ICCJ. Decizia nr. 3856/2013. Civil

Decizii civile ICCJ 2013

ROMÂNA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 3856/2013

Dosar nr. 24598/3/2010*

Şedinţa publică din 19 septembrie 2013

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1641 din 28 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă a admis în parte contestaţia reclamanţilor S.A.E., S.G.L., S.E.F.M.I. şi S.Z.E., în contradictoriu cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, SC C. SA şi Banca O., a anulat decizia nr. 235 din 30 iulie 2009 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, a obligat pârâta SC C. SA să restituie, reclamanţilor, în natură, imobilul înscris în cartea funciară, Tg. Secuiesc, liber de sarcini, conform art. 9 din Legea nr. 10/2001, preluat în mod abuziv de stat, cu respectarea dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 10/2001, a respins capătul de cerere referitor la declararea nulităţii ipotecii constituite în favoarea Banca O., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin decizia nr. 235 din 30 iulie 2009, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a respins, în mod greşit, cererea reclamanţilor de restituire în natură a imobilului în litigiu, evidenţiat în patrimoniul SC C. SA, acordându-le acestora măsuri reparatorii în echivalent, în conformitate cu art. 29 din Legea nr. 10/2001.

Aplicarea art. 29 din Legea nr. 10/2001 este condiţionată de preluarea imobilului cu titlu valabil şi de existenţa acestuia în patrimoniul unei societăţi privatizate, cu respectarea condiţiilor legale.

S-a considerat, în privinţa decretului nr. 223/1974, faţă de dispoziţiile art. 644 - 646 C. civ., care enumera limitativ modurile de dobândire a dreptului de proprietate, că preluarea a fost nu doar abuzivă, ci şi fără titlu valabil, astfel că prima condiţie nu este îndeplinită. Nici cea de-a doua condiţie nu este îndeplinită, întrucât societăţile comerciale constituite prin reorganizarea fostelor 3 unităţi economice de stat sunt proprietare asupra bunurilor din patrimoniul lor numai dacă acestea nu le-au fost atribuite cu alt titlu.

Or, prin decizia nr. 14 din 19 ianuarie 1979 a Comitetului Executiv al Consiliului Judeţean Covasna, bunul a fost transmis, în administrare, întreprinderii comerciale de stat mixtă Tg. Secuiesc, devenită, prin reorganizare, SC C. SA şi nu în proprietate, aspect înscris şi în Cartea Funciară, astfel că pârâta nu se poate prevala de principiul bunei credinţe.

A fost respinsă cererea de declarare a nulităţii ipotecii, faţă de dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 10/2001 care arată că imobilele preluate abuziv, indiferent în posesia cui se află, se restituie în natură libere de orice sarcini, situaţie în care ipoteca construită în favoarea băncii Banca O. nu are nici un efect asupra imobilului restituit.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC C. SA.

Printr-un prim motiv s-a reţinut că reclamanţii au fost despăgubiţi pentru preluarea imobilului.

Printr-un al doilea motiv s-a reţinut că instanţa de fond a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, întrucât, în cazul imobilelor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale privatizate, persoanele îndreptăţite au dreptul numai la despăgubiri, iar măsurile reparatorii se propun de instituţia publică care a efectuat privatizarea.

Printr-un al treilea motiv s-a arătat că în mod greşit s-a pus la îndoială buna-credinţă fără ca să se fi dovedit contrariul.

Printr-un al patrulea motiv s-a arătat că principiul „ceea ce este nul produce efecte juridice nule" şi restitutio in integrum nu operează împotriva subdobânditorului de bună-credinţă.

Apelanta arată că societatea s-a privatizat în anul 1998, înainte de adoptarea Legii nr. 10/2001, că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 21 din această lege, întrucât la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, societatea era integral privatizată, iar statul nu mai era acţionar. Se mai arată că preluarea în temeiul Decretului nr. 223/1974 s-a făcut cu acordarea de despăgubiri.

Prin decizia civilă nr. 439 A din 27 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul pârâtei SC C. SA, a schimbat în parte sentinţa, a respins capătul de cerere de anulare a dispoziţiei nr. 235 din 30 iulie 2009, precum şi de obligare a SC C. SA de restituire în natură a imobilului, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

În drept, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data emiterii deciziei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilele nu se mai aflau în patrimoniul unei instituţii dintre cele reglementate de art. 21 din Legea nr. 10/2001.

