ICCJ. Decizia nr. 3917/2013. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3917/2013
Dosar nr. 360/30/2010
Şedinţa publică de la 13 noiembrie 2013
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 09 mai 2007 şi precizată ulterior, reclamanta SC P. SA a solicitat a se constata dreptul său de proprietate asupra construcţiilor constând în heleştee cu bazine de creştere, bazine de prematurare, bazine de iernat şi bazine reproducere naturală, diguri şi canale existente pe terenul amenajat pentru piscicultura, proprietatea statului român, terenuri înscrise în C.F. ale localităţii Timişoara, judeţul Timiş, să se rectifice aceste cărţi funciare, să se înscrie dreptul de proprietate al reclamantei şi să se constate că statul român a fost titularul dreptului de proprietate dobândit prin edificarea asupra construcţiilor mai sus arătate.
Prin sentinţa civilă nr. 2503 din 12 decembrie 2012, Tribunalul Dâmboviţa a respins cererea formulată de Municipiul Timişoara şi Consiliul Local al municipiului Timişoara de obligare a reclamantei de a sista lucrările de decopertare a solului, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a Comunei Ghiroda şi a Consiliului Local Ghiroda ca fiind rămasă fără obiect.
Prin aceeaşi sentinţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.D.S. şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a statului român.
Acţiunea aşa cum a fost precizată, formulată de reclamanta SC P. SA, a fost respinsă, tribunalul reţinând că reclamanta, SC P. SA Timişoara s-a înfiinţat prin H.G. nr. 1353 din 27 decembrie 1990, statul fiind acţionar unic şi proprietar al terenurilor pe care şi-a desfăşurat activitatea societatea.
Cu toate acestea, cererea reclamantei prin care a solicitat a se constata că statul român a fost proprietarul lucrărilor de amenajare a terenului în vederea exploatării piscicole, care au provenit de la întreprinderea Piscicolă Timişoara, nu a fost primită deoarece persoana care formulează cererea trebuie să fie titulara dreptului subiectiv încălcat sau contestat, ori chiar reclamanta afirmă că dreptul subiectiv ce face obiectul judecăţii este al statului român şi nu al său.
În cauză s-a formulat şi o cerere reconvenţională de către Municipiul Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara prin care au solicitat ca reclamanta să înceteze lucrările de decopertare a solului pe care le efectuează pe terenul în litigiu, sens în care au depus procesul - verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor din 26 iulie 2007, prin care SC P. SA a fost sancţionată contravenţional deoarece au fost executate lucrări parţiale de împrejmuire a şantierului din Timişoara.
Din cuprinsul procesului - verbal de constatare a contravenţiei nu a reieşit că reclamanta ar fi efectuat lucrări de decopertare a terenului, astfel că se apreciază că pârâţii - reclamanţi nu au dovedit efectuarea lucrărilor de decopertare, fiind constată doar edificarea unei împrejmuiri, şi nici nu s-au făcut dovezi cu privire la identitatea terenurilor pe care au fost efectuate lucrările de investiţii ce face obiectul cauzei, cu terenul împrejmuit din Timişoara, cartier Ghiroda Nouă, astfel că şi această cerere a fost respinsă.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.D.S., aceasta a fost admisă deoarece, potrivit art. 112 C. proc. civ., reclamanta trebuia să arate obiectul cererii şi motivele de fapt şi de drept pe care s-a întemeiat cererea, ori în cauză reclamanta a afirmat că statul român este proprietarul terenului asupra căruia s-au efectuat lucrările de investiţii speciale, şi nu A.D.S.
De altfel, prin contractul de concesiune din 20 ianuarie 2003, aşa cum a fost modificat prin actul adiţional din 31 ianuarie 2005 C.N.A.F.P. şi nu A.D.S. a transmis dreptul de exploatare a terenului amenajat pentru piscicultura către SC P. SA Timişoara, astfel că A.D.S. nu mai are nici calitate de concedent.
Totodată, prin Ordinul din 25 ianuarie 2010 al M.A.D.R. s-a aprobat protocolul de predare - preluare a acţiunilor pe care A.D.S. le deţinea la societăţile cu profil piscicol şi a terenurilor amenajate pentru piscicultura.
S-a constatat aşadar că, atâta timp cât statul român este titular al dreptului de proprietate asupra terenurilor amenajate pentru piscicultura şi exploatate de SC P. SA, acesta are calitate procesuală pasivă, şi în consecinţă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a statului român a fost respinsă.
Referitor la cererea reclamantei prin care a solicitat a se constata dreptul său de proprietate asupra unor heleştee cu bazine de creştere, bazin de prematurare, bazine de iernat şi bazine de reproducere naturală, a unor diguri şi canale, tribunalul a reţinut că, deşi reclamanta a afirmat că acestea sunt bunuri individual determinate şi evidenţiate în registrul de evidenţă a mijloacelor fixe aflate în patrimoniul fostei întreprinderi Piscicole Timişoara, nu a înţeles să dovedească această afirmaţie.
Ca atare, cât timp nu s-a făcut dovada că aceste lucrări de investiţii, necesare exploatării piscicole sunt bunuri care sunt inclus valoric în capitatul social de 35.331 lei menţionat în anexa 1.3 a H.G. nr. 1353 din 27 decembrie 1990, cererea a fost respinsă.
Urmare a respingerii cererii de constatare a dreptului de proprietate al reclamantei asupra lucrărilor de amenajare în vederea exploatării piscicole a terenului proprietatea statului român, a fost respinsă şi cererea de rectificare a C.F. ale localităţii Timişoara, judeţul Timiş.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta, cât şi pârâţii Municipiul Timişoara prin primar şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara.
