ICCJ. Decizia nr. 3820/2013. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3820/2013
Dosar nr. 35558/3/2010
Şedinţa publică din 18 septembrie 2013
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 23 iulie 2010, sub nr. 35558/3 din 23 iulie 2010, reclamantele G.B. (născută L.) şi S.K. (născută L.), au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice , solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa:
1) să constate caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva acestora, a părinţilor, respectiv a bunicilor lor, precum şi a numitului S.I. (soţul reclamantei S.K., născută L., Katharina);
2) să dispună obligarea Statului Român la plata despăgubirilor cauzate pentru suferinţele fizice şi psihice la care au fost supuse împreună cu antecesorii lor şi S.I. prin deportarea în Bărăgan;
3) să dispună obligarea Statului Român la plata de despăgubiri în valoare totală de 700.000 euro, cu titlu de daune, pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic privind dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, precum şi pentru suferinţele cauzate de aceasta măsură administrativă;
4) să dispună obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantele au arătat, în esenţă, că în ziua de 18 iunie 1951, împreună cu persoanele menţionate în cererea de chemare în judecată, au fost obligate să-şi părăsească domiciliul, fiind deportaţi în Bărăgan, unde au locuit înfruntând lipsuri materiale şi restricţii timp de 4 ani şi jumătate (respectiv până la 20 decembrie 1955, când au fost ridicate restricţiile domiciliare).
Reclamantele au arătat că măsura deportării le-a creat prejudicii sub mai multe aspecte. Astfel, pe lângă condiţiile mizere pe care le-au îndurat, au pierdut bunuri importante şi mijloacele de întreţinere, au fost în imposibilitate de a-şi continua studiile, au suferit o restrângere gravă a libertăţii, le-au fost afectate reputaţia, li s-a ştirbit onoarea, demnitatea (drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege), iar bunicii şi părinţii acestora au fost lipsiţi de posibilitatea de a-şi continua activităţile anterioare şi de a obţine venituri corespunzătoare.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1798 din 23 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată, reţinând că p rin decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa şi a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
De asemenea, a constatat că, a vând în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din acelaşi articol, trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituţional.
A arătat tribunalul că, aşa cum a statuat în jurisprudenţa sa instanţa de contencios constituţional, atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia de respecta hotărârile Curţii Constituţionale şi că î n conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, "Dispoziţiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul [...], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept."
Tribunalul a expus raţionamentul pe baza căruia Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate.
Astfel, s-a arătat că instanţa de contencios constituţional a reţinut că: „nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici în perioada comunistă ar exista vreo obligaţie a statului de a le acorda şi, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, decretul-lege nr. 118/1990 şi Legea nr. 221/2009, având acest scop. Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării" - este competent să stabilească condiţiile şi criteriile de acordare a acestui drept. Însă, Parlamentul, elaborând politica legislativă a ţării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluţii legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptăţiţi pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor şi principiilor Constituţiei. A nalizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea constată că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeaşi finalitate, şi anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri”.
Curtea Constituţională a reţinut, de asemenea, că „despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile şi proporţionale cu gravitatea şi suferinţele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispoziţiile de lege criticate, având acelaşi scop ca şi indemnizaţia prevăzută de art. 4 din decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilităţii moştenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, şi anume cel al echităţii şi dreptăţii. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moştenitorii de gradul II au aceeaşi îndreptăţire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca şi acesta din urmă. (…).
Totodată, textul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă şi regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate şi previzibilitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanţele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă şi nerezonabilă. Chiar dacă prin art. 1 pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 s-au introdus nişte criterii minime de acordare a despăgubirilor, şi anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul decretului-lege nr. 118/1990 şi Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, Curtea constată că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară şi previzibilă. Principiul legalităţii presupune, de asemenea, existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese şi din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei şi alţii contra Greciei, Hotărârea din 8 iulie 2008 în Cauza Fener Rum Patrikligi contra Turciei).
