ICCJ. Decizia nr. 392/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 392/2013
Dosar nr. 4859/1/2012
Şedinţa publică din 31 ianuarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, la 07 iunie 2006, sub nr. 210/30/2006, reclamantul E.U.W. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii M. Timişoara, reprezentat prin P. şi C.L.M. Timişoara, restituirea în natură a terenului situat în Timişoara, str. Partizanul (în prezent str. D.), evidenţiat în C.F. nr. 6352 Timişoara, nr. top 9399, cu o suprafaţă totală de 690 m.p., trecut în proprietatea S.R. prin expropriere, în baza Decretului Consiliului de Stat al fostei R.S.R. nr. 240 din 24 aprilie 1965.
În subsidiar, în situaţia în care terenul nu mai poate fi restituit în natură, s-a solicitat acordarea despăgubirilor cuvenite.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994.
La dosarul cauzei reclamantul, prin reprezentantul său, a depus extras de CF nr. 6352 Timişoara, certificatul de naştere, adresa din 17 decembrie 1965 emisă de I.P. Timişoara, către E.A. şi fiul acesteia, practică judiciară în materie.
M. Timişoara, prin P. şi C.L.M. Timişoara au formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii reclamantului ca netemeinică şi nedovedită, arătând ca reclamantul a formulat cerere în baza Legii nr. 247/2005, înregistrată cu nr. DO. 2005-2868 din 29 noiembrie 2005, prin care a solicitat C.M.F.F. parcela cu nr. top 9399, înscrisă în CF. nr. 6352 Timişoara, iar reclamantul nu a depus toate actele solicitate până la expirarea termenului legal în care notificatorii puteau completa dosarele şi anume până la data de 30 noiembrie 2005, data prevăzută în O.U.G. nr. 127/2005.
În aceste condiţii, cererea reclamantului a fost analizată şi respinsă la 20 martie 2006, în cadrul şedinţei Comisiei municipale de fond funciar.
În principal, pârâţii au considerat ca prematur introdusă cererea reclamantului, întrucât acesta avea posibilitatea ca în termen de 10 zile de la comunicarea hotărârii Comisiei municipale de fond funciar să atace această hotărâre în faţa Comisiei Judeţene, conform H.G. nr. 825/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 769/ PI din 03 aprilie 2007 pronunţată în dosarul nr. 210/30/2006, Tribunalul Timiş a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi a respins acţiunea formulată de reclamant, în contradictoriu cu M. Timişoara, prin P. şi C.L.M. Timişoara, fără cheltuieli de judecată, iar prin decizia civilă nr. 457 din 23 octombrie 2007, pronunţată în dosarul nr. 210/30/2006, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarat de reclamantul E.U.W.; a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinând că din certificatul de calitate de moştenitor depus în cauză la termenul din 23 octombrie 2007 rezultă că după defuncta E.A.E., decedată la 8 iulie 1989 în Germania, a rămas ca moştenitor fiul acesteia E.L.J., iar după E.L.J., decedat la 12 martie 1989 în Germania, a rămas ca moştenitor reclamantul, în calitate de fiu, ceilalţi moştenitori rămânând străini de moştenire.
Prin urmare, Curtea a constatat că după proprietarii tabulari E.A. şi E.L. reclamantul are calitate procesuală activă în prezenta cauză.
Pe rolul Tribunalului Timiş, cauza s-a reînregistrat sub nr. 210.1/30/2006, la data de 01 septembrie 2009.
Prin sentinţa civilă nr. 3857/ PI din 5 iulie 2011, pronunţată în dosarul nr. 201.1/30/2006, Tribunalul Timiş a respins acţiunea precizată formulată de reclamantul E.U.W. împotriva pârâţilor M. Timişoara, prin P. şi C.L.M. Timişoara, fără cheltuieli de judecată, reţinând că, în fapt, reclamantul a solicitat restituirea în natură a terenului situat în Timişoara, str. Partizanul (în prezent str. D.), evidenţiat în C.F. nr. 6352 Timişoara, nr. top 9399, cu o suprafaţă totală de 690 m.p., trecut în proprietatea S.R. prin expropriere, în baza Decretului Consiliului de Stat al fostei R.S.R. nr. 240 din 24 aprilie 1965, iar în subsidiar, în situaţia în care terenul nu mai poate fi restituit în natură, a solicitat acordarea despăgubirilor cuvenite.