Prin Decizia nr. 37 din 16 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâţii Municipiul Timişoara prin primar şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 2503 pronunţată la data de 12 decembrie 2011 de Tribunalul Dâmboviţa şi s-a admis apelul declarat de reclamanta SC P. SA împotriva aceleiaşi sentinţe şi în consecinţă, s-a schimbat în parte sentinţa în sensul că a fost anulată pentru netimbrare cererea reconventională formulată de Consiliul Local Ghiroda şi Comuna Ghiroda prin Primar, s-a admis acţiunea precizată, s-a constatat că reclamanta este proprietara construcţiilor înscrise în C.F. ale localităţii Timişoara, jud. Timiş şi s-a dispus rectificarea acestor cărţi funciare în sensul înscrierii dreptului de proprietate al reclamantei; s-au menţinut dispoziţiile sentinţei privitoare la respingerea cererii formulate de Municipiul Timişoara şi Consiliului Local al Municipiului Timişoara de obligare a reclamantei de a sista lucrările de decopertare a solului precum şi de respingerea excepţiilor invocate.
Referitor la susţinerile apelanţilor-pârâţi, potrivit cărora judecătorul fondului în mod greşit a respins cererea reconventională privind obligarea reclamantei-pârâte de a sista lucrările de decopertare a solului, instanţa de apel a arătat că în mod just s-a apreciat de prima instanţă că prin probatoriul administrat în cauză nu s-a dovedit că reclamanta a efectuat lucrările a căror sistare o solicită pârâţii, cât timp din conţinutul procesului-verbal din 26 iulie 2007, nu rezultă decât că această societate a fost sancţionată contravenţional pentru executarea unor lucrări parţiale de împrejmuire a şantierului din Timişoara şi nu pentru că ar fi efectuat lucrări de decopertare a solului pentru terenul obiect al cauzei dedusă judecăţii.
Este adevărat, aşa cum susţin apelanţii-pârâţi, că potrivit art. 3 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării sistării lucrărilor de construcţii, republicată şi modificată, este necesară obţinerea autorizaţiei de construire pentru lucrările de îmbunătăţiri funciare, pentru lucrări de excavări necesare oricăror exploatări de suprafaţă sau subterane (lit. e)) precum şi orice lucrări sau amenajări cu caracter provizoriu necesare în vederea organizării execuţiei lucrărilor de bază, dacă nu au fost autorizate odată cu acestea (lit. e)), însă atâta timp cât nu s-a dovedit că reclamanta a efectuat lucrările a căror sistare o solicită pârâţii, instanţa de apel nu poate analiza nelegalitatea pretinsă de apelanţii-pârâţi cu privire la sus menţionatele lucrări.
Mai mult decât atât, faptul că astfel de intervenţii ar putea să afecteze structura solului şi mediul natural, ar putea constitui obiect al analizei autorităţilor în domeniu, care au rolul de a interveni în situaţii de natura celor pretinse de pârâţii-reclamanţi.
Referitor la apelul declarat de societatea reclamantă, instanţa de apel a constatat că nu este fondată susţinerea potrivit căreia instanţa de fond a încălcat principiul rolului activ al judecătorului prin faptul că nu a stăruit în aflarea adevărului în prezenta cauză, deoarece apreciază că în cauza dedusă judecăţii instanţei de fond nu i se poate imputa exercitarea defectuoasă ori neexercitarea prerogativelor atribuite de legiuitor.
Faptul că instanţa de fond a reţinut în considerentele hotărârii apelate că reclamanta nu şi-a dovedit pretenţiile cererii formulate, nu înseamnă că aceasta nu şi-a exercitat rolul activ prin faptul că nu a dispus completarea probatoriilor, încălcând astfel dispoziţiile imperative mai sus menţionate.
Instanţa de apel a constatat că nici cea de-a doua critică a apelantei-reclamante, privitoare la faptul că hotărârea nu îndeplineşte cerinţele impuse imperativ de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu este fondată, deoarece în speţă se punea problema îndeplinirii în cauză a condiţiilor ce se impun pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra construcţiilor speciale, în temeiul Legii nr. 15/1990 şi a H.G. nr. 1353/1990, raportat la situaţia de fapt ce rezultă din probele administrate în cauză, analiză pe care instanţa de fond a făcut-o, aşa cum rezultă din motivarea sentinţei.
De altfel, motivarea instanţei poate fi complinită de către instanţa ierarhic superioară, simpla motivare insuficientă neputând duce prin sine la modificarea hotărârii, dacă soluţia este legală.
Critica apelantei-reclamante privitoare la modalitatea în care a fost soluţionat fondul cauzei dedusă judecăţii este întemeiată, având în vedere faptul că s-a dovedit prin probele administrate în cauză că statul român a dobândit prin efectul Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 1353/1990 dreptul de proprietate asupra construcţiilor speciale, acte normative care au convertit dreptul de administrare operativă în drept de proprietate.
Astfel, a rezultat că reclamanta a fost înfiinţată prin H.G. nr. 1353/1990, iar potrivit art. 7 alin. (1) şi (2) din actul normativ „ pe data înfiinţării societăţilor comerciale pe acţiuni, unităţile economice de stat prevăzute în anexele 1.1. - 1.9. se desfiinţează, iar activul şi pasivul unităţilor de stat desfiinţate se preiau de către societăţile comerciale înfiinţate".
Imobilele deduse judecăţii erau individualizate în registrul de evidenţă al mijloacelor fixe al întreprinderii Piscicole Timişoara, or potrivit dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 15/1990 „Unităţile economice de stat, cu excepţia celor care se constituie ca regii autonome, vor fi organizate sub formă de societăţi pe acţiuni sau societăţi cu răspundere limitată, în condiţiile prevăzute de lege", iar potrivit art. 20 din acelaşi act normativ „Bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu".
Din interpretarea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 rezultă că începând din momentul transformării fiecăreia dintre fostele unităţi economice de stat în societăţi comerciale, dreptul de administrare asupra bunurilor aflate în patrimoniul acestora a încetat şi concomitent s-a născut ex lege dreptul de proprietate privată al societăţii comerciale respective.