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990, bunurile din patrimoniul întreprinderii comerciale de stat mixte Tg. Secuiesc (inclusiv dreptul de administrare, care este un bun) au devenit proprietatea acesteia.

Temeiul dobândirii dreptului de proprietate este legea, iar nu convenţia, instanţa considerând că Legea nr. 15/1990 nu poate fi supusă unei sancţiuni de anulare.

S-a considerat că SC C. SA, Tg. Secuiesc nu este subdobânditor de drepturi, ci dobânditor de drepturi, prin constituirea şi nu transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor existente în patrimoniul propriu, aspect care nu exclude buna credinţă a acesteia la momentul transformării în societate comercială.

Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs la data de 14 iunie 2011, reclamanţii S.A.E., S.G.L., S.E.F.M.I. şi S.Z.E.

Prin decizia civilă nr. 3197 din 10 mai 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de reclamanţi, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut că, din actele de procedură efectuate în cauză în tot cursul procesului, începând cu însăşi decizia contestată de reclamanţi - acţiunea de faţă având semnificaţia unei contestaţii ce vizează decizia nr. 235 din 30 iulie 2009 şi care s-a întemeiat pe interpretarea şi aplicarea la speţă a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 -continuând cu hotărârea de primă instanţă, respectiv cererea de apel formulată de către pârâta SC C. SA, rezultă cu evidenţă că raportul juridic dedus judecăţii cade sub incidenţa dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001.

Prima instanţă a reţinut în expunerea de motive a hotărârii că aplicarea art. 29 din Legea nr. 10/2001 este condiţionată de preluarea imobilului cu titlu valabil şi de existenţa acestuia în patrimoniul unei societăţi privatizate, cu respectarea legii. Făcând o analiză concretă a acestor cerinţe, instanţa de fond a constatat neîndeplinirea celor două condiţii.

Reţine Înalta Curte că instanţa de apel deşi, formal, consemnează conţinutul dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, analizează anumite chestiuni specifice cauzei pendinte din perspectiva altor temeiuri de drept. Astfel, pe de o parte s-a reţinut că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilele nu se mai aflau în patrimoniul unei instituţii dintre cele reglementate de art. 21 din Legea nr. 10/2001, pe de altă parte s-a consemnat că, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990, bunurile din patrimoniul întreprinderii comerciale de stat mixte Tg. Secuiesc au devenit proprietatea acesteia, cu menţiunea că Legea nr. 15/1990 nu poate fi supusă sancţiunii anulării.

Dată fiind această situaţie, Înalta Curte a apreciat că se impune casarea deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, instanţa de apel soluţionând procesul fără a intra în cercetarea fondului - art. 312 alin. (1), (3) şi (5) C. proc. civ.

Judecata in fond presupune o cercetare a pricinii atât din punct de vedere al legalităţii - al normelor de drept aplicabile - cat şi din punct de vedere al temeiniciei - al aprecierii probelor administrate in cauza.

S-a avut în vedere inclusiv faptul că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii - art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - întrucât expunerea de motive a acesteia, deşi succintă, consemnează un raţionament juridic contradictoriu - instanţa deşi formal se raportează la un anumit text de lege, judecata efectivă s-a realizat din perspectiva altor temeiuri de drept.

Aşa fiind, pentru considerentele arătate, care fac inutilă analizarea celorlalte critici formulate de reclamanţi, în baza art. 304 pct. 9, coroborat cu art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., Înalta Curte a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV- a civilă, sub nr. 24598/3/2010*.

Prin decizia civilă nr. nr. 432A din 11 decembrie 2012, recurată în prezenta cauză, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de SC C. SA, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (in redactarea iniţială) „pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită are dreptul la masuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate".

Dispoziţia legală menţionată nu era incidenţă în cazul în care imobilele erau preluate de stat fără titlu valabil ori daca societăţile deţinătoare ale bunului nu au fost privatizate in conformitate cu dispoziţiile legale, situaţie în care se putea dispune restituirea în natură.

Dispoziţia art. 27 alin. (1) (devenită după republicare, art. 29) a fost modificata prin art. 1 pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2001, legiuitorul suprimând distincţia referitoare la preluarea imobilelor, cu sau fără titlu valabil, statuând ca pentru toate imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) - (2), persoanele îndreptăţite au dreptul doar la despăgubiri în condiţiile legii speciale, anume a Legii nr. 247/2005.

