ICCJ. Decizia nr. 3809/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3809/2013
Dosar nr. 10801/3/2010
Şedinţa publică din 18 septembrie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă;
Prin acţiunea înregistrată la data de 02 martie 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 10.801/3/2010, reclamanţii M.V. şi M.F. au chemat în judecată pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi Ministerul Finanţelor Publice, solicitând în temeiul art. 50 şi 511 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Normelor metodologice de aplicare unitară a acestei legi - H.G. nr. 250/2007, obligarea acestora la restituirea valorii de circulaţie a apartamentului situat în Bucureşti, Şos. M.B. sector 2, valoare calculată la data evicţiunii, 28 martie 2008, imobil ce le-a aparţinut cu titlu de proprietate, lăsat în liniştită posesie şi deplină proprietate foştilor proprietari, potrivit titlului executoriu - decizia civilă nr. 2024 din 27 noiembrie 2007.
Reclamanţii au solicitat plata contravalorii îmbunătăţirilor necesare şi utile aduse apartamentului menţionat de către aceştia anterior evicţiunii, în temeiul art. 48 din Legea nr. 10/2001, republicată, şi art. 48.1 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi – H.G. nr. 250/2007.
Reclamanţii au solicitat şi acordarea daunelor morale în cuantum de 5.000 euro, urmare a prejudiciului suferit de către aceştia urmare evicţiunii, în temeiul practicii constante a C.E.D.O.
Pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pentru capătul de cerere privind restituirea preţului de circulaţie al imobilului, faţă de dispoziţiile art. 1 pct. 5 teza I din O.U.G. nr. 184/2002 şi a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, în raport de prevederile Legii nr. 112/1995 şi ale O.U.G. nr. 184/2001.
Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a depus întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi a SC F. SA, invocând excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.
Faţă de împrejurarea că, prin concluziile scrise depuse, reclamanţii au arătat că pentru capătul de cerere privind îmbunătăţirile, calitate procesuală pasivă au numiţii C.T. şi C.E., s-a dispus introducerea acestora în cauză în calitate de pârâţi, potrivit încheierii de la termenul din 09 februarie 2011.
Pârâţii C.T. şi C.E. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulate în contradictoriu cu ei, ca tardivă, faţă de dispoziţiile art. 132 alin. (1) din C. proc. civ., au invocat excepţia lipsa calităţii procesuale active în raport de petitul 2 al acţiunii, întrucât îmbunătăţirile apartamentului în litigiu nu au fost efectuate de reclamanţi, ci de către foştii proprietari de la care ei au achiziţionat apartamentul în anul 1982, precum şi de către ei, atât anterior preluării abuzive, cât şi ulterior reintrării în posesia acestuia. Totodată, au invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cu motivarea că dreptul reclamanţilor de a solicita îmbunătăţirile s-a născut la data de 27 noiembrie 2007 şi s-a împlinit în termenul de prescripţie general de 3 ani, astfel încât la data de 20 decembrie 2010, când a fost lărgit cadrul procesual pasiv, dreptul material era prescris.
Prin încheierea de şedinţă din 06 aprilie 2011, Tribunalul a constatat că cererea modificatoare nu a fost depusă tardiv, deoarece numai pârâţii în cauză la acel moment se puteau opune modificării cadrului procesual, iar nu şi aceia care au fost introduşi, respectiv pârâţii C.T. şi C.E. Tribunalul a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Tribunalul a dispus refacerea raportului de expertiză în contradictoriu cu toate părţile.
La termenul de judecată din 01 iunie 2011, Tribunalul a admis excepţia de litispendenţă şi a dispus reunirea Dosarului nr. 45.605/3/2010 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la prezentul dosar, pentru considerentele arătate în cuprinsul încheierii.
Prin sentinţa civilă nr. 2184 din 7 decembrie 2011 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Bucureşti, prin Primar General, şi a respins cererea promovată în contradictoriu cu aceasta pentru lipsa calităţii procesuale pasive; a respins, pe cale de consecinţă, cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, formulată de Primăria Municipiului Bucureşti; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de pârâţi, ca neîntemeiate; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, ca neîntemeiată; a admis, în parte, cererea reclamanţilor M.V. şi M.F., a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamanţilor suma de 408.589 RON, actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii, reprezentând preţul de piaţă al imobilului - apartament situat în Bucureşti, Şos. M.B. sector 2, la data efectuării expertizei; a admis cererea de chemare în garanţie a SC F. SA, formulată de Ministerul Finanţelor Publice, a obligat chemata în garanţie să restituie Ministerului Finanţelor Publice comisionul de 1% din preţul de vânzare încasat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 20 iunie 1997; a obligat pârâţii C.T. şi C.E. să plătească reclamanţilor suma de 11.130 RON, reprezentând îmbunătăţirile necesare şi utile aduse apartamentului, actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii; a respins petitul privind daunele morale, ca neîntemeiat.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Bucureşti este întemeiată şi urmează a fi admisă, întrucât, conform art. 50 din Legea nr. 10/2001, restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Tribunalul a considerat că excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, invocată de pârâţii C.T. şi C.E., prin întâmpinare, cu motivarea că îmbunătăţirile nu au fost efectuate de reclamanţi, ci de către foştii proprietari de la care chiar ei au dobândit apartamentul în anul 1982, precum şi de către ei, anterior preluării abuzive, cât şi ulterior reintrării în posesie, este neîntemeiată. Din probele administrate în cauză, a reieşit că soţii M.V. şi F. au adus îmbunătăţirile reţinute de expertul A.N. în anexele 1 şi 2 ale raportului întocmit, îmbunătăţiri distincte de acelea efectuate de către pârâţi şi redate în anexele 3 şi 4 la acelaşi raport de expertiză. Astfel, îmbunătăţirile au fost dovedite cu procesul-verbal din 28 martie 2008 întocmit de executorul P.F., în care s-a menţionat că „debitorii şi-au ridicat toate bunurile mobile aflate în apartament, lăsându-l liber şi în stare foarte bună, gresie, faianţă, termopan, parchet, zugrăveală în calciu, balcon închis, în baie calorifer inox”, certificat de urbanism şi autorizaţie de construire, privitoare la „lucrări de amenajări interioare (…) balcon care se va compartimenta şi închide cu tâmplărie din PVC şi geam termopan (…) se vor revizui toate instalaţiile”, plan apartament, din anul 2005, cu menţiunea „parapetul metalic existent se va demonta, prin tăiere, iar, în locul său se va monta tâmplăria PVC cu geam termopan, de-a lungul lungimii balconului; pardoseala balconului se va izola termic”, planşe foto, chitanţe, facturi şi bonuri fiscale prezentate de reclamanţi, privitoare la materiale de construcţie, articole de uz gospodăresc, instalaţii electrice şi sanitare, declaraţia martorei Mladin Floarea, toate coroborându-se cu răspunsurile reclamanţilor la interogatorii şi cu constatările personale ale expertului la faţa locului.
Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată tot de către pârâţi, a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin încheierea din 06 aprilie 2011, tribunalul apreciind că dreptul la acţiune al reclamanţilor împotriva pârâţilor, persoane îndreptăţite, a început să curgă de la data de 03 februarie 2009, când Legea nr. 1/2009 a fost publicată în M. Of.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice a fost respinsă, ca neîntemeiată, faţă de prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 4495 din 26 mai 2006, pronunţată în Dosarul nr. 13.131/2005 (nr. nou 9961/300/2005), Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a respins cererea de revendicare formulată de reclamanţii C.T. şi C.E. Sentinţa a fost menţinută prin decizia civilă nr. 273 din 09 martie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu aceeaşi motivare, în ceea ce priveşte buna-credinţă a chiriaşilor cumpărători. Deşi prin decizia civilă nr. 2024 din 27 noiembrie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 9961/300/2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis recursul reclamanţilor şi, printre altele, a obligat pârâţii M.V. şi M.F. să lase acestora în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul situat în Bucureşti, şos. M.B. sector 2, în considerentele acesteia nu s-a făcut referire la încălcarea vreunor dispoziţii ale Legii nr. 112/1995 la încheierea de către pârâţi a contractului de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 1997 cu Primăria Municipiului Bucureşti. Prin urmare, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la a beneficia de preţul de piaţă al imobilului, calculat potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
Tribunalul a considerat că cererea pârâtului de chemare în garanţie a SC F. SA este întemeiată, deoarece, în temeiul dispoziţiilor art. 9 alin. (5) din Legea nr. 112/1995, comisionul cuvenit unităţilor specializate care evaluau şi vindeau apartamente era de 1% din valoarea acestora. De asemenea, în art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 se prevedea că „Unităţile specializate, care evaluează şi vând apartamentele ce fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligaţia să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să reţină comisionul de 1%, potrivit art. 13 lit. a) din legea menţionată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare, în contul A1., deschis la trezoreria statului din localitatea unde îşi are sediul vânzătorul sau în contul B1., deschis la unităţile Banca C., după caz”. Pentru că, potrivit prevederilor legale citate anterior, procentul de 1% din preţul achitat de cumpărătorii-reclamanţi a fost reţinut de către SC F. SA, în calitate de mandatar al statului, iar acesta din urmă este obligat la plata contravalorii bunului pierdut, se impune ca acesta să îl restituie, în caz contrar, realizându-se o îmbogăţire fără just temei.
Pe fond, tribunalul a reţinut că reclamanţii au dovedit că au efectuat mai multe îmbunătăţiri asupra apartamentului pe care au fost obligaţi să îl predea, aşa cum acestea sunt enumerate de expert în anexele 1 şi 2 la raportul de expertiză, a căror valoare se ridică la suma totală de 11.130 RON.
Tribunalul a constatat că reclamanţii au solicitat şi obligarea pârâţilor la plata unor daune morale în cuantum de 5.000 euro, fără a preciza, însă, care dintre pârâţi să fie obligaţi la a le suporta şi fără dovedi îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa ori întinderea prejudiciului. În consecinţă, tribunalul a respins acest petit, ca neîntemeiat.
La data de 07 februarie 2012, pârâţii C.T. şi C.E. au formulat cerere de completare a sentinţei, în sensul admiterii cererii lor de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată efectuate din culpa acestora.
Prin sentinţa civilă nr. 731 din 29 martie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis cererea, a completat dispozitivul sentinţei nr. 2184 din 7 decembrie 2011 şi a obligat reclamanţii la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată către pârâţii C.E. şi C.T. Tribunalul a considerat că solicitarea de obligare la plata cheltuielilor de judecată este întemeiată în parte. Potrivit dispoziţiilor art. 276 din C. proc. civ., reclamanţii datorează în parte cheltuielile de judecată făcute de pârâţi. Pe fond, acţiunea reclamanţilor împotriva pârâţilor C. a fost admisă numai în parte, astfel că reclamanţii au căzut în pretenţii, numai în parte.
În ceea ce priveşte excepţia de litispendenţă, admisă împotriva reclamanţilor, tribunalul a considerat că este un motiv, în principiu, pentru a considera culpa procesuală a acestora, atunci când părţile fac cheltuieli în dosarul nou fără a cunoaşte că există un dosar mai vechi cu aceleaşi părţi, obiect şi cauză. Tribunalul a reţinut că, la 14 februarie 2011, pârâţii au fost citaţi în dosarul secţiei a IV-a şi au încheiat contractul de asistenţă juridică din data de 8 martie 2011. La data de 16 februarie 2011, pârâţii au fost citaţi în dosarul, secţiei a V-a, şi împuternicirea a fost întocmită în baza contractului din 8 martie 2012. Întâmpinarea în dosarul, secţiei a V-a, fost înregistrată la data de 9 martie 2012, iar în dosarul, secţiei a IV-a, a fost înregistrată la data de 22 martie 2012. Pârâţii nu au dovedit că avocatul a fost angajat pentru îndeplinirea unor activităţi diferite în cele două dosare. Pârâţii nu au depus două contracte de asistenţă întocmite pentru activităţi ale avocatului, în mod separat în cele două dosare. Prin întâmpinarea din dosarul secţiei a IV-a se invocă excepţia de litispendenţă, aşadar există proba că pârâţii au cunoscut că apărarea poartă asupra aceloraşi pretenţii ca în dosarul, secţiei a V-a. Pentru aceste motive de fapt, cheltuielile de judecată cuprinse în chitanţa de plată a onorariului de avocat pentru dosarul, secţiei a IV-a, nu pot fi privite ca şi cheltuieli făcute în mod separat pentru apărări în Dosarul nr. 45605/3/2010. Tribunalul a reţinut că pârâţii fac dovada plăţii unui onorariu de 4.200 RON pentru apărarea în cauza finalizată cu sentinţa 2184 din 7 decembrie 2011, fără a dovedi că s-au făcut cheltuieli în mod separat pentru acte procesuale în dosarul, secţiei a IV-a, fără a cunoaşte necesitatea angajării avocatului pentru apărare în dosarul, secţiei a V-a.
Împotriva sentinţei nr. 2184 din 7 decembrie 2011 au declarat apel pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reclamanţii, precum şi pârâţii C.T. şi C.E., aceştia din urmă declarând apel atât împotriva acestei sentinţe, cât şi împotriva încheierilor premergătoare şi a sentinţei civile nr. 731 din 29 martie 2012.
Prin decizia civilă nr. 442 A din data de 13 decembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanţii pârâţii Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 2184 din 7 decembrie 2011 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 10801/3/2010 şi C.T. şi C.E., împotriva sentinţei civile nr. 2184 din 7 decembrie 2011 şi împotriva sentinţei civile nr. 731 din 29 martie 2012, în contradictoriu cu intimata pârâtă Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi intimata chemată în garanţie SC F. SA.
A admis apelul apelanţilor reclamanţi M.V. şi M.F. împotriva sentinţei civile nr. 2184 din 7 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.
A schimbat, în parte, sentinţa în sensul că despăgubirile la care a fost obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice către reclamanţi sunt în cuantum de 435.388 RON.
A păstrat restul dispoziţiilor sentinţei.