Ca urmare, s-a apreciat că este justificată susţinerea apelantei-reclamante, potrivit căreia dreptul de administrare pe care întreprinderea Piscicola Timişoara l-a avut asupra imobilelor în litigiu a fost transformat prin efectul legii în drept de proprietate, situaţie juridică ce justifică includerea lor în capitalul social la înfiinţarea societăţii comerciale prin H.G. nr. 1353/1990.
Individualizarea construcţiilor în litigiu s-a realizat din punct de vedere scriptic în registrul de evidenţă a mijloacelor fixe, document legal care a stat la baza înregistrărilor în evidenţa contabilă a bunurilor aflate în patrimoniul întreprinderii Piscicole Timişoara şi astfel, au trecut din patrimoniul acesteia în patrimoniul SC P. SA, prin efectul actelor normative arătate anterior, ele fiind incluse valoric în capitalul social de 35.331.000 lei menţionat în anexa nr. 1.3 a H.G. nr. 1353 din 27 decembrie 1990.
Toate aceste împrejurări au fost evidenţiate şi de expertul contabil desemnat în cauză la întocmirea raportului de expertiză.
Individualizarea faptică a acestor construcţii a fost făcută de expertul topometru desemnat, care a arătat că toate construcţiile ce formează obiect al prezentului litigiu formează în fapt incinta Fermei Piscicole Timişoara - Ghiroda (din cadrul SC P. SA), fiind edificate de Statul român în baza proiectelor de execuţie din 1963, 1980 şi 1984.
Pentru toate considerentele expuse anterior, curtea de apel a constatat că este întemeiată cererea apelantei-reclamante de constatare a dreptului său de proprietate asupra construcţiilor speciale menţionate în cuprinsul acţiunii, întrucât aşa cum s-a arătat anterior, aceasta a dovedit că statul român a fost proprietarul lucrărilor de amenajare a terenului în vederea exploatării piscicole, a dobândit prin efectul Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 1353/1990 dreptul de proprietate asupra construcţiilor speciale, acte normative care au convertit dreptul de administrare operativă în drept de proprietate.
Cât priveşte cererea de rectificare a cărţilor funciare corespunzătoare construcţiilor în litigiu, curtea a apreciat că şi aceasta este întemeiată, întrucât potrivit art. 33 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 „în cazul în care cuprinsul cărţii funciare nu corespunde, în privinţa înscrierii, cu situaţia juridică reală, se poate cere rectificarea sau, după caz, modificarea acesteia".
Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol „prin rectificare se înţelege radierea, îndreptarea sau menţionarea înscrierii oricărei operaţiuni, susceptibilă a face obiectul unei înscrieri în cartea funciară".
Potrivit alin. (4) „rectificarea înscrierilor în cartea funciară se poate face . în caz de litigiu, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă".
Având în vedere că s-a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra construcţiilor, curtea de apel a reţinut aplicabilitatea art. 33 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, întabularea imobilelor în cauză pe numele reclamantei corespunzând situaţiei juridice reale, care este în sensul că aceasta poate pretinde că este proprietara imobilelor respective, în baza unui titlu de natură a produce efecte juridice.
De asemenea, instanţa de apel a anulat pentru netimbrare cererea reconvenţională formulată de Consiliul Local Ghiroda şi Comuna Ghiroda prin Primar, întrucât deşi în mod just, prin încheierea de şedinţă din data de 03 septembrie 2010 a Tribunalului Timiş, s-a admis excepţia netimbrarii capetelor de cerere din acţiunea reconvenţională privind obligarea reclamantei la încetarea lucrărilor de decopertare şi anularea cărţilor funciare noi, iar prin încheierea de şedinţă din data de 10 decembrie 2010 a Tribunalului Timiş s-a admis excepţia de netimbrare privind capătul de cerere vizând evacuarea utilajelor existente pe terenul înscris în C.F. Ghiroda, finalitatea acestor măsuri este aceea de anulare a cererilor, odată cu pronunţarea hotărârii.
Pentru considerentele anterior expuse, în baza dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., curtea a respins ca nefondat apelul pârâţilor, a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea astfel cum a fost precizată.
Restul dispoziţiilor privitoare la respingerea cererii formulate de Municipiul Timişoara şi Consiliului Local al Municipiului Timişoara de obligare a reclamantei de a sista lucrările de decopertare a solului precum şi de respingerea excepţiilor invocate, au fost menţinute.
Prin Decizia nr. 54 din 21 august 2012 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de completare a dispozitivului Deciziei civile nr. 37 pronunţată la 16 mai 2012 de Curtea de Apel Ploieşti formulată de reclamanta SC P. SA.
În motivare, în ceea ce priveşte petitul 1 al acţiunii precizate, respectiv omisiunea instanţei de judecată să se pronunţe în integralitate, respectiv să constate că Statul Român a fost titularul dreptului de proprietate dobândit prin edificare asupra construcţiilor speciale, instanţa a reţinut că este neîntemeiat.
Astfel, prin decizia a cărei completare se solicită, instanţa s-a pronunţat şi a analizat acest petit, fila 10 din decizie penultimul paragraf.
Referitor la capătul de cerere privind omisiunea indicării titlului de dobândire a dreptului de proprietate asupra construcţiilor speciale existente pe terenul amenajat pentru piscicultura, proprietatea Statului Român, respectiv faptul că SC P. SA a dobândit prin efectul Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 1353/1990 dreptul de proprietate asupra construcţiilor speciale, instanţa de apel l-a constatat, de asemenea, ca neîntemeiat, deoarece în cuprinsul deciziei, respectiv fila 11 parag. 7, Curtea de Apel a analizat şi s-a pronunţat pe acest aspect.