Astfel, dacă în art. 27 se făcea distincţie între imobilele preluate cu titlu şi cele preluate fără titlu, în sensul că acestea din urmă se puteau restitui în natură, cu procedura prevăzută de lege, dispoziţiile art. 29 prevăd că persoanele îndreptăţite beneficiază exclusiv de dreptul la despăgubiri, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a acestora.

Dispoziţia art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 a fost declarată neconstituţională prin decizia nr. 830 din 8 iulie 2008 a Curţii Constituţionale (M. Of. nr. 559 din 24 iulie 2008), prin care s-a constatat că prin abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 se încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie.

În consecinţă, cererile referitoare la imobilele preluate de stat în mod abuziv şi care se află în patrimoniul societăţilor comerciale privatizate, sunt supuse în continuare dispoziţiilor art. 29 (fost art. 27) în redactarea avută anterior modificării prin dispoziţia art. 1 pct. 60, caz în care a fost respinsă critica privind aplicarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 29, fara a observa modificările aduse acestui text de lege după data de 31 ianuarie 2005.

S-a apreciat că, fiind învestite cu soluţionarea unei cereri în retrocedarea unor astfel de imobile, instanţele au a verifica şi stabili valabilitatea ori nevalabilitatea titlului statului, întrucât în funcţie de acest fapt urmează a se stabili felul masurilor reparatorii, restituirea în natură ori despăgubiri, care pot fi acordate persoanei îndreptăţite.

În speţa supusa analizei, instanţa de apel a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat prin Decretul nr. 223/1974, care nu constituie un titlu valabil, întrucât încălca principiul egalităţii dintre cetăţenii României, fără deosebire de naţionalitate, rasă, sex sau religie, consacrat de art. 17 din Constituţia din 1965, acest articol prevăzând că cetăţenii, fără vreo deosebire, sunt egali în drepturi în toate domeniile vieţii economice, politice, juridice, sociale sau culturale.

În art. 36 din aceeaşi Constituţie era prevăzut dreptul de proprietate personală, ocrotit de lege.

Prin discriminarea făcută între cetăţenii cu domiciliul în ţară şi cei cu domiciliul în străinătate, cu protejarea sau neprotejarea astfel a proprietăţii personale a fiecăreia dintre aceste categorii, se încălcau în mod evident prevederile Constituţiei din 1965, în vigoare la data aplicării Decretului nr. 223/1974.

S-a constatat că Decretul nr. 223/1974 încălca şi C. civ., care prevede în art. 481 că „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire".

Încălcarea acestui articol priveşte atât lipsa cauzei de utilitate publică, cât şi lipsa despăgubirilor sau sumele modice care erau acordate ca despăgubiri pentru preluarea unui imobil.

Acesta este şi argumentul pentru care plata unei despăgubiri pentru imobilul în litigiu, acordată pentru opţiunea de a părăsi ţara, nu are un caracter just şi echitabil, având în vedere că suma acordată a fost derizorie.

Pe de altă parte, în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, consecinţa plăţii unei despăgubiri este aceea ca proprietarul deposedat abuziv să fie obligat să restituie statului român valoarea actualizată a despăgubirii şi nu de a conferi caracter legal preluării.

A fost analizată valabilitatea titlului statului şi în raport de tratatele internaţionale la care România era parte, tratate în vigoare la data preluării imobilului de către stat. S-a reţinut în acest sens că dispoziţiile legale interne trebuiau să fie în concordanţă şi cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la data de 10 decembrie 1948. Astfel, în art. 17 alin. (1) din Declaraţie, se prevede că „orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură cât şi în asociere cu alţii" şi că „nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa".

Prin decretul nr. 223/1974, cetăţenii români care părăseau ţara erau lipsiţi în mod arbitrar de dreptul de proprietate, care era recunoscut şi protejat atât pe plan intern cât şi pe plan internaţional, astfel încât nu poate fi considerat titlu valabil al statului.

Prin urmare, s-a considerat că, în măsura în care decretul nr. 223/1974 nu poate constitui un titlu valabil pentru stat, foştii proprietari sau moştenitorii acestora sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură, inclusiv a bunurilor aflate în patrimoniul societăţilor privatizate, în condiţiile art. 29 (fost. 27) din Legea nr. 10/2001, indiferent de faptul că societatea în al cărei patrimoniu se găsesc la data apariţiei legii, era sau nu una cu capital privat.

