ICCJ. Decizia nr. 395/2013. Civil

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 395/2013

Dosar nr. 28031/3/2010

Şedinţa publică din 31 ianuarie 2013

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. 2803/3 din 09 iunie 2010, reclamanta P.A.A. a chemat în judecată pe pârâţii P.I. şi M.B., solicitând obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate imobilul construcţie, situat în Bucureşti, str. Logofăt Udrişte şi terenul aferent construcţiei, construcţie vândută pârâtului P.I., cu nerespectarea legii, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 7271/1997.

Prin sentinţa civilă nr. 1877 din 28 octombrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V -a civilă, a respins, ca nefondate, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a paratului M.B., excepţia lipsei calităţii procesuale active, lipsei interesului şi inadmisibilităţii, a respins, ca nefondată, acţiunea reclamantei.

În fapt, s-a constatat că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 25236 din 09 iulie 1937, C.M. a dobândit proprietatea asupra a 2/3 din imobilul situat în Bucureşti, str. Logofăt Udrişte, şi terenul aferent construcţiei, cota de 1/3 fiind dobândită pe cale succesorală de pe urma defunctului H.C., aşa cum rezulta din Jurnalul nr. 14132, emis in dosarul nr. 3295 al Tribunalului Ilfov. Urmare decesului acestuia, intervenit la data de 13 octombrie 1976, a rămas ca unic moştenitor C.M., aşa cum rezulta din certificatul de moştenitor nr. 995/1977, iar după decesul acesteia, prin certificatul de moştenitor nr. 196/1997, a devenit proprietară mama reclamantei, P.E. Prin contractul de donaţie autentificat sub nr. 2660 din 6. noiembrie 2009, P.E. a donat drepturile litigioase asupra imobilului, reclamantei.

Din conţinutul Deciziunii nr. 290 din 31 mai 1954 a S.P. al Raionului T.V., a rezultat ca imobilul în litigiu a trecut în patrimoniul statului prin confiscare, conform sentinţei penale nr. 108/1953 a Tribunalului Teritorial Bucureşti, urmare a condamnării autorului C.M. pentru o infracţiune de natură politică.

Urmare adoptării Legii nr. 10/2001, autoarea reclamantei s-a adresat Comisiei de aplicare a acestei legi in sensul restituirii in natura a imobilului, aşa cum rezulta din notificarea nr. 5483 din 31 octombrie 2001.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, tribunalul a apreciat-o ca nefondată, motivat de faptul că reclamanta a solicitat pe calea acţiunii pendinte nu numai restituirea construcţiei şi a terenului de sub construcţie, ci şi terenul reprezentat de curtea liberă de construcţii, care a rămas în patrimoniu pârâtului M.B., acesta fiind considerat posesorul neproprietar al acestei părţi din imobil.

Excepţia lipsei calităţii procesuale active, a lipsei interesului si inadmisibilităţii invocării ca apărare a dobândirii dreptului de proprietate pe calea uzucapiunii, tribunalul le-a apreciat ca nefondate, acestea reprezentând apărări de fond în combaterea excepţiei prescripţiei achizitive de scurta durata.

Construcţia şi suprafaţa de teren de 196,30 m.p., a fost vândută pârâţilor P.I. şi P.M.E., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 7271/1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Tribunalul a constatat astfel că ambele părţi au titluri de proprietate, acţiunea în revendicare urmând a fi soluţionată din perspectiva analizării comparative a acestor titluri de proprietate sub aspectul preferabilităţii unuia din titlurile exhibate, cu trimitere la analiza titlurilor autorilor părţilor, autorii fiind diferiţi.

În ce priveşte titlul pârâţilor, aceştia au dobândit imobilul de la P.M.B., al cărui titlu s-a constituit prin lege, lege aplicată în sentinţa penală nr. 108/1953 a Tribunalului Teritorial Bucureşti, titlul statului nefiind contestat la momentul dobândirii imobilului de către paraţi.

Tribunalul a apreciat ca aceasta preferabilitate este în favoarea titlului pârâţilor, întrucât acesta s-a constituit în temeiul legii, lege care a fost respectată la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, câtă vreme reclamanta nu a răsturnat prezumţia absolută de validitate, nu a contestat şi nu a desfiinţat acest contract.

Susţinerile reclamantei în sensul ca pârâţii au fost de rea-credinţă la cumpărare nu pot fi reţinute, atitudinea subiectivă a terţului dobânditor putând face obiect de analiză doar in ipoteza verificării valabilităţii contractului, nu şi in aceea a revendicării.