Referitor la cererea petentei privind completarea hotărârii judecătoreşti în sensul de a dispune rectificarea cărţilor funciare indicate în cerere şi înscrierea dreptului de proprietate al SC P. SA asupra construcţiilor speciale specifice exploatării piscicole cu titlul „în temeiul Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 1353/1990", conform concluziilor Raportului de expertiză tehnică judiciară topografică, care constituie parte integrantă cu dispozitivul hotărârii judecătoreşti, instanţa de apel l-a respins.
Astfel, pe de o parte, Curtea s-a pronunţat asupra cererii formulate, în sensul că a constatat că petenta reclamantă este proprietara construcţiilor înscrise în cărţile funciare menţionate de petentă, iar pe de altă parte, în cuprinsul raportul de expertiză sunt trecute, atât cărţile funciare, cât şi numerele cadastrale ale imobilelor, cuprinzând construcţiile speciale edificate, dar şi terenurile care nu sunt în proprietatea petentei, ci doar în concesionarea acesteia pe o perioadă de 49 de ani, aşa cum dreptul a fost intabulat în cartea funciară, şi, pentru a nu se produce o confuzie privind proprietatea terenului pe care sunt edificate construcţiile intabulate, curtea a respins şi acest capăt de cerere.
Împotriva Deciziei nr. 37 din 16 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, au declarat recurs pârâţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara - prin primar, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurenţii - pârâţi arată că în mod netemeinic şi nelegal au fost respinse, atât cererea reconvenţională cât şi apelul formulat împotriva hotărârii primei instanţe, aceştia dovedind executarea lucrărilor ilegale prin procesul-verbal din 26 iulie 2007 depus la dosarul cauzei.
În ceea ce priveşte apelul formulat de către reclamanta SC P. SA consideră că acesta în mod netemeinic şi nelegal a fost admis şi a fost constatat dreptul de proprietate al societăţii reclamante asupra construcţiilor speciale constând în heleştee, diguri şi canale existente pe terenul amenajat pentru piscicultura, proprietatea statului român şi dispunând rectificarea cărţilor funciare mai sus menţionate, instanţa de apel făcând o greşită interpretare a dispoziţiilor legale aplicabile în speţă cât şi a probatoriului administrat în cauză.
Arătă că nu sunt întrunite condiţiile necesare pentru a opera prezumţia de proprietate instituită de prevederile art. 20 din Legea nr. 15/1990, text de lege potrivii căruia „bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu", în contextual în care bunurile aflate în patrimonial unităţii economice de stat aveau regimul juridic al proprietăţii de stat, acesta fiind unicul titular al dreptului de proprietate, iar unităţile economice de stat aveau asupra bunurilor inventariate şi reevaluate în temeiul H.G. nr. 945/1990, dat în aplicarea Legii nr. 15/1990, doar un drept de administrare.
Apreciază opinia instanţei de apel nelegală sub aspectul acordării dreptului de proprietate prin efectul Legii nr. 15/1990 atâta timp cât textul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 nu distinge în privinţa bunurilor care au aparţinut unei întreprinderi de stat intrate în patrimoniul regiilor autonome şi a societăţilor comerciale în urma reorganizării acestora şi în privinţa cărora regia autonomă şi societăţile comerciale devin proprietare, nu toate elementele patrimoniale ce constituiau masa de bunuri preluată în urma inventarierii de către regiile economice şi societăţile comerciale, pot deveni proprietatea regiilor autonome şi a societăţilor comerciale.
Sub acest aspect, dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, instituie în privinţa societăţilor comerciale excepţia dobândirii în proprietate de către acestea, a bunurilor care au aparţinut fostelor unităţi economice de stat şi care au fost dobândite în patrimoniu cu alt titlu, fiind vorba despre anumite bunuri care datorită destinaţiei acestora, uzului sau interesului public fac obiectul proprietăţii publice a statului (sau a unităţilor administrativ -teritoriale după delimitarea bunurilor proprietate publică a statului de cele ale proprietăţii publice a unităţilor administrativ -teritoriale, după intrarea în vigoare a Constituţiei României din anul 1991), şi care au fost atribuite societăţilor comerciale prin actul de înfiinţare expres cu titlu de drept de administrare, fiind necesare desfăşurării obiectului de activitate al acestora. Este normal să fie aşa deoarece nu există aici un mod de dobândire al dreptului de proprietate într-unui din modurile reglementate de art. 644 - 645 C. civ., ele rămânând în continuare în proprietate publică.
Consideră că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea art. 135 din Constituţia României, conform căruia .proprietatea publică aparţine statului şi unităţilor administrativ-teritoriale", pe cale de consecinţă aceste bunuri nu pot fi incluse în proprietatea privată a regiilor autonome şi a societăţilor comerciale. în prezent textul succint al art. 134 - 135 al Constituţiei prevede că proprietatea este publică şi privată (art. 136 alin. (1)), apoi că proprietatea publică este garantată şi ocrotită de lege şi că ea aparţine statului şi unităţilor administrativ-teritoriale (alin. (2)), ceea ce din punctul de vedere al pârâtelor obligă instanţa de judecată să facă o aplicare selectivă a prevederilor art. 5 şi 20 din Legea nr. 15/1990, dispoziţii care prin raportare la "cele de mai sus apar ca fiind neconstituţionale, iar Legea nr. 15/1990, ca fiind în mare măsură desuetă".