Faţă de cele reţinute, apelul a fost respins ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, a declarat, în termen, recurs motivat pârâta SC C. SA solicitând admiterea recursului în sensul modificării hotărârii judecătoreşti recurate şi admiterea apelului, schimbând în parte sentinţa apelata în sensul constatării dreptului său de legal de proprietate şi anterior de administrare asupra imobilului din litigiu cu consecinţa respingerii cererilor de anulare a dispoziţiei nr. 2351 din 30 iulie 2009 a Autorităţii pentru Valorificare Activelor Statului şi de obligare la restituirea în natură a imobilului.

În drept recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele:

Nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu s-au pronunţat în dispozitiv cu privire la toate capetele de cerere din acţiune. Astfel reclamanţii au solicitat instanţelor, printre altele, să se pronunţe şi asupra faptului că pârâta nu a dobândit asupra imobilului nici un drept legal de folosinţă sau de administrare asupra bunului şi că nu a devenit niciodată proprietar asupra acestuia. Deşi art. 129 alin. (5) C. proc. civ. obligă judecătorii să se pronunţe în dispozitiv şi asupra acestui capăt de cerere, aceştia nu au făcut acest lucru. Practic instanţele s-au limitat a analiza numai existenţa unui drept subiectiv al reclamanţilor fără să analizeze şi să dispună asupra drepturilor subiective ale pârâtei împotriva lor.

Mai susţine recurenta pârâtă că instanţa de apel a aplicat greşit legea când a considerat că certificatul de atestare al dreptului de proprietate privata asupra terenurilor conform H.G. nr. 834/1991 nu este un act administrativ de autoritate constitutiv de drepturi. Imobilul din litigiul in perioada anterioara anului 1989 a fost in administrarea întreprinderii Comerciale de Stat Mixte Tg. Secuiesc, fiind considerat un bun aflat în proprietate de stat. Prin decizia nr. 52/1990, patrimoniul I.C.S.M. Tg. Secuiesc s-a transformat în drept de proprietate a întreprinderii de stat reorganizată în societate comercială cu acţionar unic. Art. 20 din Legea nr. 15/1990 spune că bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, astfel dreptul de administrare asupra imobilului fiind un bun, a devenit proprietatea societăţii comerciale înfiinţate. în atare situaţie a dobândit proprietatea asupra bunului prin lege prin constituirea dreptului de proprietate.

În al doilea rând instanţa de apel a ignorat să analizeze toate motivele de apel. Astfel trebuia analizat textul art. 29 din Legea nr. 10/2001 valabilă la data emiterii de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a deciziei nr. 2351 din 30 iulie 2009.

Nu s-a avut în vedere că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 imobilul din litigiu nu se mai afla in patrimoniul unei instituţii dintre cele reglementate de art. 21 din Legea nr. 10/2001, caz în care, în condiţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, având în vedere şi principiul aplicării mediate a legii noi.

Asupra unor situaţii juridice în desfăşurare, reclamanţii aveau dreptul numai la masuri reparatorii.

Instanţa de apel nu a analizat motivele de apel cu privire la buna credinţa a societăţii recurente şi incidenţa excepţiei subdobânditorului cu titlu oneros de la principiul ceea ce este nul produce efecte nule şi de la restitutio in integrum. Recurenta consideră că despăgubirile primite de către reclamanţi nu au fost modice şi, dacă la aceasta se adaugă cele stabilite prin dispoziţia A.V.A.S. atacata, nu se poate dispune restituirea imobilului în natură.

Nu în ultimul rând trebuia analizat de către instanţa de apel şi motivul de apel referitor ca împrejurarea că reclamanţii nu au cerut anularea sau constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 29 octombrie 1998.

În al treilea rând noi consideră că societatea comercială a devenit în baza art. 20 din Legea nr. 15/1990 şi în baza art. 1 din H.G. nr. 834/1991 proprietar al construcţiei din speţa, întrucât avea un drept de administrare directă asupra construcţiei şi asupra terenului aferent, care, prin acte constitutive de drepturi, au devenit proprietatea sa. În mod legal şi temeinic a intabulat în cartea funciară dreptul de proprietate.

În ce priveşte măsurile reparatorii ce se pot acorda în situaţia terenurilor şi construcţiilor aflate la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 în patrimoniul societăţii deja privatizată, dispoziţiile legale privind acordarea de despăgubiri in condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv, concordă cu regula instituita prin dispoziţiile art. 32 alin. (4) din O.U.G. nr. 88/1997 potrivit căreia nu pot fi restituite în natură imobile preluate de stat în baza unor legi speciale, constând în terenuri şi clădiri evidenţiate în patrimoniul societăţii privatizate, în absenta cărora societatea nu ar mai putea să-şi continue activitatea şi ar urma să fie supusă chiar lichidării.