Analizând sentinţele apelate prin prisma motivelor de apel invocate, Curtea de apel a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte apelul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, s-a reţinut că motivul de apel prin care apelantul pârât a invocat greşita respingere de către instanţă a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive este neîntemeiat.
Astfel, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea preţului plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, precum şi restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Această dispoziţie legală stabileşte calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor în procesele pentru restituirea preţului de piaţă sau a preţului plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate. Astfel, Ministerul Finanţelor este partea obligată în cadrul raporturilor juridice avute în vedere de textul menţionat. Nu se poate susţine că în cauză ar fi aplicabile dispoziţiile generale în materie de evicţiune prevăzute de C. civ. în situaţia în care au fost adoptate dispoziţiile speciale derogatorii menţionate.
În consecinţă, Curtea a constatat că în mod corect instanţele au apreciat că în baza acestei dispoziţii legale, calitatea procesuală pasivă în cadrul acţiunilor prevăzute de textul legal aparţine Ministerului Finanţelor Publice.
Motivul de apel prin care apelantul pârât a susţinut că reclamanţii nu au făcut dovada unei hotărâri judecătoreşti irevocabile de anulare a contractului lor de vânzare cumpărare, situaţie în care nu ar fi îndreptăţiţi la restituirea preţului de piaţă al imobilului este, de asemenea, nefondat.
Art. 501 din Legea nr. 10/2001 prevede că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Noţiunea de „desfiinţare” la care se referă art. 50 alin. (2) şi (21), respectiv, art. 501 din Legea nr. 10/2001, include atât anularea contractului, cât şi situaţia în care contractul este lăsat fără efect prin admiterea acţiunii în revendicare. Astfel, sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale şi pentru cazul în care cumpărătorul a pierdut imobilul prin admiterea acţiunii în revendicare, efectele fiind aceleaşi ca în cazul anulării contractului de vânzare - cumpărare şi anume, cumpărătorul este lipsit de proprietatea bunului.
În concluzie, chiriaşii cumpărători au dreptul la restituirea preţului de piaţă în ipoteza în care, menţinându-se valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost evinşi prin efectul admiterii acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor. Aceasta este situaţia din speţă, reclamanţii fiind evinşi prin admiterea acţiunii în revendicare, soluţie rămasă irevocabilă prin decizia nr. 2024 din 27 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, fără ca titlul lor de proprietate să fi fost anulat.
Criticile referitoare la expertiza efectuată la fond nu pot fi reţinute, deoarece se constată că raportul de expertiză efectuat în cauză a fost comunicat pârâtului, care a formulat obiecţiuni, respinse de instanţă. Curtea a constatat că obiecţiunile au fost corect respinse de instanţă în considerarea faptului că afirmaţiile referitoare la diminuarea valorii în procentul indicat de parte nu sunt susţinute de nicio probă. De asemenea, susţinerile formulate în apel, în sensul că raportul de expertiză a stabilit o sumă exorbitantă la evaluarea apartamentului, neaplicând nicio corecţie legată de blocajul actual al pieţei imobiliare, nu pot fi reţinute, având în vedere că momentul în raport de care se stabilesc despăgubirile cuvenite apelanţilor reclamanţi este momentul privării de proprietate, anul 2008, astfel cum se arată în continuare, situaţie în care blocajul actual al pieţei imobiliare invocat de apelantul pârât nu poate influenţa valoarea despăgubirilor cuvenite apelanţilor reclamanţi.
Reţinând că motivele de apel invocate de apelantul pârât nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 296 din C. proc. civ., Curtea a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul - pârât Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 2184 din 7 decembrie 2011 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.
În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâţii C.T. şi C.E. împotriva sentinţei civile nr. 2184 din 7 decembrie 2011 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a reţinut că nu sunt întemeiate criticile de netemeinicie şi nelegalitate formulate, situaţie în care, văzând prevederile art. 296 din C. proc. civ., Curtea a respins acest apel ca nefondat.
În primul rând, Curtea de apel a înlăturat motivat în mod judicios, toate motivele de apel invocate de apelanţii pârâţi în ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 132 din C. proc. civ., a dreptului lor la apărare, a principiului disponibilităţii, precum şi a principiului contradictorialităţii în procesul civil.
Motivul de apel referitor la soluţia pronunţată asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, cu motivarea că îmbunătăţirile nu au fost efectuate de reclamanţi a fost găsit, de asemenea, neîntemeiat. Astfel, îmbunătăţirile la plata contravalorii cărora au fost obligaţi apelanţii pârâţi au fost realizate de reclamanţi, aspect corect reţinut de tribunal pe baza probelor administrate în cauză. În anexa nr. XX. la expertiza tehnică efectuată în cauză au fost menţionate înscrisurile, constând în facturi, bonuri şi chitanţe, privind cheltuielile efectuate de pârâţii C. la realizarea îmbunătăţirilor, emise în aprilie 2009, iar în anexa nr. YY. au fost menţionate înscrisurile, constând în facturi, bonuri şi chitanţe, privind cheltuielile efectuate de reclamanţi la realizarea îmbunătăţirilor, emise în perioada 8 iunie 1998 - 5 august 2005. Concluziile expertizei au avut în vedere atât aceste acte, cât şi constatările de specialitate de la faţa locului. Astfel, îmbunătăţirile avute în vedere de instanţă au fost realizate de reclamanţi în perioada 8 iunie 1998 - 5 august 2005, perioadă în care aceştia au locuit în imobil, lucrările de îmbunătăţiri construcţii şi instalaţii efectuate de pârâţi fiind constatate separat de acelea executate de reclamant.
Apelanţii au contestat faptul că reclamanţii ar fi consolidat pereţii, însă, prin expertiza efectuată în cauză, s-a constatat că, în perioada 1990-1992, reclamanţii au executat lucrări de reparare a crăpăturilor din pereţi, tencuire, gletuire şi zugrăvire, situaţie în care această valoare a fost inclusă în suma datorată de pârâţi reclamanţilor.
Motivul de apel referitor la soluţia pronunţată asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor în ceea ce priveşte cererea de acordare a despăgubirilor în temeiul art. 48 din Legea nr. 10/2001 este neîntemeiat. Astfel, Curtea a constatat că în mod corect tribunalul, prin încheierea pronunţată la data de 6 aprilie 2011, a respins această excepţie, cu motivarea că termenul de prescripţie nu este împlinit la momentul introducerii cererii, dat fiind faptul că termenul începe să curgă de la data publicării în M. Of. a Legii nr. 1/2009, care a introdus norme privind calitatea procesuală pasivă în cauze de natura celei în discuţie.
În condiţiile în care, Legea nr. 1/2009 reglementează dreptul pretins de reclamanţi în prezenta cauză, prevăzând noi condiţii în care acest drept se realizează, nu se poate considera că termenul de prescripţie al dreptului la acţiune curge anterior reglementării condiţiilor de exercitare a dreptului la acţiune.