Totodată arătă că potrivit Statutului aflat la dosarul cauzei această societate a îmbrăcat forma juridică a unei societăţi pe acţiuni al cărui capital social era în întregime subscris de Statul Român în calitate de acţionar unic şi astfel rezultă că la data înfiinţării acestor regii autonome, acestea deţineau, asemeni societăţilor comerciale, aceste terenuri doar cu titlu de drept de administrare operativă directă, nu era reglementat în regimul juridic anterior anului 1990 iar, pe de altă parte, dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 15/1990 nu detaliază mai concret în privinţa bunurilor asupra cărora regia autonomă devine proprietară. De aici, rezidă că dobândirea în proprietate a acestor bunuri nu se poate realiza ope legis în lipsa unei proceduri concise şi în faze administrative precis determinate privind stabilirea şi evaluarea acestor terenuri, cu excepţia bunurilor aparţinând domeniului public, pe care oricum o regie autonomă le are în administrare. Desigur dacă se pune problema unei garantări mai largi a dreptului de proprietate şi înainte de toate ocrotirea intereselor terţilor care ar fi virtual lezate, să fie instituite şi proceduri judiciare prin căi de atac asemănătoare celor existente după legile fondului funciar, însă, cu alte cuvinte, dreptul trebuie să fie realizabil în baza unui titlu, nicidecum proprietatea nu ar putea fi operată doar prin efectul Legii nr. 15/1990, chiar dacă dobândirea efectivă s-a produs prin intrarea în vigoare a acesteia. Pentru formalizarea dreptului în evidenţele de publicitate imobiliară operaţiunea în sine trebuie să se întemeieze pe un titlu emanat după o anumită procedură.
Consideră că hotărârea pronunţată de instanţa de apel este nefondată atâta timp cât nu s-a făcut dovada schimbării situaţiei juridice şi este evident faptul că dreptul de proprietate aparţine Statului sau unităţilor administrativ teritoriale aşa cum o stipulează în mod expres şi dispoziţiile art. 136 alin. (3) din Constituţie precum şi art. 1 din Legea nr. 213/1998.
Susţin că legiuitorul nu a intervenit cu niciun act normativ, care să-i confere reclamantei vreun drept, şi astfel recurentele apreciază că nici instanţa de judecată nu-i poate da mai mult decât ceea ce a avut, iar dreptul de administrare şi dreptul de proprietate sunt într-o strânsă legătură, însă legiuitorul arată că acestea nu sunt identice.
Recurenţii solicită instanţei să constate că între titularul domeniului public, statul şi unităţile administrativ-teritoriale, pe de o parte, şi beneficiarul dreptului de administrare există raporturi de subordonare ierarhică, atribuirea dreptului de administrare fiind realizată de către titularul domeniului public printr-un act de putere, şi anume un act administrativ cu caracter individual.
Susţin că titularul dreptului de proprietate publică are un drept exclusiv şi suveran de apreciere cu privire la constituirea şi respectiv încetarea dreptului de administrare atâta timp cât titularul dreptului de proprietate are răspunderea folosirii bunurilor publice în raport cu destinaţia acestora şi în scopul realizării interesului general al colectivităţilor naţionale sau locale. Subliniază faptul că dreptul de administrare este un drept real principal, derivat din dreptul de proprietate publică, fiind opozabil celorlalte subiecte de drept, persoane fizice şi juridice, însă devine inopozabil titularilor dreptului de proprietate publică respectiv statului şi unităţilor administrative.
Totodată, arătă că, mai târziu, reclamanta a îmbrăcat forma unei societăţi comerciale, aspect foarte important şi de care instanţa nu a ţinut seama, pronunţând hotărârea cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 din O.G. nr. 15/1993, ce stipulează: "Bunurile proprietate publică pe care regia le are în administrare, fiind inalienabile potrivit art. 135 alin. (5) din Constituţia României, se evidenţiază în mod distinct în patrimoniul regiei".
În cazurile în care, potrivit legii, în patrimoniul regiilor autonome, reflectat în bilanţ, nu sunt cuprinse bunurile proprietate publică, evaluarea, evidenţierea şi dimensionarea lor se face extracontabil, în temeiul normelor metodologice aprobate de Guvern. "Dacă regiile autonome se reorganizează ca societăţi comerciale, bunurile proprietate publică nu vor putea fi aduse ca aport la capitalul social al societăţii comerciale rezultate."
Prin urmare, recurenţii consideră că o aplicare a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990 este inadmisibilă după intrarea în vigoare a Constituţiei României din anul 1991, întrucât nu se mai respectă prevederile constituţionale referitoare la regimul juridic al proprietăţii, care este garantat chiar şi în favoarea Statului Român, context în care apreciază hotărârea dată cu nesocotirea supremaţiei Constituţiei.
Faţă de considerentele expuse, arată că prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, în cazul societăţilor comerciale, vin în contradicţie cu dispoziţiile art. 135 din Constituţie, care arată că proprietatea publică aparţine statului şi unităţilor administrativ teritoriale şi că în regimul Legii nr. 213/1998 ea poate fi dată în administrare şi regiilor autonome, în condiţiile în care la momentul respectiv intimata era constituită sub forma unei societăţi pe acţiuni.
În concluzie, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat de pârâţi şi admiterea cererii reconvenţionale formulate de aceştia, precum şi respingerea apelului declarat de reclamantă cu consecinţa menţinerii hotărârii primei instanţe prin care s-a respins acţiunea reclamantei.
Împotriva Deciziei nr. 54 din 21 august 2012 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a declarat recurs reclamanta SC P. SA Timişoara, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta - reclamantă susţine că instanţa de apel era obligată prin dispozitivul hotărârii judecătoreşti să soluţioneze în concret toate cererile formulate cu privire la obiectul procesului, să menţioneze consecinţele care decurg din soluţia admiterii acţiunii precizate, respectiv să indice toate menţiunile necesare pentru ca hotărârea să poată fi pusă în executare.
Cu privire la petitul 1 al acţiunii precizate, arată că instanţa de judecată a omis să se pronunţe în integralitate, în dispozitivul hotărârii. împrejurarea că a analizat acest petit în considerente, după cum se reţine în cuprinsul deciziei atacate, nu echivalează cu pronunţarea asupra sa.
Întrucât conform dispoziţiilor legale mai sus citate, soluţia asupra fiecărui capăt de cerere trebuie să se regăsească în dispozitivul hotărârii, analizarea acestora în considerente nefiind suficientă, hotărârea judecătorească dată în cererea de completare a dispozitivului este, din această perspectivă, nelegală.