Recurenta susţine şi faptul că, sub acest aspect sunt relevante îmbunătăţirile făcute asupra imobilului dar şi faptul că societatea a fost privatizată, acţiunile fiind transferate către noul proprietar cu titlu oneros. Imobilul în cauză a fost mult timp sediul societăţii şi este necesar activităţii comerciale potrivit scopului pentru care a fost înfiinţată. Consideră că dispoziţia nr. 2351 din 30 iulie 2009 a Autorităţii pentru Valorificare Activelor Statului este temeinică şi legală, nu se impune anularea ei şi nici restituirea în natură a imobilului, fiindcă o astfel de măsură i-ar încălca drepturile şi ar prejudicia-o irevocabil.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs invocat în cauză, art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acesta este incident în situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Nu poate fi reţinut acest motiv de recurs în speţă, câtă vreme, în considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a expus argumentele ce i-au format convingerea, precum şi pe acelea pentru care a respins apărările părţilor, iar motivarea susţine dispozitivul deciziei, cu care este în deplină concordanţă.

Nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. în condiţiile în care recurenta nu a precizat care este actul juridic greşit interpretat de instanţa de apel, pentru ca decizia recurată să poată fi analizată din această perspectivă.

Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau să fie lipsită de temei legal.

Criticile recurentei privind modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 se încadrează în motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. urmând a fi analizate în continuare.

În legătură cu acest aspect, recurenta susţine, în primul rând, că instanţele de fond nu ar fi soluţionat toate capetele de cerere din acţiunea principală a reclamanţilor, respectiv cel privind constatarea inexistenţei unui drept al pârâtei de folosinţă sau de administrare şi ulterior de proprietate asupra imobilului, reţinând numai existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanţilor.

Această critică este lipsită de interes în condiţiile în care numai reclamanţii contestatori, care au promovat acţiunea pendinte, au interesul procesual în a invoca eventuala omisiune de a li se analiza toate cererile. Pe de altă parte, verificând limitele devolutive ale cererii de apel, se constată că pârâta nu a formulat o astfel de critică în calea de atac anterioară, aşa încât critica pe care o deduce judecăţii în recurs în sensul nepronunţării instanţei de fond asupra unor capete de cerere, apare ca fiind formulată omisso medio şi ca atare, nesupusă controlului de legalitate în cadrul acestei căi de atac.

Cu privire la critica referitoare la modalitatea de aplicare a Legii nr. 10/2001, în ceea ce priveşte imobilul în litigiu, Înalta Curte reţine că acesta se află în categoria imobilelor preluate în mod abuziv de către Statul Român în perioada de referinţă, faţă de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, deoarece imobilul a fost preluat de stat ca urmare a aplicării Decretului nr. 223/1974 şi fără ca în cauză să se facă dovada încasării unor despăgubiri.

În mod corect instanţa de apel a constatat că decretul nr. 223/1974 nu poate constitui un titlu valabil în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului, faţă de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, fiind contrar Constituţiei în vigoare la data preluării imobilului, C. civ. şi art. 17 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, ratificată şi de România în acel moment.

Cu privire la critica referitoare la corecta aplicare a art. 29 din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte reţine că în apel au fost respectate îndrumările date prin decizia de casare nr. 3197/2012, pronunţată în primul ciclu procesual, cauza fiind analizată prin prisma dispoziţiilor textului de lege menţionat.

Întrucât imobilul în litigiu a trecut fără titlu în proprietatea statului, deşi se află în prezent în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, potrivit art. 29 din Legea nr. 10/2001, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură, formă de despăgubire permisă de lege şi în această situaţie, aplicabilă cu prioritate la solicitarea fostului proprietar. Din cuprinsul dispoziţiilor art. 1, art. 7, art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, rezultă principiul prevalentei restituirii în natură, în sensul că imobilele preluate în mod abuziv, cum este cazul în speţă, indiferent în posesia cui se găsesc în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire.

Avându-se în vedere şi decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale, ipoteza prevăzută de art. 29 - aceea a acordării de măsuri reparatorii în echivalent - se aplică numai în situaţia imobilelor preluate cu titlu valabil. per a contrario, imobilele preluate abuziv, fără titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, precum în speţă, se vor restitui în natură de către unitatea deţinătoare a imobilului, dacă această măsură este posibilă.