Prin Decizia nr. 53 din 4 iunie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite (M. Of. nr. 769/13.11.2007), a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că aceste dispoziţii nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În motivarea recursului în interesul legii, s-a reţinut că, din moment ce a fost adoptată Legea nr. 10/2001, având caracter special, reparator, care reglementează toate situaţiile ce privesc restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent în cazul imobilelor expropriate, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se impune ca dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 să fie considerate rămase fără aplicare în cazul acţiunilor având ca obiect asemenea imobile, dacă au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca şi în toate celelalte cazuri de preluare abuzivă de către stat.
Prin cererea formulată de către reclamant în baza Legii nr. 247/2005, depusă la dosar rejudecare, s-a menţionat, în subsol, împrejurarea că reclamantul nu are notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu, aspect necontestat de către acesta în prezenta cauză.
Or, în această situaţie, solicitarea de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri pentru imobilul expropriat apare ca fiind inadmisibilă şi va fi respinsă ca atare.
Deşi avantajos, prin posibilitatea părţilor de a avea acces direct la instanţele judecătoreşti, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 care cuprinde atât norme speciale de drept substanţial, cât şi reglementarea unei proceduri administrative, obligatorii, prealabile sesizării instanţei.
Prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, supunându-1 totodată controlului judecătoresc prin aceste norme cu caracter special.
Reclamantul se află în situaţia de a solicita direct în instanţă obligarea la acordarea de despăgubiri privind imobilul în litigiu, invocând preluarea abuzivă, fără titlu valabil a acestuia, în baza Decretului nr. 240/1965.
În acord cu principiul specialia generalibus derogant, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparaţie nu mai există posibilitatea unei opţiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 şi a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv, promovarea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile Codul civil.
Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent, Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună- credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
Or, reclamantul nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu este exceptat de la aplicarea dispoziţiilor legii speciale, nici in rem (imobilul fiind preluat în baza Decretului nr. 240/1965), nici in personam, după cum nu a fost revelat nici un motiv independent de voinţa acestuia de a nu putea să fi urmat procedura legii speciale prin formularea notificării.
Art. 6 din Convenţie, garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale. Însă, C. E.D.O. a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.
Or, aşa cum s-a arătat, reclamantul putea obţine măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea şi restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condiţiile în care era posibilă), dacă formula notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, calitatea de moştenitor legal, dar şi preluarea abuzivă de către stat.
S-a conchis, că prin respingerea, ca inadmisibilă, a acţiunii formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., norma convenţională garantând protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Apel Timişoara, secţia I civilă, prin decizia nr. 80/ A din 12 aprilie 2012, a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de reclamantul E.U.W., reţinând, în esenţă, următoarele.
Prin acţiunea civilă formulată şi precizată ulterior de reclamant, acesta a solicitat, în temeiul dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, obligarea pârâţilor M. Timişoara, prin P. şi C.L.M. Timişoara la restituirea în natură a terenului situat în Timişoara, str. Partizanul (în prezent strada D.), înscris în CF nr. 6352 Timişoara, nr. top.9399, cu suprafaţa totală de 690 m.p., preluat de S.R. în temeiul Decretului de expropriere nr. 240 din 24 aprilie 1965, în scopul edificării unor cămine studenţeşti.
În alin. (2) al cererii introductive, reclamantul a solicitat ca, în măsura în care nu se poate dispune restituirea în natură a terenului, să i se acorde despăgubiri băneşti.
Acţiunea civilă de faţă, astfel cum a fost formulată şi precizată ulterior, la data de 15 decembrie 2009, este o acţiune în revendicare imobiliară prin care reclamantul tinde la redobândirea în proprietate şi în posesie a imobilului preluat de S.R. cu titlu de expropriere.