C.E.D.O. a apreciat, pentru situaţii similare, că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze prejudicii disproporţionate, în sensul că terţii dobânditori nu trebuie sa suporte consecinţele abuzurilor statului.

Cu privire la terenul reprezentând curtea liberă de construcţii, instanţa a constatat că sunt incidente dispoziţiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, în sensul ca nu pot fi restituite în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, legea specială cu privire la acest teren având prioritate faţă de dreptul comun în materia revendicării.

Cum instanţa a apreciat, ca nefondată, acţiunea în revendicare, considerând preferabil titlul pârâţilor dobânditori ai imobilului, s-a apreciat că a devenit inutilă analiza excepţiei prescripţiei achizitive de scurtă durată.

Prin decizia civilă nr. 160/ A din 10 aprilie 2012, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca nefondat, apelul reclamantei.

S-a apreciat că este nefondată susţinerea apelantei conform căreia prima instanţă nu ar fi comparat titlurilor de proprietate, în condiţiile în care din considerentele hotărârii rezultă că, în cauză, există două titluri de proprietate şi că atâta timp cât titlul pârâţilor nu a fost desfiinţat, acţiunea în revendicare a reclamantei este nefondată.

Reclamanta nu poate justifica un bun actual în raport de dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la C.E. D.O., ceea ce înseamnă că nu are titlu, deoarece un titlu vechi nu îşi mai poate produce efectele în prezent, fără a fi recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un act administrativ. În acest sens este şi Cauza M. contra României, s-a reţinut că reclamanta nu are un bun în sensul Convenţiei şi nici o speranţă legitimă, în situaţia în care imobilul a fost preluat de stat şi nu s-a statuat asupra restituirii acestuia printr-o hotărâre judecătorească, un act administrativ sau orice altă formă care ar recunoaşte un drept actual în patrimoniul apelantei-reclamante.

Sunt nefondate susţinerile apelantei în ce priveşte aplicarea jurisprudenţei C.E.D.O. pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada comunistă, în condiţiile în care există o lege specială, Legea nr. 10/2001, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură, persoanelor îndreptăţite.

Legea specială se referă, atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la acele preluate fără titlu valabil, precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditorii cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute de lege [(art. 18 lit. c)].

Prin decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat următoarele: concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.

Dispoziţiile din legea specială, precum şi recursul în interesul legii sunt relevante în cauză, întrucât reclamanta nu poate invoca un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, decât în măsura în care acesta este valorificat pe calea legii speciale.

Reclamanta nu a formulat acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare al pârâţilor, în baza dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi, ca urmare, titlul acestora este valabil şi s-a consolidat. Intimaţii-pârâţi au dobândit speranţa legitimă conferită de legea în vigoare că, nefiindu-le anulate contractele de vânzare-cumpărare, sunt îndreptăţiţi să păstreze imobilul care, conform art. 18 lit. c) nu mai putea fi restituit în natură foştilor proprietari.

Garanţiile oferite de Convenţie operează şi în favoarea pârâţilor, deoarece şi aceştia sunt titularii unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O.

Cauza A. contra României a stabilit că nicio jurisdicţie sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut părţilor din acea cauză în mod irevocabil un drept la restituirea imobilului litigios. Drept consecinţă, Curtea a apreciat ca imobilul în litigiu nu constituia „un bun actual” in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele să se poată prevala. S-a statuat că, deşi naţionalizarea imobilului fusese abuzivă, nu antrenează in mod automat un drept la restituirea bunului. S-a stabilit cu valoare de principiu că situaţia menţionată generează un drept la indemnizare în măsura în care se constată că erau întrunite condiţiile cerute de lege pentru a beneficia de masuri reparatorii, respectiv naţionalizarea ilegală a bunului si proba calităţii de moştenitor al proprietarului iniţial

Faptul că reclamanta a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, îi permite acesteia valorificarea dreptului său de a obţine măsuri reparatorii, în situaţia în care se va constata că întruneşte condiţiile prevăzute de actul normativ menţionat.

Legea specială impune în ceea ce o priveşte pe reclamantă recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra imobilului în litigiu în sensul valorificării dreptului la restituire, fie în natură, fie prin măsuri reparatorii în echivalent, în raport de situaţia concretă.