Curtea observă că în materia reparaţiilor trebuie să existe o legislaţie clară, precisă, adecvată, proporţională care să nu dea naştere la interpretări şi aplicări diferite ale instanţelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această problemă a legislaţiei incoerente şi ineficiente a României în materia restituirilor a fost menţionată şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 9 decembrie 2008, în Cauza Viaşu împotriva României. Cu acel prilej, Curtea a constatat că Legea nr. 1/2000 a suferit atât de multe modificări ca număr şi conţinut, încât precizia şi previzibilitatea cerute de noţiunea de "legalitate" au fost grav atinse. Ţinând cont de toate aceste considerente, Curtea constată că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală”.
Cu referire la cererea dedusă judecăţii, tribunalul a constat că acţiunea formulată de reclamante priveşte acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ca urmare a măsurii administrative a deportării în Bărăgan, care se încadrează în prevederile legale declarate ca neconstituţionale, şi care nu mai pot fi aplicate, deoarece decizia Curţii Constituţionale are efect imediat, inclusiv asupra acţiunilor deja introduse, în caz contrar ajungându-se la crearea unor situaţii discriminatorii între reclamanţi în raport de data formulării cererilor de chemare în judecată .
Apelul declarat de apelantele - reclamante G.B. (născută L.) şi S.K. (născută L.) împotriva sentinţei civile nr. 1798 din 23 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 94A din 17 martie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că soluţia primei instanţe, de respingere a acţiunii în despăgubiri, fundamentate de reclamantele-apelante pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, este consecinţa unei judicioase aplicări a prevederilor art. 147 alin. (1) din Constituţia României (dispoziţii care se regăsesc într-o formulare similară în cuprinsul art. 31 din Legea nr. 47/1992) potrivit cărora: „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.”
La data pronunţării sentinţei apelate (23 noiembrie 2010), decizia prin care Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 fusese publicată în M. Of. al României, astfel că se produsese de drept efectul suspensiv prevăzut în teza finală a art. 147 alin. (1) din Constituţie şi a art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.
Suspendarea aplicării dispoziţiilor legale constatate neconstituţionale înseamnă încetarea temporară a efectelor juridice specifice acestora.
Având în vedere efectul astfel produs, prin publicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, în ceea ce priveşte dispoziţiile legale ce constituiau temeiul legal al pretenţiilor formulate de reclamantele-apelante, prima instanţă nu putea pronunţa o soluţie de admitere a acţiunii.
Constatând că autoritatea legiuitoare - Parlamentul - nu a intervenit, până la împlinirea termenului de 45 de zile menţionat anterior, spre a realiza punerea în acord a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu dispoziţiile Constituţiei, curtea de apel a constatat că s-a definitivat încetarea efectelor juridice ale normei constatate neconstituţionale, astfel că nici la judecata apelului - care are caracter devolutiv - nu se poate adopta o soluţie diferită în privinţa despăgubirilor pretinse de reclamantele - apelante.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantele G.B. (ns. L.) şi S.K. (ns.L.), solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, iar pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată. De asemenea, recurentele-reclamante au solicitat obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., recurentele-reclamante au arătat că în mod greşit curtea de apel le-a respins apelul cu motivarea că prevederile legale care le dădea dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral nu mai există, fiind declarate neconstituţionale.
Astfel, recurentele-reclamante au susţinut, în esenţă, că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a prev. art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 nu le este aplicabilă întrucât nu poate fi aplicată retroactiv. Prin urmare, dispoziţiile sale nu sunt incidente cauzelor aflate deja pe rol la data pronunţării acestei decizii, ci doar acţiunilor care au fost introduse după data publicării acesteia în M. Of.
S-a arătat că, în speţă, la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, cererea de chemare în judecată fusese înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti.
Au mai arătat recurentele-reclamante că la data la care au promovat cererea de chemare în judecată, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, s-a născut în favoarea lor un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri în temeiul disp. art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că legea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată trebuie aplicată pe tot parcursul procesului.