Criticile formulate de apelanţii pârâţi referitoare la respingerea obiecţiunilor la raportul de expertiză nu au fost reţinute, Curtea constatând că raportul de expertiză a răspuns obiectivelor fixate de instanţă. Astfel, prin încheierea din 6 aprilie 2011, instanţa a stabilit ca obiective, referitor la îmbunătăţiri, identificarea în concret a acestora, precizarea momentului când au fost efectuate şi evaluarea lor, atât pe baza devizelor cât şi în baza înscrisurilor depuse de părţi, respectiv, chitanţe, facturi. Prin încheierea din 1 iunie 2011, instanţa a suplimentat obiectivele, în sensul de a se stabili gradul de uzură la îmbunătăţirilor în raport de durata normală de viaţă a acestora, conform art. 48 alin. (5) din H.G. nr. 250/2007. Expertul a răspuns acestor obiective, identificând fiecare lucrare în parte, astfel cum s-a arătat mai sus, luând în considerare facturile şi chitanţele depuse de părţi, cât şi constatările de specialitate efectuate la faţa locului, stabilind anul efectuării îmbunătăţirilor şi coeficientul de uzură, aspecte ce rezultă din raportul de expertiză.
Apelanţii au invocat încălcarea art. 48 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 la stabilirea sumei datorate reclamanţilor pentru îmbunătăţirile aduse imobilului. Conform art. menţionat, prin îmbunătăţiri, în sensul acestei legi, se înţelege cheltuielile necesare şi utile. Cuantumul despăgubirilor se stabileşte la valoarea actualizată a cheltuielilor, scăzându-se gradul de uzură al îmbunătăţirilor, în raport cu durata de viaţă normală a acestora, care se suportă de chiriaşi.
Curtea a constatat că obiecţiunile pârâţilor la raportul de expertiză au fost în mod corect respinse de tribunal, reţinându-se că expertul a avut în vedere data executării lucrărilor şi gradul de uzură al acestora, iar lucrările cu durata normată de exploatare depăşită nu au fost incluse în suma datorată, acestea fiind lucrări de întreţinere curentă care cad în sarcina proprietarului, aspecte care rezultă din capitolul VIII B, al expertizei, privind constatările la faţa locului. De asemenea, expertul a aplicat un coeficient de uzură fizică la lucrările de construcţii efectuate de reclamanţi şi, separat, un coeficient de uzură la instalaţiile montate de reclamanţi. Contrar susţinerii apelanţilor pârâţi, lucrările de recondiţionare, lustruire, de întreţinere curentă, nu au fost reţinute în valoarea îmbunătăţirilor.
În procesul verbal din 28 martie 2008, întocmit de executorul P.F., la care s-au referit apelanţii pârâţi, s-a constatat că apartamentul se afla în stare bună, gresie, faianţă, termopan, parchet, zugrăveală în calciu, balcon închis, în baie calorifer inox, însă efectuarea de către reclamanţi a anumitor îmbunătăţiri nu a fost reţinută de către instanţă numai pe baza acestui înscris, ci pe baza constatărilor de specialitate efectuate de expert.
Susţinerile apelanţilor pârâţi în legătură cu pretinsa confuzie a instanţei între sporul de valoare şi contravaloarea îmbunătăţirilor nu pot fi reţinute. Astfel, conform art. 48 din Legea nr. 10/2001, chiriaşii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile, iar conform alin. (5) al aceluiaşi articol, cuantumul despăgubirilor se stabileşte la valoarea actualizată a cheltuielilor, scăzându-se gradul de uzură al îmbunătăţirilor, în raport cu durata de viaţă normală a acestora, care se suportă de chiriaşi. Aceste condiţii au fost respectate de instanţă, astfel cum s-a arătat mai sus, din valoarea îmbunătăţirilor fiind scăzut coeficientul de uzură. Sporul de valoare la care se referă apelanţii pârâţi, calculat de expert, are în vedere uzura fizică a apartamentului, care nu poate fi luată în calculul valorii despăgubirilor, faţă de prevederile art. 48 din Legea nr. 10/2001.
Motivele de apel invocate de apelanţii pârâţi C.T. şi C.E. împotriva sentinţei civile nr. 731 din 29 martie 2012 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care a fost admisă cererea de completare a dispozitivului sentinţei nr. 2184 din 7 decembrie 2011 sunt neîntemeiate.
Astfel, prin sentinţa menţionată reclamanţii au fost obligaţi la plata sumei de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către pârâţii C.E. şi C.T.
Apelanţii au considerat în mod greşit că se impune admiterea în tot a cererii de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 2184 din 1 decembrie 2011 în sensul obligării reclamanţilor la plata integrală a cheltuielilor de judecată efectuate din culpa acestora, în situaţia în care acţiunea reclamanţilor a fost admisă în parte. Reclamantul este în culpă procesuală dacă pretenţiile sale nu sunt întemeiate, în tot sau în parte. În acest din urmă caz, culpa procesuală priveşte partea de pretenţii considerate neîntemeiate, în raport de care se vor stabili cheltuielile de judecată. Astfel, culpa procesuală se stabileşte în raport cu soluţia pronunţată în cauză prin sentinţa civilă nr. 2184 din 7 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 10801/3/2010. Împrejurarea că reclamanţii i-au chemat în judecată pe pârâţi în dosarul conexat acestuia, nr. 45605/3/2010 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, nu schimbă concluzia expusă mai sus, având în vedere că, astfel cum corect a reţinut tribunalul, pârâţii cunoşteau existenţa celor două dosare, aceştia invocând excepţia de litispendenţă la primul termen de judecată care a urmat celui la care s-a dispus citarea lor.
Cererea apelanţilor de sancţionare a abuzului procesual în temeiul art. 723 din C. proc. civ. nu poate fi primită, faţă de dispoziţiile art. 294 alin. (1) din C. proc. civ., care interzic formularea unor noi cereri în apel.
La pronunţarea acestei hotărâri, Curtea a constatat că motivele de apel invocate de apelanţii pârâţi C.T. şi C.E. nu sunt întemeiate, situaţie în care, văzând prevederile art. 296 din C. proc. civ., a respins apelul ca nefondat.
În ceea ce priveşte apelul declarat de apelanţii reclamanţi M.V. şi M.F. împotriva sentinţei civile nr. 2184 din 7 decembrie 2011 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a reţinut că susţinerile în sensul că despăgubirile acordate pentru pierderea proprietăţii apartamentului trebuie stabilite în raport de data evicţiunii, pentru acoperirea echitabilă şi rezonabilă a prejudiciului creat acestora, sunt întemeiate. Astfel, faţă de prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, apelanţii reclamanţi au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare. Cuantumul despăgubirii trebuie stabilit astfel încât să acopere întreaga pierdere suferită de apelanţii reclamanţi care, prin efectul admiterii acţiunii în revendicare, au fost lipsiţi de proprietatea bunului. Astfel, aceştia trebuie să îşi păstreze aceeaşi valoare a activului patrimonial şi să aibă posibilitatea efectivă să înlocuiască, în patrimoniul lor, dreptul real pierdut în urma admiterii acţiunii în revendicare. Or, această posibilitate există numai dacă valoarea despăgubirilor este echivalentă cu valoarea imobilului la data evicţiunii, în caz contrar riscul devalorizării fiind, în mod nejustificat, suportat de apelanţii reclamanţi.