Cu privire la petitul 2 al acţiunii precizate, în cererea de completare a hotărârii reclamanta a arătat că instanţa de judecată a omis să indice, prin dispozitivul hotărârii judecătoreşti, titlul de dobândire a dreptului de proprietate asupra construcţiilor speciale existente pe terenul amenajat pentru piscicultura, proprietatea Statului român.
Instanţa de judecată a respins şi acest capăt de cerere, ca neîntemeiat, cu argumentul că în cuprinsul deciziei, fila 11, parag. 7, a analizat şi s-a pronunţat asupra acestui aspect.
Consideră că dispozitivul hotărârii trebuie să cuprindă toate menţiunile necesare în vederea punerii sale în executare, motiv pentru care indicarea titlului de dobândire de către societate a dreptului de proprietate asupra construcţiilor speciale şi anume Legea nr. 15/1990 şi H.G. nr. 1353/1990 are consecinţe juridice esenţiale. în contextul în care finalitatea litigiului este întabularea dreptului de proprietate în cartea funciară, conform dispoziţiilor art. 19 alin. (1) parag. b lit. b) din Legea nr. 7/1996, în cuprinsul acesteia trebuie înscris titlul de dobândire.
Astfel, în considerarea faptului că ceea ce se execută şi intră în puterea lucrului judecat este dispozitivul hotărârii judecătoreşti, acesta trebuie să conţină titlul de dobândire al dreptului de proprietate asupra construcţiilor, de către societatea reclamantă.
Cu privire la petitul 3 al acţiunii precizate, prin cererea de completare arată că a solicitat ca instanţa de judecată să completeze hotărârea judecătorească în sensul de a dispune rectificarea cărţilor funciare şi înscrierea dreptului de proprietate al SC P. SA asupra construcţiilor specifice exploatării piscicole cu titlul „în temeiul Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 1353/1990", conform concluziilor Raportului de expertiză tehnică judiciară topografică, care constituie parte integrantă cu dispozitivul hotărârii judecătoreşti.
Din considerentele hotărârii judecătoreşti rezultă fără putinţă de tăgadă că Raportul de expertiză topografică a fost omologat de instanţa de judecată (pag. 11 parag. 6), iar soluţia instanţei de apel este de admitere a apelului declarat de reclamantă şi admitere în integralitate a acţiunii precizate.
Instanţa de judecată respinge cererea de completare a hotărârii judecătoreşti cu privire la petitul 3 şi cu motivarea „pentru a nu se produce o confuzie privind proprietatea terenului pe care sunt edificate construcţiile intabulate".
Astfel cum rezultă din actele dosarului, recurenta - reclamantă susţine că a formulat precizarea de acţiune după efectuarea raportului de expertiză topografică, în considerarea faptului că ulterior individualizării faptice a construcţiilor speciale care formează obiect al litigiului, concluziile expertului topometru desemnat au fost în sensul că doar o parte din construcţiile speciale sunt în prezent înscrise în cărţile funciare (şi anume în C.F. Timişoara), în celelalte 13 cărţi funciare nu sunt evidenţiate construcţiile speciale existente pe teren şi care au fost edificate de statul român, conform Proiectelor de execuţie din 1963, 1980 şi 1984.
În acest context, pentru corelarea cuprinsului cărţii funciare în privinţa înscrierii, cu situaţia juridică reală, expertul topograf a întocmit un tabel intitulat „B. Situaţia după edificarea construcţiilor" In concordanţă cu care se impunea a fi efectuată rectificarea cărţilor funciare.
Pentru acest considerent arată că a solicitat să se constate, în prealabil, existenţa construcţiilor speciale edificate pe terenurile proprietatea statului român, respectiv că statul român a fost proprietarul respectivelor construcţii cu titlul edificare, ulterior să se constate că reclamanta a dobândit prin efectul legilor menţionate mai sus aceste construcţii speciale, pentru ca, consecutiv, să se dispună rectificarea cărţilor funciare în sensul înscrierii dreptului de proprietate al reclamantei conform concluziilor Raportului de expertiză judiciară tehnică topografică, care urma să constituie parte integrantă cu dispozitivul hotărârii judecătoreşti.
Apreciază că, în speţă, nu se poate reţine că s-ar fi produs o confuzie dacă s-ar fi menţionat în dispozitiv „cu titlul" în temeiul Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 1353/1990", conform concluziilor Raportului de expertiză tehnică judiciară topografică, care constituie parte integrantă a dispozitivului hotărârii judecătoreşti, „întrucât reclamanta deţine un drept de concesiune asupra terenului, aspect ce rezultă în mod neechivoc din cărţile funciare, dreptul de proprietate urmând a fi întabulat exclusiv asupra construcţiilor speciale.
Recurenta - reclamantă SC P. SA Timişoara a formulat, se asemenea, întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii cu privire la motivul de recurs care vizează respingerea apelului pârâţilor Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara - prin primar şi excepţia lipsei de interes cu privire la motivul de recurs care vizează admiterea, de către instanţa de apel a apelului declarat de reclamantă, cu consecinţa admiterii acţiunii precizate a reclamantei.
În şedinţa publică din 22 mai 2013, recurenta - reclamantă SC P. SA Timişoara a invocat excepţia necompetenţei funcţionale a Secţiei a ll-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, conform susţinerilor de la acel termen şi notelor de şedinţă formulate.
Recurenta - reclamantă SC P. SA Timişoara a formulat şi cerere de soluţionare pe cale separată a celor două recursuri existente în cauză îndreptate împotriva Deciziei nr. 54 din 21 august 2012 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, respectiv împotriva Deciziei nr. 37 din 16 mai 2012 pronunţată de aceeaşi curte de apel.
