ICCJ. Decizia nr. 396/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 396/2013
Dosar nr. 526/35/2010
Şedinţa publică din 31 ianuarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 92/ C din 22 martie 2010, Tribunalul Bihor, secţia civilă, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul M.N., în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P. şi, în consecinţă, l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului 80.000 euro daune morale sau echivalentul în lei al acestei sume de la data plăţii efective.
Prin decizia nr. 57/ A din 8 martie 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul M.N., de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor şi de pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Bihor.
Prin decizia nr. 1725 din 9 martie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca tardiv, recursul declarat de reclamantul M.N. împotriva deciziei nr. 57/ A din 8 martie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Au fost admise recursurile declarate de pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Bihor şi de M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva aceleaşi decizii.
A fost modificată în parte decizia recurată, în sensul că s-au admis apelurile declarate de către pârât şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor împotriva sentinţei civilă nr. 92/ C din 22 martie 2010 a Tribunalului Bihor, secţia civilă.
A fost schimbată în tot sentinţa, în sensul că s-a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Au fost menţinute dispoziţiile din decizie cu privire la respingerea apelului declarat de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut, în ceea ce priveşte recursul reclamantului, că potrivit art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii dacă legea nu dispune altfel, iar potrivit art. 103 alin. (1) C. proc. civ., neexercitarea căii de atac în termenul legal atrage decăderea părţii din dreptul de a mai exercita respectiva cale de atac, afară de cazul când legea dispune altfel sau partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.
În speţă, decizia recurată a fost comunicată reclamantului la data de 08 aprilie 2011, aşa cum rezultă din dovada de comunicare de dosarul de apel, care îndeplineşte toate condiţiile de validitate prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 100 alin. (3) C. proc. civ.
Prin raportare la data comunicării deciziei recurate, aplicând modul de calcul pe zile libere, prescris de art. 101 alin. (1) C. proc. civ., pentru termenele statornicite pe zile (conform căruia nu intră în calcul nici ziua când a început şi nici ziua când s-a sfârşit termenul), urmează a se reţine că, pentru reclamant, termenul de recurs s-a împlinit la data de 24 aprilie 2011. Cum aceasta a fost o zi de duminică, conform art. 101 alin. (5) C. proc. civ., termenul de recurs s-a prelungit până la sfârşitul primei zile de lucru următoare, respectiv luni, 25 aprilie 2011.
Reclamantul a declarat, însă, recurs după această dată, şi anume la 26 aprilie 2011, aceasta fiind data trimiterii prin poştă a recursului, care rezultă din ştampila de pe plicul aflat la dosar recurs.
Reţinând, aşadar, că recursul reclamantului a fost declarat peste termenul legal, Înalta Curte a dispus respingerea recursului acestei părţi ca tardiv, făcând astfel aplicarea sancţiunii decăderii, prevăzută de art. 103 alin. (1) C. proc. civ., pentru neexercitarea în termen a oricărei căi de atac.
În ceea ce priveşte recursurile declarate de pârâtul S.R., prin M.F.P. şi M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Înalta Curte a constatat că sunt fondate, în raport de criticile comune referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Astfel, instanţa de recurs a reţinut că problema de drept care se punea în speţă era aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat prezentei cauze, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).
Aşa cum au susţinut şi recurenţii, această problemă de drept a fost dezlegată greşit de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu produce efecte în cauză.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat, se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii ( M. Of. nr. 789/7.11.2011), dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 13 58/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11. 2010) a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D. O., câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Nu se poate reţine nici că prin aplicarea la speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenţie, cum greşit a reţinut instanţa de apel.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”.
Este vorba aşadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privinţa tuturor drepturilor şi libertăţilor recunoscute persoanelor în legislaţia internă a statelor.
În speţă însă, drepturile pretinse de reclamant nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de recurs a constatat că, în mod nelegal, curtea de apel şi-a întemeiat soluţia privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituţional printr-o decizie a instanţei de contencios constituţional, publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
Criticile formulate de recurenţi pe acest aspect sunt, aşadar, fondate şi fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pe de altă parte, tot în mod nelegal curtea de apel a apreciat că dispoziţiile art. 998 C. civ., pot fi avute în vedere în cauză ca temei al acordării daunelor morale, în ipoteza în care s-ar considera aplicabilă Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, prin care art. 5 alin. (1^) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituţional.