Această interpretare este în acord cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care arată că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale şi nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Astfel, norma europeană stabileşte faptul că pierderea dreptului de proprietate privată asupra imobilului poate fi conformă Convenţiei numai în măsura în care se respectă condiţiile prevăzute de lege, respectiv, în speţă plata preţului de piaţă al imobilului.
Pentru ca lipsirea de proprietate să nu încalce dreptul de proprietate al apelanţilor reclamanţi, drept ocrotit de convenţie, cuantumul acestor despăgubiri trebuie stabilit astfel încât aceştia să păstreze aceeaşi valoare a activului patrimonial, în caz contrar, ei fiind supuşi riscului devalorizării imobilului, risc pe care nu pot fi obligaţi să îl suporte.
Apelanţii reclamanţi au arătat că al doilea motiv de apel vizează faptul că instanţa de fond, în mod eronat, a luat act că reclamanţii nu au solicitat cheltuieli de judecată, întrucât, la termenul din 30 noiembrie 2011 s-a consemnat că reclamanţii şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, aspect care nu a fost reţinut şi în cuprinsul sentinţei.
Acest motiv de apel nu este întemeiat. Astfel, apelanţii reclamanţi puteau critica sentinţa primei instanţe în cazul în care ar fi cerut cheltuieli de judecată şi instanţa ar fi omis să se pronunţe cu privire la acestea, această omisiune reprezentând un motiv de apel. În cazul în care, însă, reclamanţii nu au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată în prezenta cauză, nu se poate reproşa instanţei vreo omisiune în legătură cu acest aspect. Expresie a principiului disponibilităţii, cheltuielile de judecată se acordă numai la cerere, iar în cazul în care nu s-a cerut acordarea cheltuielilor de judecată, partea le poate cere pe calea unei acţiuni separate. Susţinerea formulată în acest sens de reclamanţi a fost consemnată de instanţă în încheierea menţionată. În consecinţă, în situaţia în care reclamanţii au precizat că vor solicita cheltuieli pe cale separată, în mod corect instanţa a luat act că, în prezenta cauză, reclamanţii nu au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată.
Având în vedere aceste aspecte, Curtea a constatat că hotărârea tribunalului este nelegală sub aspectul acordării despăgubirilor în raport de data raportului de expertiză, situaţie în care, văzând prevederile art. 296 din C. proc. civ., a admis apelul apelanţilor reclamanţi M.V. şi M.F. împotriva sentinţei civile nr. 2184 din 7 decembrie 2011 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că despăgubirile la care a fost obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice către reclamanţi sunt în cuantum de 435.388 RON.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti şi pârâţii C.T. şi C.E.
1. Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti, a criticat decizia atacată pentru nelegalitate, susţinând că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
O primă critică vizează lipsa calităţii procesuale pasive a acestei instituţii în cauză, unde în conformitate cu dispoziţiile art. 1337, art. 1341 şi următoarele C. civ., trebuia să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului Bucureşti, pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ.
Această dispoziţie de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziţie specială contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.
Nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi să acorde calitate procesuală acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului la valoarea de piaţă a imobilului.
Deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ.
Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului - Primăria Municipiului Bucureşti, faţă de pretenţiile privind restituirea valorii preţului de piaţă pentru imobil.
O a doua critică, în măsura în care se va trece peste excepţia invocată, vizează acele considerente pentru care instanţa de apel a reţinut obligaţia de plată a diferenţei de preţ în sarcina Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piaţă a imobilului este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii: prima condiţie este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiţie este ca ele să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
În prezenta cauză nu este îndeplinită nicio condiţie din cele două prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001.
Netemeinică şi nelegală este hotărâreapa instanţei de apel şi în ceea ce priveşte obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata sumei de 435.363 RON reprezentând preţul de piaţă al imobilului la data evicţiunii - 28 martie 2008, în condiţiile în care raportul de expertiză a fost făcut la data de 11 octombrie 2011.
Astfel, instanţa de apel a acordat reclamanţilor preţul de piaţă calculat la data evicţiunii, deşi în speţă Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat în temeiul art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Or, în cuprinsul Legii nr. 10/2001 nu există nicio prevedere care să stabilească data la care urmează să fie acordate despăgubirile reprezentând fie preţ de piaţă, fie preţ actualizat şi cu atât mai puţin, care să stabilească ca punct de reper data evicţiunii.
Mai mult decât atât, instanţa de apel a respins apărările pârâtului raportate la evicţiunea totală prin fapta unui terţ, pentru ca la finalul considerentelor să admită susţinerile apelanţilor-reclamanţi cu privire la acordarea despăgubirilor la data evicţiunii.
În continuare se critică modalitatea de stabilire a valorii de piaţă a imobilului calculată de expert la data efectuării raportului de expertiză, respectiv suma de 408.589 RON. Această sumă stabilită în raport este exagerat de mare pentru imobilul în cauză, reclamanţii achiziţionându-l la un preţ social, preferenţial, cu mult sub preţul pieţii, care ar fi dus la o diminuare a valorii cu cel puţin 30% din valoarea reală. Evaluatorul nu a introdus în cadrul factorilor de individualizare şi pe cel referitor la ponderea dintre cerere şi oferta aferentă actualului blocaj al pieţei imobiliare, apreciată la - 30%.
Prin urmare, în speţă operează îmbogăţirea fără justă cauză, fiind aberant ca reclamanţii să încaseze în anul 2013 o diferenţă de sumă în plus faţă de valoarea achitată în contractul de vânzare cumpărare, valoare care depăşeşte cu mult însăşi valoarea de piaţă a imobilului pe piaţa imobiliară de la ora actuală.
Se susţine, în continuare, că prin stabilirea valorii de piaţă la momentul încheierii contractului de vânzare se poate stabili valoarea reală a imobilului din acel moment pentru a se putea determina cuantumul real al sporului de valoare, acesta din urmă în nici un caz neputând fi stabilit la preţul efectiv plătit de chiriaşul - cumpărător.
Astfel, în ceea ce priveşte imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligaţia de garanţie este particularizată, pe de o parte, de situaţia juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării şi, pe de altă parte, de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001.
Aşadar, pe criterii de simetrie şi de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieţei imobiliare şi nici la preţul de pe piaţă liberă, obligaţia de garanţie nu poate funcţiona prin raportare la regimul pieţei libere, ci prin raportare la „criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale”.
În spiritul protejării drepturilor reclamantei în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995 şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. aceasta ar fi îndreptăţită să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcţie de preţul plătit la achiziţionarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piaţa liberă cu acest preţ la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piaţă a unui astfel de imobil.
Se arată, în continuare, în ce măsura jurisprudenţa instanţei de contencios european impune indemnizarea celor care au cumpărat imobile preluate de regimul comunist, la valoarea de piaţă a imobilului, în situaţia în care aceştia sunt evinşi prin admiterea acţiunilor formulate de vechii proprietari ai acelui imobil, invocându-se jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care face parte împreună cu dispoziţiile Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale din blocul de convenţionalitate la care face referire art. 20 din Constituţia României.