Prin notele de şedinţă depuse la dosar recurenta -reclamantă SC P. SA Timişoara a invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a C.N.A.F.P., susţinând că a fost clarificat cadrul procesual prin Precizarea de acţiune depusă pentru termenul de judecată din 14 ianuarie 2011 în faţa Tribunalului Timiş, prin urmare poziţia procesuală a C.N.A.F.P. a fost preluată în cauză de A.D.S., respectiv A.N.P.A., care figurează în calitate de pârâte.
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului în raport de motivele de recurs, de susţinerile din întâmpinări şi excepţiile invocate constată următoarele:
Cu privire la excepţia necompetenţei materiale a secţiei a ll-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocată de reclamantă, se constată că astfel cum afirmă chiar reclamanta în notele de şedinţă depuse la filele 68 - 71 „obiectul juridic al acţiunii precizate îl constituie constatarea dreptului de proprietate asupra unor construcţii speciale aflate în patrimoniul subscrisei, prin convertirea dreptului de administrare operativă a fostei întreprinderi Piscicola Timişoara şi rectificarea cărţilor funciare în sensul înscrierii dreptului de proprietate asupra construcţiilor speciale amplasate pe terenul proprietatea statului român".
În temeiul art. 224 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi al art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a adoptat Hotărârea din 22 septembrie 2011, pentru modificarea şi completarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea care stipulează expres la pct. 1 că art. 2, alin. (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:
„Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este organizată în 4 secţii, secţia I civilă, secţia a ll-a civilă, secţia penală şi secţia de contencios administrativ şi fiscal".
Prin aceeaşi hotărâre, din 2011, s-a adoptat şi Anexa nr. 1, privind organizarea activităţii celor două secţii civile şi s-a stabilit că începând cu data de 1 octombrie 2011 în cadrul secţiei a ll-a civilă, funcţionează 7 complete specializate pentru soluţionarea dosarelor având ca obiect raporturile juridice privind societăţile comerciale, raporturile juridice dintre profesionişti, obligaţiile născute din legi speciale şi altele.
Astfel fiind, având în vedere că obiectul cauzei îl reprezintă un raport juridic privind societăţile comerciale şi că recursul a fost înregistrat la data de 5 octombrie 2012, este evident că secţiei a ll-a civilă, îi revine competenţa materială a soluţionării recursului şi în consecinţă excepţia invocată de reclamanta - recurentă este nefondată şi urmează a fi respinsă.
Referitor la cererea reclamantei - recurente de a se soluţiona mai întâi recursul declarat de ea şi apoi recursul formulat de pârâţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara - prin Primar, se constată că este nelegală, şi urmează a fi respinsă, deoarece reclamanta nu a indicat un temei de drept în baza căruia a făcut cererea şi, de altfel nici nu putea să-l indice, căci nu există o dispoziţie legală care să stipuleze o ordine de soluţionare a mai multor recursuri ce formează obiectul aceluiaşi dosar. Dimpotrivă, în speţă obiectul recursului formulat de pârâţi îl constituie Decizia nr. 37/2012 prin care s-a soluţionat fondul cauzei, în timp ce obiectul recursului reclamantei îl constituie Decizia nr. 54/2012 prin care s-a soluţionat, în sensul respingerii, cererea reclamantei privind completarea dispozitivului Deciziei nr. 37/2012 şi în consecinţă, este evident că potrivit principiului accesorium sequitur principale, în raport de soluţia care se va adopta cu privire la menţinerea, modificarea sau casarea deciziei prin care s-a soluţionat cauza pe fond, urmează a fi (doar în cazul menţinerii acestei decizii) analizate motivele de recurs având ca obiect completarea dispozitivului.
În ceea ce priveşte excepţiile lipsei de interes a recursului declarat de pârâţi şi a lipsei calităţii procesuale pasive a C.N.A.F.P., invocate de reclamantă, Înalta Curte constată că prin acţiunea înregistrată la 9 mai 2007 pe rolul Judecătoriei Timişoara, reclamanta SC P. SA a chemat în judecată:
1.- C.A.F.P.
2.- Consiliul Local al comunei Ghiroda
3.- Comuna Ghiroda reprezentată prin Primar
4.- Consiliul Local al Municipiului Timişoara
5.- Municipiul Timişoara reprezentat prin Primar.
Deci reclamanta a stabilit, în mod legal, prin cererea de chemare în judecată, cadrul procesual, indicând părţile cu care înţelege să se judece, după care, în recurs invocă excepţia lipsei de interes sau a calităţii procesuale tocmai a persoanelor juridice pe care le chemase în judecată şi în consecinţă este evident că aceste excepţii nu necesită a fi analizate şi vor fi respinse, deoarece odată stabilit cadrul procesual, la cererea reclamantei, acesta este evident că nu mai poate fi modificat în recurs, datorită conduitei procesuale ambigue şi nelegale pe care a adoptat-o aceeaşi reclamantă.
Şi excepţia nulităţii recursului declarat de pârâţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara - prin Primar, invocată de reclamantă, urmează a fi respinsă, ca nefondată, deoarece, din lectura lui, se constată că, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., în motivarea recursului se face referire la interpretarea greşită a actului dedus judecăţii precum şi la aplicarea greşită a legii de către curtea de apel, şi că din considerentele lui, criticile se încadrează în dispoziţiile legale precitate şi urmează a fi analizate.
Potrivit principiului accesorium sequitur principale şi în raport de considerentele expuse mai sus, înalta Curte examinând recursul formulat de pârâţi, constată că reclamanta SC P. SA Timişoara, a luat fiinţă în temeiul dispoziţiilor H.G. nr. 1353 din 27 decembrie 1990, privind înfiinţarea de societăţi comerciale pe acţiuni în industria alimentară (statul român fiind acţionar unic), că urmare a desfiinţării întreprinderii Piscicole Timişoara.