Din punctul de vedere al admisibilităţii unui astfel de petit, sunt de observat şi de interpretat sistematic prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora o astfel de cenzură era posibilă până la intrarea în vigoare a legilor speciale de reparaţie, în speţa Legea nr. 10/2001.
Ulterior acestei date, se impunea ca persoanele care se considerau îndreptăţite la reparaţie în temeiul acestui act normativ cu caracter special să urmeze procedura administrativa astfel instituită.
Că nu a procedat de această manieră, reclamantul este în mod exclusiv culpabil şi, ca atare, nu se mai poate prevala de dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O. Cu privire la dreptul la un proces echitabilă, C.E.D.O. a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în aceasta materie de o anumită marjă de apreciere.
Obligativitatea revendicării imobilelor ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 doar în condiţiile reglementate de această lege şi doar în temeiul acestei legi nu înseamnă că accesul la justiţie,printr-un proces echitabil, ar fi eliminat, ci presupune doar că o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legii noi este condiţionată de parcurgerea procedurii administrative obligatorii şi prealabile sesizării instanţelor judecătoreşti.
Legea nr. 10/2001, ca lege nouă reparatorie, suprimă practic acţiunea pe calea dreptului comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare la care se referă şi, fără a elimina accesul la justiţie, perfecţionează sistemul reparator, iar prin norme procedurale speciale îl subordonează controlului judecătoresc. Cum reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează substanţial şi procedural ordinea publică, rezultă că sunt de imediată aplicare, soluţie ce a fost anticipată legislativ prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, conform căruia bunurile preluate fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Or, în condiţiile în care există o lege specială reparatorie, Legea nr. 10/2001, prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot fi invocate cu succes, ceea ce înseamnă că ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie, acţiunea în revendicare a imobilelor ce intră sub incidenţa acestui act normativ nu mai este posibilă.
Un aspect important de subliniat îl constituie faptul că, persoana care, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu a solicitat restituirea bunului preluate abuziv în temeiul dispoziţiilor acestei legi speciale pierde nu doar dreptul de a mai revendica bunul, ci însuşi dreptul de proprietate asupra bunului, concluzie ce se desprinde din dispoziţiile art. 42 alin. (l) şi (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora imobilele care nu se restituie persoanelor îndreptăţite rămân în administrarea deţinătorilor actuali, putând fi înstrăinate cu respectarea dreptului de preemţiune al chiriaşilor.
Pe de alta parte, prin reglementarea prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 a unui control jurisdicţional cu privire la dispoziţiile/deciziile emise în procedura administrativa, legiuitorul a asigurat tocmai respectarea garanţiilor unui proces echitabil, în sensul Convenţiei, întrucât art. 6 din Convenţie garantează „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanţa judiciară, care se bucura de independenţă şi este imparţială, să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile si obligaţiile sale civile.
În aceeaşi măsura, s-a arătat că, în raport de data preluării bunului în patrimoniul statului, reclamantul nu poate invoca dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. l adiţional la C.E.D.O., ratione temporis, acestea nefiind aplicabile şi de altfel, nu sunt aplicabile nici ratione materie, întrucât, la data analizei, reclamantul nu are în patrimoniu un bun în sensul art. l din Protocolul nr. l adiţional la Convenţie şi în acest sens se impune a se face şi aplicarea Deciziei nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a apreciat ca o acţiune cu configuraţia celei de faţă devine admisibila numai în măsura în care reclamantul se poate prevala de un bun în sensul Convenţiei şi al protocoalelor sale adiţionale.