Pentru motivele arătate, se solicită admiterea recursului, aşa cum a fost formulat, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului cu refacerea raportului de expertiză, având în vedere că imobilul a fost supraevaluat în această cauză.
Examinând recursul pârâtului prin prisma motivului de nelegalitate invocat, respectiv art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat.
În analiza primei critici, care vizează greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice în această cauză, Înalta Curte constată că instanţa de apel a calificat în mod corect raportul juridic dedus judecăţii, respectiv temeiul de drept aplicabil acestuia, reţinând incidenţa Legii nr. 10/2001, republicată şi modificată, care se aplică în mod prioritar, în concurs cu legea generală, respectiv cu dispoziţiile C. civ. în materia evicţiunii.
Devoluând fondul cauzei, instanţele anterioare au statuat că prin decizia civilă nr. 2024 din 27 noiembrie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 9961/300/2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis recursul reclamanţilor - foşti proprietari ai imobilului litigios - şi, printre altele, a obligat pârâţii - chiriaşi cumpărători ai imobilului, M.V. şi M.F. - să lase acestora în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul situat în Bucureşti, şos. M.B. sector 2, fără ca în considerentele hotărârii să se fi făcut referire la încălcarea vreunor dispoziţii ale Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 1997 între pârâţi şi Primăria Municipiului Bucureşti.
Prin urmare, în speţa de faţă fiind vorba de o acţiune prin care reclamanţii M.V. şi M.F. urmăresc practic acoperirea prejudiciului suferit prin pierderea dreptului lor de proprietate asupra apartamentului în litigiu, urmare „desfiinţării” contractului lor de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru apartamentul trecut abuziv în proprietatea statului, ce intră în categoria imobilelor la care se referă în mod expres Legea nr. 10/2001, este incidentă în cauză această lege specială de reparaţie, care conţine dispoziţii exprese în materia evicţiunii.
Astfel, art. 50 din Legea nr. 10/2001, modificat prin Legea nr. 1/2009, reglementează modalitatea de despăgubire a chiriaşilor-cumpărători ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate în instanţă, iar potrivit alin. (3) al acestui articol, restituirea preţului se face în astfel de situaţii de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Prin urmare, în mod corect s-a statuat în speţă, că aceasta fiind o normă specială, derogatorie de la dispoziţiile de drept comun în materia evicţiunii (art. 1337, art. 1341 şi următoarele C. civ.), se aplică cu prioritate, potrivit principiului de drept „specialia generalibus derogant”, iar instanţa de apel a constatat, în acest context, că pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor are legitimare procesuală pasivă, chiar dacă nu a fost vânzător în contractul de înstrăinare desfiinţat de instanţă.
Reţinând aplicabilitatea normei speciale în speţă, instanţa de recurs a înlăturat şi argumentul recurentului pârât privind existenţa unei tulburări de drept prin fapta unui terţ, de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, faţă de pretenţiile privind restituirea valorii preţului de piaţă pentru imobil.
O altă critică din motivele de recurs vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, privind acordarea de despăgubiri la valoarea de piaţă a imobilului, în condiţiile în care în speţă nu este îndeplinită nicio condiţie din cele două prevăzute imperativ de textul de lege, respectiv: ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi, acestea să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009: „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare”.
În speţă, s-a statuat în mod clar, că prin decizia civilă nr. 2024 din 27 noiembrie 2007, irevocabilă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis recursul reclamanţilor - foşti proprietari ai imobilului litigios - şi, printre altele, a obligat pârâţii - chiriaşi cumpărători, M.V. şi M.F. - să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul în litigiu, fără ca în considerentele acestei hotărâri să se fi făcut referire la încălcarea vreunor dispoziţii ale Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 1997 între pârâţii - chiriaşi cumpărători şi Primăria Municipiului Bucureşti.
Totodată, nu există hotărâre judecătorească de anulare a acestui contract de vânzare-cumpărare pentru eludarea Legii nr. 112/1995.
Prin urmare, cele două condiţii prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, sunt întrunite cumulativ în prezenta cauză, astfel cum în mod judicios a stabilit şi instanţa de apel.
Noţiunea de „desfiinţare” la care se referă art. 50 alin. (2) şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, include atât anularea contractului, cât şi situaţia în care contractul este lăsat fără efect prin admiterea acţiunii în revendicare a fostului proprietar. În consecinţă sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale şi pentru cazul în care cumpărătorul a pierdut imobilul prin admiterea acţiunii în revendicare, efectele fiind aceleaşi ca în cazul anulării contractului de vânzare - cumpărare şi anume, cumpărătorul este lipsit de proprietatea bunului.
În concluzie, chiriaşii cumpărători au dreptul la restituirea preţului de piaţă în ipoteza în care, menţinându-se valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost evinşi prin efectul admiterii acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, aşa cum este situaţia din speţă.
O altă critică din motivele de recurs priveşte nelegalitatea hotărârii atacate în ceea ce priveşte obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata sumei de 435.363 RON reprezentând preţul de piaţă al imobilului la data evicţiunii - 28 martie 2008, în condiţiile în care raportul de expertiză a fost făcut la data de 11 octombrie 2011, iar în cuprinsul Legii nr. 10/2001 nu există vreo prevedere care să stabilească data la care urmează să fie acordate despăgubirile reprezentând fie preţ de piaţă, fie preţ actualizat şi, cu atât mai puţin, care să stabilească ca punct de reper data evicţiunii.
Înalta Curte constată că este o critică nefondată, în condiţiile în care instanţa de apel interpretând dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 (reclamanţii evinşi au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare) în acord cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale a statuat că, pentru ca lipsirea de proprietate să nu încalce dreptul de proprietate al reclamanţilor evinşi, drept ocrotit de convenţie, cuantumul acestor despăgubiri trebuie stabilit astfel încât aceştia să păstreze aceeaşi valoare a activului patrimonial, în caz contrar, ei fiind supuşi riscului devalorizării imobilului, risc pe care nu pot fi obligaţi să îl suporte.
Pentru realizarea acestui deziderat, momentul de la care operează acordarea despăgubirilor reprezentând preţul de piaţă al imobilului, nu poate fi decât momentul predării apartamentului, care reprezintă data evicţiunii.
Se critică în continuare valoarea apartamentului astfel cum a fost calculată de expert la data efectuării raportului de expertiză, respectiv 408.589 RON, susţinându-se că suma stabilită în raport este exagerat de mare pentru imobilul în cauză, reclamanţii achiziţionându-l la un preţ social, preferenţial, cu mult sub preţul pieţii, care ar fi dus la o diminuare a valorii cu cel puţin 30% din valoarea reală. Evaluatorul nu a introdus în cadrul factorilor de individualizare şi pe cel referitor la ponderea dintre cererea şi oferta aferentă actualului blocaj al pieţei imobiliare, apreciată la - 30%.
Criticile referitoare la valoarea apartamentului stabilită prin expertiza efectuată la fond şi confirmată de instanţa de apel prin valorificarea acesteia nu pot fi primite, deoarece implică practic reanalizarea probatoriului deja administrat, control de netemeinicie a hotărârii ce excede limitelor presupuse de art 304 C. proc. civ., care nu intră în atribuţiile instanţei de recurs.