Au susţinut, de asemenea, recurentele că şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este în sensul aplicării principiului neretroactivităţii legii şi că a considera că decizia Curţii Constituţionale este aplicabilă şi cauzelor introduse anterior pronunţării sale ar însemna crearea unor situaţii diferite pentru persoanele care sunt îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecata a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi persoanele respective au depus cereri întemeiate pe dispoziţiile aceleiaşi legi, dispoziţii perfect valabile la data introducerii acestor cereri.
În opinia recurentelor menţinerea deciziei recurate, în condiţiile în care există hotărâri judecătoreşti prin care au fost menţinute decizii definitive de acordare de despăgubiri pentru daune morale, constituie o încălcare a principiului egalităţii în drepturi şi creeză o situaţie juridică discriminatorie faţă de persoanele care au obţinut hotărâri judecătoreşti diferite, ceea ce contravine principiului consacrat de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru, iar conform dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995, este scutită şi de timbru judiciar.
Intimatul-pârât, legal citat, nu a depus întâmpinare şi nu a învederat Înaltei Curţi excepţiile şi apărările sale.
În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe.
Examinând cu prioritate, conform dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţia de nulitate a recursului, invocată de reprezentantul Ministerului Public, Înalta Curte constată că nu este fondată şi urmează să o respinsă pentru următoarele considerente:
Recursul exercitat în condiţiile art. 304 C. proc. civ., implică formularea de către titularul căii de atac a unor critici de nelegalitate care să poată fi circumscrise ipotezelor cuprinse la punctele 1-9 din acest text de lege.
Art. 306 alin. (1) C. proc. civ. sancţionează cu nulitatea recursul care nu a fost motivat în termenul prevăzut de lege, iar alin. (3) al aceluiaşi text prevede că: “Încadrarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304”.
Pentru identitate de raţiune, sancţiunea nulităţii recursului nu operează nici în ipotezele în care recurentul nu a indicat temeiul de drept al cererii de recurs, însă, pe baza criticilor formulate, instanţa de judecată constată că acestea pot fi circumscrise vreuneia din ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În cauza dedusă judecăţii, criticile de recurs pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât recurentele-reclamante susţin, în esenţă, prin cererea de recurs că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a principiului nerectroactivităţii legii civile.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, înscrisurile depuse la dosar şi dispoziţiile legale incidente în speţă, Curtea reţine că recursul nu este fondat şi urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:
Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 23 iulie 2010.
Acest articol a fost declarat neconstituţional prin deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale, ambele publicate în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, anterior sentinţei, care a fost pronunţată la data de 23 noiembrie 2010.
Potrivit dispoziţiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, şi art. 147 din Constituţia României, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Înalta Curtea reţine, de asemenea, faţă de conţinutul prevederilor legale şi constituţionale mai sus redate, că legiuitorul român nu a acţionat în interiorul termenului de 45 de zile în vederea punerii de acord cu Constituţia a prevederilor declarate ca fiind neconstituţionale, astfel încât, la data judecării cauzei în primă instanţă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 erau suspendate iar ulterior şi-au încetat efectele, situaţia fiind similară în planul consecinţelor juridice cu cea a unei abrogări.
Faţă de această împrejurare şi de consecinţele legale şi constituţionale ale declarării ca neconstituţional a unui text dintr-o lege sau ordonanţă, Înalta Curte constată că judecarea prezentei cauze nu s-ar fi putut realiza cu ignorarea menţionatelor decizii ale Curţii Constituţionale, care au avut ca efect lipsirea de temei legal a solicitărilor formulate de către recurentele - reclamante.
Instanţa nu găseşte niciun argument de ordin legal ori convenţional care să justifice recunoaşterea ultraactivităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 în condiţiile declarării sale ca fiind neconstituţional şi care să nu vină în coliziune cu regimul constituţional al excepţiilor de neconstituţionalitate.
Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, din punct de vedere al efectelor produse, există identitate între situaţia în care o lege veche este modificată, completată sau abrogată printr-o lege nouă şi situaţia în care o lege sau o dispoziţie legală este declarată neconstituţională, iar legiuitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de a aduce legea sau dispoziţia legală în acord cu Constituţia.