Astfel, potrivit unei jurisprudenţe constante a instanţei de la Strasbourg, bun în sensul art. l din Protocolul nr. l poate fi atât un drept real, cât şi un drept de creanţa, o speranţa legitima la dobândirea unui astfel de bun, iar reclamantul, la data analizei, nu se încadrează în niciuna dintre aceste situaţii, în condiţiile în care aceeaşi instanţa a concluzionat în mod constant că art. 1 din Protocol nr. l adiţional la Convenţie nu garantează şi restituirea unui bun ieşit din patrimoniu.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul E.U.W., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate a arătat următoarele;
Instanţa de apel a soluţionat pricina rezumându-se în a-şi argumenta soluţia pe o interpretare pretins sistematică a normelor interne în materie, potrivit căreia prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 ar fi putut avea efecte în contextul pricinii de faţă doar până la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Or, punctul de vedere îmbrăţişat de instanţa de apel nu este susţinut în dreptul intern în contextul în care „decizia IV din 1999” pronunţată de Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Justiţie, cu putere obligatorie, are deja un caracter special derogator de la normele generale, pe de o parte, iar pe de altă parte, norma internă specială, Legea nr. 10/2001, care se susţine că este aplicabilă în cauză şi de la adoptarea căreia prima instanţă a apreciat că nu ar mai produce efecte juridice dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, nu are incidenţă asupra pricinii pendinte, întrucât terenul revendicat a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, fiind astfel, potrivit prevederilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, exclusă aplicabilitatea acestui din urmă act normativ.
Pornind de la aceste două critici, s-a arătat că decizia recurată nu se întemeiază pe niciun temei legal, fiind astfel o construcţie superficială, fundamentată pe norme interne inaplicabile în cauză şi pe o practică C.E.D.O. străină de speţa pendinte.
În acest sens, s-a arătat că instanţa de apel, pretinzând că rezolvă pricina printr-o interpretare sistematică a normelor ce ar fi incidente în materie, a omis să arate care ar fi norma juridică în baza căreia se conferă un grad sporit de preferabilitate normei speciale avute în vedere de Curte, în contextul concurenţei dintre două astfel de norme derogatorii, întrucât atât dispoziţiile legale învederate de reclamant, cât şi normele speciale reglementate de Legea nr. 10/2001 au un caracter excepţional faţă de dreptul comun.
Dispoziţiile date de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 53/2007 au devenit obligatorii de la data de 13 noiembrie 2007, când aceasta a fost publicată în M. Of., însă aspectul omis de instanţa de fond şi apoi analizat lapidar şi incomplet de către instanţa de apel, a vizat faptul că în speţa de faţă sunt aplicabile prevederile tranşate cu aceeaşi putere obligatorie prin „decizia nr. IV pronunţată la 27 septembrie 1999”, într-un alt recurs în interesul legii, de către Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Justiţie, unde s-a dispus că normele instituite de art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, referitoare la imobile ce nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, sunt aplicabile şi în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii, având în vedere că imobilului în litigiu îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 18/1991.
S-a conchis, că, din coroborarea celor două decizii ale instanţei supreme emise cu putere obligatorie, intenţia retroactivării normelor instituite prin art. 35 din Legea nr. 33/1994 vizează imobilele neutilizate timp de un an potrivit scopului pentru care au fost expropriate, ca şi în cazul de faţă, astfel că pentru aceste cazuri, independent de analizarea altor factori, decizia „nr. IV din 1999” urmează a produce efecte şi după adoptarea deciziei nr. 53/2007, iar din acest motiv soluţionarea pricinii de către Curtea de Apel Timişoara este greşită, şi că aplicând acest raţionament cauzei pendinte se realizează aplicarea atât a art. 6 din C.E.D.O. privind dreptul la un proces echitabil, cât şi art. 16 alin. (1) din Constituţie privitor la egalitatea în faţa legii.
De asemenea, s-a mai arătat că terenul în litigiu, raportat la amplasamentul său, cât şi la modul de utilizare a acestuia, a fost încadrată de către pârâte la „măsuri reparatorii reglementate de Legea nr. 18/1991”, fapt ce înlătură, potrivit art. 8 din Legea nr. 10/2001, aplicabilitatea în speţă a acestui din urmă act normativ, situaţie în care motivarea deciziei recurate s-a făcut prin raportare la un act normativ inaplicabil pricinii.
Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente;
Obiectul acţiunii deduse judecăţii, aşa cum a fost precizat, la prima instanţă, îl constituie revendicarea imobilului preluat de S.R. prin expropriere, în baza Decretului nr. 240/1965.
Prima instanţă, prin sentinţa pronunţată, a constatat că imobilul în litigiu cade sub incidenţa Legii nr. 10/2001, lege de reparaţie cu caracter special, iar prin motivele de apel reclamantul nu a formulat critici pe acest aspect, astfel că dezlegarea primei instanţe pe acest aspect a intrat în puterea lucrului judecat.