Toate criticile şi argumentele aduse împotriva hotărârii atacate, ale motivelor de recurs formulate de recurentul pârât, urmează a fi înlăturate ca fiind critici omisso medio, inadmisibile, deoarece recurentul nu le-a formulat şi în apel, la adresa sentinţei primei instanţe, motiv pentru care nu mai pot fi formulate pentru prima dată în recurs.
În concluzie, reţinând că motivele de recurs invocate de recurentul pârât nu sunt fondate, văzând prevederile art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul pârât Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti.
2. Pârâţii C.T. şi C.E. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 442 A din 13 decembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o consideră nelegală pentru următoarele motive:
Hotărârea instanţei de apel este nelegală sub aspectul modului de soluţionare a motivului de apel privind excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor în raport de petitul care vizează contravaloarea îmbunătăţirilor. În mod greşit a reţinut instanţa de apel din probe, că îmbunătăţirile la plata cărora au fost obligaţi recurenţii-pârâţi au fost realizate de către reclamanţii - intimaţi.
Prin dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, explicitate prin Normele Metodologice (art. 48.1), legiuitorul a avut în vedere acele dotări încorporate sau aduse unităţii locative ori spaţiilor comune, prin care s-a sporit valoarea fondului locativ şi care au fost suportate exclusiv de chiriaşi.
În condiţiile în care, la data cumpărării apartamentului de către reclamanţi, acele dotări existau, nefiind aduse unităţii locative de către chiriaşi, pe de o parte, iar pe de altă parte, dacă s-ar admite că în mod real, reclamanţii ar fi efectuat unele lucrări de înlocuire, deşi acestea nu necesitau înlocuirea, nu se poate considera că prin acestea, s-ar fi adus un spor de valoare imobilului.
Contrar reţinerilor instanţei de apel din probele administrate pe parcursul procesului, îmbunătăţirile aduse apartamentului în litigiu nu au fost efectuate de reclamanţi, ci de către foştii proprietari de la care recurenţii-pârâţi au dobândit imobilul în anul 1982, precum şi de către aceştia, atât anterior preluării abuzive a apartamentului, cât şi ulterior reintrării în posesia acestuia.
Printr-o altă critică formulată prin motivele de recurs se invocă aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel, respectiv a dispoziţiilor art. 48 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 10/2001.
Potrivit art. 48 alin. (1) din lege, chiriaşii sunt îndreptăţiţi nu la plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului, care suportă uzură fizică şi morală, ci la plata sporului de valoare adus prin îmbunătăţiri, care este în cuantum de 7.832 RON, echivalentul sumei de 1.822 euro.
De asemenea, se invocă aplicarea greşită a legii, respectiv a art. 274 alin. (1) C. proc. civ. şi a art. 998 şi urm. C. civ., în ceea ce priveşte constatarea că recurenţii-pârâţi nu sunt îndrituiţi la acordarea cheltuielilor de judecată, astfel cum au fost solicitate prin cererea de completare a dispozitivului hotărârii instanţei de fond, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că, pentru valorificarea aceloraşi drepturi, reclamanţii au formulat două acţiuni distincte.
Este evidentă culpa procesuală a reclamanţilor, constând în declanşarea a două litigii identice prin obiect, părţi şi cauză, care la rândul lor, au determinat încheierea a două convenţii de prestare de servicii avocaţiale şi, respectiv, achitarea a două onorarii distincte de avocat, convertite în cheltuieli de judecată.
În cazul de speţă, intimaţii-reclamanţi sunt în culpă procesuală, fiind partea căzută în pretenţii, întrucât, pentru valorificarea aceloraşi drepturi, au promovat două cereri distincte de chemare în judecată, identice prin obiect, părţi şi cauză, cereri care au generat încheierea a două contracte distincte de asistenţă juridică şi achitarea a două onorarii distincte de avocat.
Totodată, se susţine că în cazul unei cereri de recuperare a cheltuielilor de judecată, noţiunea de culpă procesuală se traduce în sensul dreptului material prin răspundere civilă delictuală, fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 998 C. civ.
În speţă, intimaţii-reclamanţi au săvârşit o faptă ilicită, în sensul prevederilor C. civ. de la 1864 prin faptul că au introdus, deşi nu era necesar şi util, ce-a de-a doua cerere de chemare în judecată, identică prin obiect, părţi şi cauză cu prima cerere.
În aceste condiţii, intimaţii-reclamanţi au creat prin fapta lor un prejudiciu pârâţilor, constând în plata onorariului de avocat necesar formulării apărărilor, în virtutea contractului de asistenţă juridică încheiat anterior începerii activităţii de consultare dosar, asistenţă şi/sau reprezentare.
Condiţia privind existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu este, de asemenea, îndeplinită, prejudiciul care este reprezentat de contravaloarea integrală a onorariului de avocat s-a produs ca urmare a faptei ilicite a intimaţilor-reclamanţi, care a constat în formularea celei de-a doua cereri de chemare în judecată, deşi anterior formulaseră una identică, dovadă fiind admiterea excepţiei de litispendenţă.
Totodată, este îndeplinită şi condiţia existenţei vinovăţiei, intimaţii-reclamanţi fiind în culpă procesuală, pe cale de consecinţă este îndeplinită şi această cerinţă.
Pornind de la raţionamentul conform căruia fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală în declanşarea procedurii judiciare se solicită să se reţină culpa procesuală a intimaţilor-reclamanţi, să se facă aplicarea dispoziţiilor legale suscitate şi, pe cale de consecinţă, să se reţină că reclamanţii datorează cheltuielile de judecată solicitate.
Examinând recursul pârâţilor C.T. şi C.E. prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată următoarele:
Referitor la primul motiv de recurs, privind excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor în raport de petitul care vizează contravaloarea îmbunătăţirilor, Înalta Curte constată că nu se invocă aplicarea greşită sau încălcarea legii, respectiv a dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001, care reglementează dreptul chiriaşilor la despăgubiri pentru sporul de valoare constând în îmbunătăţirile necesare şi utile aduse la un imobil cu destinaţia de locuinţă.
Necontestând, aşadar, că imobilului în litigiu i-au fost aduse îmbunătăţiri, ci doar că la data cumpărării apartamentului de către reclamanţii - chiriaşi, acele dotări existau, nefiind aduse unităţii locative de către aceştia, pe de o parte, iar pe de altă parte că, dacă s-ar admite că, în mod real, reclamanţii - chiriaşi ar fi efectuat unele lucrări de înlocuire, deşi acestea nu necesitau înlocuirea, nu se poate considera că prin acestea, s-ar fi adus un spor de valoare imobilului, se cere, de fapt, aprecierea unor asemenea împrejurări pe baza probelor administrate în cauză. Or, reanalizarea situaţiei de fapt în baza probatoriului deja administrat, presupune exercitarea unui control de netemeinicie asupra hotărârii atacate ce excede limitelor presupuse de art. 304 C. proc. civ. şi care nu intră în atribuţiile instanţei de recurs.