Făcând această paralelă, Înalat Curte apreciază că în speţă se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituţionalităţii, chiar dacă cererea de chemare în judecată fusese înregistrată pe rolul primei instanţe anterior publicării în M. Of. a deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României, în forma republicată, deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării, acestea sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Deciziile Curţii Constituţionale au - aşa cum o arată şi Constituţia - efecte imediate şi erga omnes, adică în privinţa tuturor subiectelor de drept, aplicabilitatea lor neputând fi speculată în raport de momente care privesc fie data introducerii cererii de chemare în judecată, fie data pronunţării hotărârii de primă instanţă, în primul rând, întrucât Constituţia înseşi nu îngăduie astfel de distincţii, iar, în al doilea rând, întrucât s-ar ajunge la crearea unor situaţii discriminatorii între titularii acţiunilor, în raport de un eveniment pur aleatoriu, respectiv cel al formulării cererilor de chemare în judecată.
Înalta Curte apreciază că judecând astfel pricina şi făcând aplicarea în cauză a deciziilor general obligatorii ale Curţii Constituţionale, nu s-ar putea susţine nici o încălcare a art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în ceea ce le priveşte pe recurentele-reclamante, acestea neaflându-se în situaţia în care legiuitorul le-ar fi privat de un bun fără dreaptă şi prealabilă despăgubire, deoarece până la pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, nu obţinuseră recunoaşterea pretenţiilor lor printr-o hotărâre definitivă care să aibă aptitudinea de a naşte în patrimoniul lor o creanţă susceptibilă de executare.
Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, iar un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale, în sensul acestei prevederi. Noţiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
În ceea ce priveşte noţiunea de „speranţă legitimă”, fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoarea patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (cauza Atanasiu ş.a. împotriva României, par.137).
O asemenea jurisprudenţă nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curţii Constituţionale având în vedere că jurisdicţia supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunţarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul solicitanţilor de o manieră irevocabilă. De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noţiunea de „speranţă legitimă”, iar nu de simplă speranţă în valorificarea unui drept de creanţă, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de o verificare din partea organului jurisdicţional.
Prin urmare, recurentele-reclamante nu pot invoca protecţia oferită de art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, acestea neavând de protejat un „bun” sub forma „speranţei legitime” izvorâtă dintr-o legislaţie care le oferea posibilitatea de a solicita acordarea de daune morale în condiţiile art. 1-5 din Legea nr. 221/2009, fără însă a le garanta recunoaşterea efectivă a acestui drept.
În opinia Înaltei Curţi, se poate afirma că există un bun susceptibil de a fi protejat în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie numai în situaţia acelora care, la data pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, se pronunţase o hotărâre definitivă de confirmare a drepturilor recunoscute de organele jurisdicţionale în temeiul acestei legi.
Recunoscând marja mare de apreciere a statului în privinţa legilor reparatorii, în contextul unei tranziţii dificile de la economia planificată la economia de piaţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat şi că, simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obţine, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificaţia unei speranţe legitime, atât timp cât deznodământul judiciar este incert până la finalizarea procesului (Slavov şi alţii c. Bulgaria). Aceeaşi Curte a mai observat că noţiunea de discriminare prevăzută de art. 14 din Convenţie nu este una autonomă, arătând că în măsura în care nu se poate reţine o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, nu se poate face aplicare nici acestui text al Convenţiei.
În decizia sa asupra admisibilităţii din 02 decembrie 2008 pronunţată în cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că atunci când o normă din dreptul intern este declarată neconstituţională, eventualele efecte negative pentru una sau alta din părţile proceselor aflate pe rolul instanţelor, sunt rezultatul funcţionării normale a mecanismelor pentru controlul constituţionalităţii în statul de drept.