Prin urmare, critica formulată în recurs, cu privire la regimul juridic al imobilului în litigiu, prin care reclamantul susţine că, potrivit art. 8 din Legea nr. 10/2001, imobilul în litigiu nu intră sub incidenţa acestui act normativ, ci sub incidenţa Legii nr. 18/1991, tinzând astfel la a dovedi că imobilul în litigiu este exceptat de la procedura de restituire reglementată de Legea nr. 10/2001, sunt critici formulate „omisso medio”, iar sancţiunea este aceea a neanalizării lor.
Statuându-se cu putere de lucru judecat asupra regimului juridic al imobilului în litigiu, în sensul că acesta cade sub incidenţa Legii nr. 10/2001, se constată că instanţele de fond şi apel au făcut o corectă aplicare în speţă a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora bunurile preluate fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Faţă de această dispoziţie legală şi având în vedere că prezenta acţiune a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar imobilul în litigiu a fost preluat de stat în perioada de referinţă prevăzută de acest act normativ, reclamantul, pentru redobândirea în proprietate şi posesie a imobilului în litigiu preluat de S.R. prin expropriere, în baza Decretului nr. 240/1965, nu mai poate uza de acţiunea civilă de drept comun, ci are deschisă calea procedurii speciale reglementată de Legea nr. 10/2001, potrivit deciziei nr. 53 din 4 iunie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ. , prin care s-a stabilit că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, nu se aplică acţiunilor având ca obiect imobilele expropriate, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Statuându-se că imobilul în litigiu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, pe de o parte, iar pe de altă parte, că reclamantul nu a făcut dovada că din motive independente de voinţa sa nu a putut, în termen legal, uza de procedura prevăzută de acest act normativ, se constată că reclamantul nu are deschisă calea acţiunii în revendicare pe dreptul comun, pentru retrocedarea bunului litigios.
De asemenea, se constată că nu poate fi primită susţinerea reclamantului potrivit căreia în speţă sunt incidente prevederile Deciziei VI din 1999 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţiile unite, şi nu „decizia IV/1999”, aşa cum greşit a indicat acesta atât prin motivele de apel, cât şi prin motivele de recurs, potrivit cărora dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 sunt aplicabile şi în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii, deoarece după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, având în vedere că acest act normativ reglementează şi situaţia imobilelor expropriate în perioada sa de referinţă, prin decizia nr. 53/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a decis schimbarea jurisprudenţei cu privire la aceeaşi chestiune de drept ca şi cea dezlegată prin decizia nr. VI/1999, respectiv aplicarea dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 în acţiunile având ca obiect revendicarea bunurilor imobile expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, în sensul că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică acţiunilor având ca obiect imobilele expropriate, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, aşa cum este cazul în speţă.
De aceea, se constată că legal instanţele de fond şi apel au făcut aplicarea în speţă a dispoziţiilor Deciziei nr. 53/2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în recurs în interesul.
În ceea ce priveşte critica potrivit căreia decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.O. şi art. 16 alin. (1) din Constituţie, privind dreptul reclamantului la un proces echitabil, se constată că este nefondată, întrucât, prin reglementarea în cadrul Legii nr. 10/2001 a controlului jurisdicţional a deciziei/ dispoziţiei emise în procedura administrativă prevăzută de acest act normativ, legiuitorul a asigurat tocmai respectarea garanţiilor unui proces echitabil în sensul art. 6 din Convenţie.
Imposibilitatea în care este pus reclamantul, căruia nu i s-a emis o decizie/ dispoziţie motivată în temeiul acestui act normativ cu privire la imobilul în litigiu, prin care să fie suspus controlului jurisdicţional raportul litigios dintre acesta şi pârâte, nu îi este imputabilă decât acestuia, întrucât nu a făcut dovada că nu a uzat de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 din motive independente de voinţa sa.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. , va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul E.U.W.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta E.U. W. împotriva deciziei nr. 80/ A din 12 aprilie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 395/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 391/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
