamanţii invocă tocmai lipsa unei obligaţii/prestaţii corelative a recurentei faţă de obligaţiile acestora de a achita comisionul de risc astfel cum s-a stipulat prin clauzele contractuale agreate de părţi.
Dezechilibrul trebuie să fie analizat întotdeauna in rem. Legea dispune asupra unui dezechilibru semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă, de exemplu profitul obţinut de comerciant fiind ceva firesc, dat fiind că scopul şi trăsătura principală a oricărui comerciant este profitul- finis mercatorum est lucrum.
Nu se pot reţine afirmaţiile conform cărora toate riscurile băncii sunt acoperite de garanţiile reale mobiliare, deoarece noţiunea de risc, în înţelesul economiei reglementărilor din cuprinsul contractului de credit, este atât de complexă şi cu incidenţe atât de diverse, încât lipsa unei acoperiri a acestuia ar echivala cu desfăşurarea de către bancă unei activităţi aflate sub auspiciile hazardului (alea) şi nicidecum o activitate menită a produce profit şi ar fi în dezacord şi cu Normele B.N.R. ce reglementează desfăşurarea activităţii de bancă.
Riscul de credit este asumat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit şi a solidităţii garanţiilor reale sau personale pe care acesta le propune ca accesoriu al creanţei principale. Riscul de credit se află totodată în strânsă corelaţie cu riscul de diminuarea a valorii creanţelor, riscul contrapartidei, riscul de poziţie, riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfa, riscul reputaţional şi riscul operaţional, astfel cum sunt acestea reglementate de dispoziţiile art. 126 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.
Având în vedere că aceste dispoziţii, care reglementează activitatea bancară, impun practic, gestionarea acestor riscuri, gestionarea se regăseşte ulterior în preţul creditului. Pentru administrarea tuturor acestor categorii de risc, banca percepe un comision de risc, iar în activitatea bancară, administrarea riscului este vitală, astfel că, acest efort suplimentar depus de creditor prin departamentele sale, a făcut ca el să se regăsească într-un cost transparent şi asumat de către consumator sub forma comisionului de risc.
În al treilea rând, faţă de domeniul stric specializat - riscul în contractele bancare - în care nu există experţi autorizaţi, judecătorul va solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor personalităţi ori specialişti, conform art. 201 alin. (3) C. proc. civ.
În fond, după casare, instanţa de apel va cerceta conţinutul clauzelor a căror anulare se solicită şi din perspectiva caracterului transparent, mai precis, dacă ele sunt clare, fără echivoc, pentru înţelegerea lor nefiind necesare cunoştinţe de specialitate.
Se va avea în vedere că obligaţia de transparenţă vizează reglementarea de clauze contractuale redactate într-un mod clar şi inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să primească accentul corespunzător importanţei lor prin raportare la locul în contract unde sunt plasate şi să fie lizibile.
Această obligaţie nu trebuie însă absolutizată. Obligaţia de transparenţă cu nu trebuie să transforme banca în avocatul consumatorului şi nici nu trebuie interpretată ca o obligaţie de educare a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate.
Totodată, în fond: după casare, instanţa va avea în vedere şi dispoziţiile art. 7207 C. proc. civ. referitoare la soluţionarea procesului, în tot sau în parte, prin înţelegerea părţilor, iar în cazul în care judecătorul recomandă medierea, iar părţile o acceptă, acestea se vor prezenta la mediator.
În concluzie, pentru toate considerentele reţinute, dar şi pentru o judecată unitară, conform art. 314-315 C. proc. civ. se vor admite recursurile declarate de reclamanţii A.E. şi A.D.I. şi de pârâta SC V.R. SA Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 398 din 19 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, se va casa decizia recurata şi se va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamanţii A.E. şi A.D.I. şi de pârâta SC V.R. SA BUCUREŞTI împotriva Deciziei civile nr. 398 din 19 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Casează decizia recurata şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3917/2013. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3927/2013. Civil. Constatare nulitate act.... → |
|---|