Drept consecinţă, s-a reţinut că reclamanţii nu puteau avea o speranţă legitimă după invalidarea legii de către Curtea Constituţională şi că ei nu se puteau aştepta ca stabilirea pretenţiilor lor să se întemeieze pe legea aşa cum era redactată la momentul introducerii cererilor, iar nu pe legea astfel cum era în vigoare la momentul pronunţării hotărârii instanţei. Pentru a ajunge la o asemenea concluzie, C.E.D.O. a acordat o mare importanţă faptului că dispoziţiile legale în discuţie nu au fost anulate ca urmare a unui mecanism extraordinar ad-hoc, ci ca urmare a exercitării controlului de constituţionalitate a legii.
Nu se poate pune semnul egalităţii între cazurile de modificare intervenite în legislaţie prin efectul declarării neconstituţionalităţii unei legi (cum s-a întâmplat în cazul în speţă) şi cel al intervenţiei voluntare a legiuitorului prin modificarea legislaţiei aplicabile unei cauze în care acesta este parte, în scopul creării unei şanse de câştig, acest din urmă comportament al autorităţii statului fiind cel sancţionat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, în cauza Unedic contra Franţei (hotărârea din 18 decembrie 2008), Curtea a subliniat diferenţele existente între situaţia în care legislativul intervine în administrarea justiţiei (cauza Rafinăriile Greceşti Stran şi Stratis Andreadis c. Greciei) şi situaţia în care se pune problema unui reviriment de jurisprudenţă asupra previzibilităţii situaţiilor juridice, înţelegându-se că, în opinia Curţii, exigenţele principiului securităţii raporturilor juridice nu consacră nici măcar un drept la o jurisprudenţă constantă.
Astfel, constatând că la nivelul Curţii de Casaţie Franceză s-a produs un reviriment de jurisprudenţă cu privire la o chestiune legată de drepturile salariale ale unor salariaţi disponibilizaţi dintr-o societate supusă procedurii reorganizării judiciare, s-a reţinut de către C.E.D.O. că acest reviriment a ţinut seama de echilibrul tuturor intereselor în joc şi de consecinţele financiare ale noii orientări a jurisprudenţei întrucât noua practică urma să se aplice, cu efect retroactiv, tuturor situaţiilor care nu fuseseră în mod definitiv soluţionate. Curtea a acordat importanţa cuvenită faptului că nu s-a pus problema repunerii în discuţie a unor drepturi definitiv câştigate.
Ceea ce a sancţionat Curtea în alte cauze a fost intervenţia statului prin puterea legislativă, având ca scop modificarea în favoarea sa a unei legi aplicabile cauzei în care statul era parte şi, prin aceasta, crearea unei şanse de câştig a procesului (cauza Rafinăriile Greceşti Stran şi Stratis Andreadis c. Greciei, hotărârea din 09 decembrie 1994, şi cauza Crişan c. României, hotărârea din 27 mai 2003).
Or, în situaţia de faţă, instanţa de recurs reţine, la rândul său, că dispoziţia din lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc extraordinar, şi nici nu a fost abrogată de legiuitor - neputându-se invoca o procedură neechitabilă în sensul art. 6 din Convenţie, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamante, aceste dispoziţii legale încetându-şi efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia.
Cu referire la situaţia concretă a reclamantelor, aşa cum s-a reţinut anterior, acestea nu se află în ipoteza de a fi fost în posesia unor drepturi definitiv câştigate la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale.
Nu în ultimul rând, Curtea arată şi că prin Decizia 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost admis recursul în interesul legii şi s-a stabilit că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale numerele 1358/2010 şi 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of. Potrivit prevederilor art. 3307 din C. proc. civ., de la data publicării acestei decizii în M. Of. - 07 noiembrie 2011 - ea este obligatorie pentru instanţe; Înalta Curte reţine, de asemenea, că în sistemul de drept românesc jurisprudenţa nu constituie izvor de drept, astfel că hotărârile contrare pronunţate în alte cauze nu au nicio relevanţă în speţă.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele G.B. (ns. L.) şi S.K. (ns. L.) împotriva deciziei nr. 94/A din 17 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3817/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3856/2013. Civil → |
|---|