În motivarea acţiunii reclamanta precizează că este succesoarea în drepturi a fostei întreprinderi Piscicole Timişoara, în temeiul dispoziţiilor art. 7 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 1353/1990 care stipulează că pe data înfiinţării societăţilor comerciale pe acţiuni, unităţile economice de stat prevăzute în anexele 1.1. - 1.9 se desfiinţează, iar activul şi pasivul unităţilor de stat desfiinţate se preiau de către societăţile comerciale înfiinţate.
De asemenea, reclamanta susţine că potrivit dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea societăţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, dreptul de administrare operativă pe care fostele unităţi economice socialiste de stat l-au avut asupra bunurilor care le-au fost repartizate din fondul unitar al proprietăţii socialiste de stat a fost convertit în drept de proprietate conform dispoziţiilor art. 20, precitat şi în consecinţă, dreptul de administrare operativă pe care întreprinderea Piscicolă Timişoara l-a avut asupra imobilelor: 32 de heleştee crescătorie peşte, 10 bazine de prematurare, 3 bazine de reproducere naturală, canal betonat pentru alimentare cu apă şi bazin regulator debit, a fost transformat, prin efectul legii, în drept de proprietate, situaţie juridică ce a justificat includerea lor în Situaţia fondurilor fixe inventariate ce urmează a fi cuprinse în patrimoniul unităţii economice de stat cu valorile rămase actualizate la categoria I, document contabil care a stat la baza determinării valorii patrimoniului fostei întreprinderi Piscicole Timişoara, devenit valoarea capitalului social al SC P. SA.
La data de 24 martie 2008, reclamanta solicită introducerea în cauză în calitate de pârât a Statului Român, reprezentat prin M.F.P., precizându-şi acţiunea în sensul că Statul Român este proprietarul terenului pe care se află construite imobilele şi că în cărţile funciare, titularul dreptului de proprietate asupra imobilelor apare Statul Român, în administrarea C.N.A.F.P., conform Legii nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică şi Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietatea publică şi privată a statului, cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea A.D.S., precum şi Ordinul M.A.P.D.R. din 2004 şi din 2005.
Aşadar, din motivarea acţiunii şi precizarea acesteia, rezultă că reclamanta recunoaşte că dreptul de proprietate asupra terenurilor pe care se află construcţiile ce formează obiectul acţiunii şi distinct de acesta şi dreptul de proprietate asupra construcţiilor aparţine statului român, iar întreprinderea Piscicolă Timişoara a avut doar un drept de administrare asupra construcţiilor, şi în consecinţă succesoarea în drepturi a întreprinderii Piscicole Timişoara, reclamanta, nu poate pretinde dobândirea unui drept de proprietate în calitate de succesor al unei persoane juridice care a avut un drept de administrare asupra construcţiilor şi în consecinţă autorul nu poate transmite succesorului mai multe drepturi sau drepturi de altă natură decât are, potrivit principiului nemo plus iuris ad allium transferre potest quam ipse haberet sau mai concis, nemo dat quod non habet.
Este necontestat faptul că potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 1353/1990 activul şi pasivul unităţilor de stat desfiinţate se preiau de către societăţile de stat înfiinţate şi că art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 prevede expres că bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, însă conform raţionamentului expus mai sus, atât timp cât autoarea reclamantei avea un drept de administrare asupra construcţiilor este evident că şi succesoarea acesteia, reclamanta va dobândi un drept similar şi anume un drept de administrare.
În concluzie, reclamantei i s-a transmis, prin efectul legii, un drept identic cu cel care l-a avut autoarea ei şi în consecinţă reclamanta nu este îndrituită să considere că deşi autoarea a avut un drept de administrare, reclamantei i s-a transmis un drept de proprietate.
Construcţiile care formează obiectul dosarului au fost înscrise în Registrul de evidenţă a mijloacelor fixe al fostei întreprinderi Piscicole Timişoara, după care au fost incluse în capitalul social al reclamantei, însă aceste evidenţe şi operaţiuni juridico - contabile se efectuează în temeiul unor dispoziţii legale referitoare la disciplinarea financiar - contabilă a persoanei juridice, însă nu pot constitui temeiuri ale dobândirii dreptului de proprietate.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că motivele de recurs formulate de pârâţi sunt întemeiate, în cauză fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să dispună admiterea recursului, modificarea, în parte, a Deciziei nr. 37/2012 în sensul că se va respinge, ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC P. SA împotriva sentinţei civile nr. 2503/2011, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia civilă, care va fi menţinută întrucât este legală.
În raport de soluţia adoptată, prin care s-a menţinut hotărârea privind respingerea acţiunii reclamantei, recursul reclamantei împotriva Deciziei nr. 54/2012 privind limitarea dispozitivului deciziei desfiinţate pe fond urmează a fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Înalta Curte va dispune, de asemenea, păstrarea celorlalte dispoziţii ale Deciziei nr. 37/2012.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a ll-a civilă, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie invocată de recurenta - reclamantă SC P. SA Timişoara.
Respinge cererea de soluţionare separată a recursurilor formulate de reclamanta SC P. SA Timişoara şi de pârâţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara - prin primar.
Respinge excepţiile nulităţii şi lipsei de interes a recursului declarat pârâţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara - prin primar invocate de recurenta -reclamantă SC P. SA Timişoara.
Respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a C.N.A.F.P. invocată de recurenta - reclamantă SC P. SA Timişoara.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC P. SA Timişoara împotriva Deciziei nr. 54 din 21 august 2012 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Admite recursul declarat de pârâţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara - prin primar împotriva Deciziei nr. 37 din 16 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Modifică în parte decizia recurată în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC P. SA Timişoara
Împotriva sentinţei civile nr. 2503 din 12 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, pe care o menţine.
Păstrează, în rest, celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3823/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3920/2013. Civil. Acţiune în anulare. Recurs → |
|---|