Recurenta a învederat prevalenta certificatului de atestare a dreptului de proprietate, ca titlu valabil de proprietate, emis cu respectarea procedurilor legale şi în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 15/1990, prin care bunurile aflate în administrarea fostelor întreprinderi de stat au trecut în proprietatea acestora după reorganizarea lor în societăţi comerciale.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că, ceea ce interesează în cauză este dacă imobilul evidenţiat în patrimoniul societăţii comerciale a fost preluat sau nu, de către stat, în baza unui titlu valabil, astfel cum această sintagmă este definită în art. 6 din Legea nr. 213/1998. Aceasta pentru că dispoziţiile art. 29 se constituie într-o excepţie de la dreptul comun al Legii nr. 10/2001, reglementat de art. 22 - 26 din lege. Ca atare, în speţă, de vreme ce s-a apreciat că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, cu respectarea dispoziţiilor deciziei nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale, se constată că reglementarea de la art. 29 se referă la acordarea de despăgubiri, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor, exclusiv pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale integral privatizate la data apariţiei legii, iar unităţii deţinătoare îi incumbă obligaţia de a restitui în natură, către reclamanţi, imobilul în litigiu.

Este, aşadar, nerelevant că societatea comercială în posesia căreia se află imobilul deţine un certificat de atestare a dreptului de proprietate emis în baza H.G. nr. 834/1991 sau dacă acest act reprezintă sau nu titlu de proprietate în favoarea titularului, fiind lipsită de interes analiza susţinerilor recurentei relative la valoarea juridică a certificatului menţionat.

Nici faptul că titlul pârâtei nu a fost anulat pe cale judecătorească nu are relevanţă pe aspectul stabilirii în sarcina acesteia a obligaţiei de restituire a imobilului litigios.

Obligaţia de restituire în natură a imobilelor preluate fără titlu valabil, către persoanele îndreptăţite, poate fi calificată ca o obligaţie reală (propter rem) stabilită ex lege în sarcina unităţii deţinătoare în considerarea bunurilor respective, indiferent de titlul cu care aceasta deţine imobilul. Din această cauză, cât timp imobilul litigios a fost preluat de stat în mod abuziv, fără titlu valabil, unitatea deţinătoare nu poate să refuze restituirea sub pretextul că este proprietara în baza unui certificat de atestare a dreptului de proprietate sau titulara unui alt drept real asupra imobilelor ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001.

În consecinţă, sub acest aspect, faţă de dispoziţiile imperative ale normei speciale, nu prezintă relevanţă nici analiza bunei credinţe a recurentei în calitate de cumpărător al acţiunilor în procesul de privatizare.

De asemenea, contrar susţinerilor recurentei, nici împrejurarea că reclamanţii contestatori nu au solicitat şi anularea contractului de vânzare cumpărare de acţiuni nu o exonerează pe pârâtă de obligaţia de restituire impusă de lege în sarcina sa, întrucât contractul nu a vizat imobilul în litigiu ca activ al societăţii, ci acţiuni, expresie a valorii capitalului social.

În mod greşit pretinde recurenta că, prin contractul de vânzare de acţiuni, ar fi operat transferul dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, în condiţiile în care obiectul contractelor nu îl constituie activele imobiliare ale societăţii, ci părţile deţinute de stat din capitalul social al societăţii.

Recurenta pârâta a mai argumentat că restituirea imobilului afectează în sens negativ activitatea societăţii, însă dispoziţiile art. 324 alin. (4) din O.U.G. nr. 88/1997 invocate în recurs, impun condiţia ca, în urma restituirii, societatea să nu-şi mai poată continua activitatea, urmând să fie supusă dizolvării sau lichidării. În ceea ce priveşte incidenţa O.U.G. nr. 88/1997 şi eventualul prejudiciu suportat în situaţia restituirii în natură a bunului, recurenta are mijloace legale pentru a acţiona instituţia implicată în privatizare în vederea recuperării prejudiciului, dat fiind faptul că a cumpărat acţiuni şi nu active, preluând patrimoniul unei societăţi ce includea un bun pe care antecesorul acesteia nu l-a deţinut cu titlu valabil.

Pentru aceste considerente, reţinând că instanţa de apel a procedat la o corectă interpretare şi aplicare a legii, în cauză nefiind îndeplinite disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC C. SA împotriva deciziei nr. 432/A din 11 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi 19 septembrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 3820/2013. Civil. Despăgubiri Legea...  ICCJ. Decizia nr. 3861/2013. Civil. Actiune in raspundere... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3856/2013. Civil