În consecinţă, în cadrul acţiunii în revendicare, apelanta-reclamantă nu are un titlu întemeiat pe un drept actual şi nu i se poate recunoaşte în patrimoniul său dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, ceea ce înseamnă că titlul pârâtului este preferabil fiind valabil încheiat şi neatacat cu acţiune în anulare.

Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 08 iunie 2012, reclamanta P.A.A., prin care a invocat următoarele critici de pretinsă nelegalitate:

În mod greşit, instanţa a respins apelul, înlăturând compararea titlurilor de proprietate care este de esenţa acţiunii în revendicare, dând valoare juridică actelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 10/2001, cu un neproprietar. S.R. nu a avut niciodată o proprietate reală, acesta fiind un proprietar fictiv, bunul vândut neputând fi transferat la cumpărător, pentru lipsa cauzei contractului.

Menţionarea comparării titlurilor nu este acelaşi lucru cu aplicarea comparării, care o dată săvârşită, nu poate duce la înlăturarea acţiunii în revendicare până acolo încât să se afirme că titlul reclamantei nu este actual, în condiţiile în care la momentul notificării, Legea nr. 10/2001, prin art. 2 alin. (2), considera că foştii proprietari deposedaţi sunt consideraţi proprietari.

Decizia atacată se întemeiază astfel pe motive contradictorii, dar şi pe o motivare străină de natura pricinii (acţiune în revendicare).

Instanţa de apel nu a analizat dacă Legea nr. 10/2001 este sau nu contrară legilor internaţionale menţionate în acţiune şi în motivele de apel, folosindu-se în motivare de argumente adiacente, legate de speranţa legitimă. Dat fiind obiectul de reglementare complet diferit, nu există raport de subsidiaritate între Legea nr. 10/2001 şi acţiunea în revendicare de drept comun.

Decizia nr. 33/2008 a instanţei supreme a constatat că există grave contradicţii între C.E.D.O. şi Legea nr. 10/2001.

Instanţa de apel a adăugat la lege, atunci când a apreciat că pentru a revendica un bun este necesar să se solicite nulitatea actului încheiat de neproprietar, ceea ce nici art. 480 C. civ. şi nici Legea nr. 10/2001 nu a prevăzut. Art. 45 din Legea nr. 10/2001 este contrar atât acţiunii în revendicare, cât şi art. 11 alin. (2) din Constituţie şi C.E.D.O. şi D.U.D.O.

Instanţa de apel în mod greşit a considerat că hotărârea judecătorească penală a constituit titlul statului de preluare câtă vreme însuşi statul a negat-o. În ce priveşte titlul intimaţilor, acesta este rezultatul Activităţii, falsităţii şi aberaţiei juridice.

Decizia pronunţată este contrară Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a hotărât că atunci când în acţiune se invocă dreptul internaţional se aplică acest drept, iar atunci când în acţiune se invocă dreptul intern, se aplică acesta.

Chestiunea nulităţii actului de vânzare se putea pune numai dacă se solicita aceasta prin acţiune, dar din moment ce reclamanta a ales calea acţiunii în revendicare, instanţa nu mai putea folosi argumentul nulităţii dedus din art. 45 alin. (5), întrucât legea specială are un obiect precis de reglementare, respectiv cel al restituirii proprietăţii şi cel al acordării de despăgubiri.

Câtă vreme actului juridic îi lipseşte cauza, actul nu poate avea efecte asupra transferului proprietăţii, motiv pentru care greşit instanţa a considerat că intimaţii-pârâţi se bucură de un bun, fiind de notorietate că actul lipsit de cauză este nul absolut, că proprietatea nu s-a transferat de la vânzător la cumpărător (art. 948 C. civ.).

În mod greşit nu a înlăturat aplicarea art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privitor la terenul nevândut, având în vedere că acest text de lege este contrar Convenţiei Europene. Hotărârea pilot nr. III a devenit o necesitate pentru judecătorii contenciosului european pentru că anterior pronunţaseră decizia dată în cauza K. vs. România.

Judecătorii interni au încălcat art. 11 alin. (1) din Constituţia României, „S.R. se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte”, hotărârea pronunţată se fundamentează pe contradicţii, pe abuzuri şi violenţă, creând confuzii şi nelegalităţi evidente.

S-a reţinut greşit că statul are o hotărâre judecătorească de preluare, fără să observe că de fapt această hotărâre a fost expres desfiinţată prin art. 2 alin. (1) lit. b) a legii speciale.