Critica referitoare la modul de stabilire a despăgubirilor la care au dreptul intimaţii reclamanţi, în calitate de chiriaşi cumpărători, pune în discuţie aplicarea dispoziţiilor legale ce reglementează noţiunile de îmbunătăţiri, spor de valoare şi calculul despăgubirilor, astfel că ea poate fi încadrată în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (când hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii).
Înalta Curte constată că instanţele anterioare, dispunând obligarea pârâţilor C.T. şi C.E. la plata despăgubirilor, reprezentând îmbunătăţirile necesare şi utile aduse apartamentului de către intimaţii reclamanţi, iar nu la plata contravalorii sporului de valoare adus prin îmbunătăţirile efectuate, au făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, potrivit art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 modificată: „Chiriaşii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile”, iar potrivit alin. (5): „Prin îmbunătăţiri, în sensul prezentei legi, se înţelege cheltuielile necesare şi utile. Cuantumul despăgubirilor se stabileşte la valoarea actualizată a cheltuielilor, scăzându-se gradul de uzură al îmbunătăţirilor, în raport cu durata de viaţă normală a acestora, care se suportă de chiriaşi.”
Conform alin. (4) al aceluiaşi articol: „Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte pe bază de expertiză.”
În speţă, s-a întocmit un raport de expertiză omologat de instanţele de fond, conform căruia evaluarea îmbunătăţirilor s-a făcut prin actualizarea documentelor de plată prezentate de părţi (chitanţe, facturi, devize, etc.) cu indicele de actualizare a preţurilor publicat de I.N.S. şi s-a stabilit valoarea îmbunătăţirilor efectuate de către fiecare dintre părţi.
Totodată, s-a stabilit sporul de valoare adus apartamentului de îmbunătăţirile efectuate de fiecare parte în litigiu.
Prin urmare, îmbunătăţirile reprezintă valoarea actualizată a cheltuielilor efectuate (sumele plătite de părţi conform înscrisurilor prezentate), iar sporul de valoare reprezintă contravaloarea îmbunătăţirilor diminuate cu gradul de uzură al acestora, în raport cu durata de viaţă normală a acestora, şi se suportă de către foştii chiriaşi.
Prin dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, voinţa legiuitorului a fost în sensul de a acorda foştilor chiriaşi dreptul de a fi despăgubiţi exclusiv pentru sporul de valoare adus imobilului, iar nu pentru valoarea îmbunătăţirilor, astfel cum, în mod eronat, a dispus instanţa de apel prin confirmarea soluţiei primei instanţe în acest sens. Dispunând obligarea recurenţilor-pârâţi la plata despăgubirilor reprezentând îmbunătăţirile necesare şi utile aduse apartamentului, iar nu la plata contravalorii sporului de valoare, astfel cum a fost stabilit prin expertiză, instanţele anterioare au făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 48 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 10/2001, modificată.
Prin urmare, soluţia astfel pronunţată este nelegală, context în care este incident în recurs motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., considerente pentru care, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâţii C.T. şi C.E., va modifica în parte decizia atacată, în sensul că va admite apelul declarat de aceşti pârâţi împotriva sentinţei tribunalului, pe care o va schimba, în sensul că va obliga pârâţii C.T. şi C.E. la plata sumei de 7.832 RON reprezentând spor de valoare adus apartamentului prin îmbunătăţiri.
Ultima critică formulată prin motivele de recurs, care vizează soluţia pronunţată asupra apelului declarat de apelanţii pârâţi C.T. şi C.E. împotriva sentinţei civile nr. 731 din 29 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care a fost admisă în parte cererea de completare a dispozitivului sentinţei nr. 2184 din 7 decembrie 2011, este nefondată.
Înalta Curte reţine, aşa cum în mod corect susţin, de altfel, şi recurenţii pârâţi în cauză, că temeiul juridic al restituirii cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală dedusă din expresia „partea care cade în pretenţii”, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 731 din 29 martie 2012, menţinută de instanţa de apel, reclamanţii au fost obligaţi la plata sumei de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată parţiale către pârâţii C.E. şi C.T.
Culpa procesuală a reclamanţilor s-a stabilit în raport cu soluţia pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 2184 din 7 decembrie 2011, în Dosarul nr. 10801/3/2010. În acest sens, considerând că reclamanţii sunt în culpă procesuală numai în ce priveşte partea de pretenţii considerate neîntemeiate, în raport de aceasta s-au stabilit cheltuielile de judecată la care sunt îndrituiţi pârâţii solicitanţi.
Împrejurarea că reclamanţii i-au chemat în judecată pe pârâţi în dosarul conexat acestuia, nr. 45.605/3/2010 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, nu schimbă concluzia expusă mai sus, având în vedere că pârâţii cunoşteau existenţa celor două dosare, aceştia invocând excepţia de litispendenţă la primul termen de judecată care a urmat celui la care s-a dispus citarea lor.
În consecinţă, se susţine în mod greşit că s-ar fi impus admiterea în tot a cererii de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 2184 din 1 decembrie 2011, în sensul obligării reclamanţilor la plata integrală a cheltuielilor de judecată efectuate din culpa acestora, în condiţiile în care acţiunea reclamanţilor a fost admisă în parte.
Totodată, toate referirile recurenţilor pârâţi la un alt temei de drept pentru noţiunea de culpă procesuală, respectiv art. 998 - 999 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, nu pot fi primite, atât pentru că nu-şi găsesc aplicabilitatea în această materie, cât şi pentru că sunt critici omisso medio, inadmisibile, care nu au fost invocate în apel la adresa sentinţei primei instanţe.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că s-a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001, faţă de pârâţii C.E. şi C.T., fiind incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1), (2), (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de aceşti pârâţi, va modifica, în parte, decizia atacată, în sensul că va admite apelul declarat de pârâţii C.E. şi C.T. împotriva sentinţei civile nr. 2184 din 07 decembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o va schimba, în sensul că va obliga pe pârâţii C.T. şi C.E. la plata sumei de 7.832 RON reprezentând spor de valoare adus apartamentului prin îmbunătăţiri.
Totodată, se vor păstra celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei atacate.
Înalta Curte va face aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., urmând să oblige intimaţii reclamanţi M.V. şi M.F. la plata sumei de 2.100 RON cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanţei din 30 iulie 2013, către recurenţii pârâţi C.T. şi C.E.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâţii C.T. şi C.E. împotriva deciziei civile nr. 442 A din 13 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică, în parte, decizia în sensul că admite apelul declarat de pârâţii C.T. şi C.E. împotriva sentinţei civile nr. 2184 din 07 decembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, în sensul că îi obligă pe pârâţii C.T. şi C.E. la plata sumei de 7.832 RON reprezentând spor de valoare adus apartamentului prin îmbunătăţiri.
Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 442 A din 13 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Păstrează celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei.
Obligă pe intimaţii reclamanţi M.F. şi M.V. la plata sumei de 2.100 RON cheltuieli de judecată către recurenţii pârâţi C.T. şi C.E.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3808/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 3812/2013. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