În condiţiile în care reclamantul şi-a fundamentat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, prevederile de drept comun în materie de răspundere civilă delictuală, art. 998 – art. 999 C. civ., care presupun alte verificări decât cele impuse de aplicarea legii speciale de reparaţie, nu puteau constitui pentru instanţa de apel cadrul normativ în care să judece pricina, deoarece aceasta ar echivala cu schimbarea în apel a cauzei cererii de chemare în judecată, lucru interzis de art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
În ce priveşte criticile subsidiare formulate pe aspectul cuantumului daunelor morale, Înalta Curte a constatat că acestea au devenit inutil de analizat în condiţiile în care s-a reţinut că nu mai există temei legal pentru acordarea în cauză a daunelor morale.
Prin decizia nr. 6859 din 8 noiembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. 2348/1/2012, s-a admis contestaţia în anulare formulată de contestatorul M.N. împotriva deciziei nr. 1725 din 9 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, care a fost anulată în parte, în ceea ce priveşte respingerea, ca tardiv, a recursului declarat de reclamantul M.N.
A fost fixat termen pentru judecata recursului declarat de reclamantul M.N. împotriva deciziei nr. 57/ A din 8 martie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, la data 31 ianuarie 2013, completul 11, cu citarea părţilor.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei contestate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, potrivit art. 318 teza I C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie când sunt rezultatul unei greşeli materiale.
În sensul textului de lege sus-menţionat, greşelile materiale vizează erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului şi care au drept consecinţă pronunţarea unei soluţii greşite.
O astfel de greşeală se referă şi la respingerea unui recurs ca tardiv în raport de data înregistrării la oficiul poştal, fără a se observa că cererea a fost depusă înăuntrul termenului de recurs, aceste aspecte fiind rezultatul neluării în calcul a unei zile de sărbătoare legală.
În speţă, decizia recurată de reclamant a fost comunicată acestuia la data de 8 aprilie 2011, termenul de 15 zile, pentru exercitarea recursului, calculat de la comunicare, împlinindu-se la 24 aprilie 2011, în condiţiile art. 101 alin. (l) C. proc. civ. Cum aceasta a fost o zi de duminică, iar ziua următoare, respectiv 25 aprilie 2011, coincidea cu sărbătoarea legală a Paştelui, fiind a doua zi de Paşte, termenul de recurs s-a prelungit până la sfârşitul primei zile de lucru următoare, şi anume marţi, 26 aprilie 2011, conform art. 101 alin. (5) C. proc. civ.
Cum recursul a fost înregistrat la oficiul poştal la data de mai sus, după cum rezultă din ştampila aplicată pe plicul anexat la dosar recurs, rezultă că acesta a fost declarat în termenul legal, iar soluţia de respingere a căii de atac, ca tardiv formulată, este rezultatul unei evidente greşeli materiale, ce poate fi înlăturată în condiţiile art. 318 C. proc. civ.
În consecinţă, în baza textului de lege enunţat, Înalta Curte a admis contestaţia în anulare formulată de reclamant împotriva deciziei nr. 1725 din 9 martie 2012 a acestei instanţe, pe care a anulat-o în parte, în ceea ce priveşte respingerea recursului declarat de această parte, ca tardiv.
Totodată, au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei contestate cu privire la recursurile declarate de pârât şi de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.
Analizând recursul declarat de reclamantul M.N. împotriva deciziei nr. 57/ A din 8 martie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, se constată că recurentul - reclamant a criticat decizia sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, susţinând că, în raport de suferinţele îndurate ca urmare a condamnării sale cu caracter politic, s-ar fi impus acordarea sumei de 518.779 euro cu titlu de daune morale.
Înalta Curte constată însă că, în raport de dezlegarea dată recursurilor pârâtului şi M.P. şi de considerentele reţinute de instanţă, a căror reluare nu se mai impune, analiza criticilor formulate de reclamant privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanţei asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condiţiile în care însăşi cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.
În consecinţă, faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant se va respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.N. împotriva deciziei nr. 57/ A din 8 martie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 397/2013. Civil. Evacuare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 395/2013. Civil → |
|---|