Prin faptul că la acţiunea în revendicare s-au aplicat reguli ce nu sunt specifice revendicării, instanţa de apel s-a folosit de motive străine de natura pricinii, înlăturând dreptul şi punând în locul lui ficţiunea. Prin Hotărârea Pilot nr. 3, hotărârea K. vs. România, s-a stabilit că odată cu apariţia Legii nr. 10/2001, titlurile de proprietate asupra imobilelor preluate abuziv, au fost revitalizate, opae legis, fiind vorba de o „ recunoaştere implicită a dreptului de proprietate a fostului proprietar, în acelaşi sens fiind şi Hotărârea S. şi alţii vs. România. Astfel, existenţa a două titluri de proprietate asupra aceluiaşi imobil este de neacceptat, iar buna-credinţă nu poate fi demnă pentru cumpărătorul chiriaş câtă vreme titlul statului s-a bazat pe abuz şi violenţă.

Prin hotărârea pilot dată în Cauza M.A. şi alţii vs. România, s-a stabilit că acţiunea în revendicare este deasupra procedurilor administrative de restituire a imobilului sau de acordare de despăgubiri şi are prioritate şi nu poate fi refuzată adevăratului proprietar. Prin faptul că până în prezent nu s-a răspuns la notificare, reclamanta nu poate fi răspunzătoare de carenţele autorităţilor administrative, iar faptul că s-a vândut un imobil faţă de care statul avea titlu nelegal şi echivoc, nu poate face nedemnă acţiunea în revendicare.

S-a reţinut în mod eronat că titlul intimaţilor - pârâţi este ocrotit de art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei, în condiţiile în care art. 1 se referă la bunurile legal dobândite, iar nu la cele preluate prin abuz.

Cu privire la revendicarea terenului nevândut, instanţa a menţinut fără motivare aplicarea art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009. Din moment ce Legea nr. 1/2009 este contrară Convenţiei, conform art. 11 alin. (2) din Constituţie, înseamnă că această lege nu poate fi aplicată.

Recursul este nefondat.

Instanţele anterioare au comparat titlurilor de proprietate aflate în conflict judiciar, operaţiune care este într-adevăr de esenţa acţiunii în revendicare, dând valoare juridică doar unuia dintre acestea, dat fiind circumstanţele particulare ale cauzei pendinte, necontestate; reclamanta nu se poate prevala de un bun actual în sensul Convenţiei, aceasta nefăcând dovada că a obţinut o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să-i fie recunoscută calitatea de proprietar iar, în dispozitiv, să existe obligaţia de restituire a imobilului în litigiu; reclamanta îşi fundamentează acţiunea pe vechiul titlu de proprietate al autorului său; doar pârâţii-persoane fizice sunt în situaţia de a invoca un bun actual în patrimoniul lor; instanţa de contencios european a statuat la data de 12 octombrie 2010, cu putere obligatorie pentru instanţele naţionale, în contextul Cauzei A. şi alţii contra României, după cum urmează; un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la bunurile sale în sensul acestei dispoziţii; existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane fiinţează manifest fără nici o îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, jurisdicţiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis în mod expres restituirea bunului.

Cât timp reclamanta nu a formulat acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare al pârâţilor, în baza dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, titlul acestora s-a consolidat, beneficiind aşadar pe deplin de prezumţia de legalitate. Aceasta înseamnă, aşa cum corect s-a şi apreciat, că intimaţii-pârâţi au dobândit speranţa legitimă conferită prin dispoziţiile exprese ale art. 18 lit. c) din aceeaşi lege, de a păstra posesia legitimă a imobilului în litigiu.

Toate celelalte critici ale recurentei-reclamante ce vizează în mod explicit nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nu pot fi reţinute, întrucât exced cadrului procesual de învestire, acţiune în revendicare prin compararea titlurilor aflate în conflict judiciar.

Împrejurarea că, în circumstanţele cauzei pendinte, pe deplin stabilite şi necontestate, instanţele fondului au ajuns la o altă concluzie decât cea invocată de reclamantă, nu înseamnă că hotărârea pronunţată s-ar întemeia pe motive contradictorii, respectiv pe o motivare străină de natura pricinii în revendicare.

Instanţa de apel nu a adăugat la lege, atunci când a reţinut că reclamanta nu a solicitat nulitatea actului de vânzare-cumpărare, întrucât analiza efectivă a titlurilor aflate în conflict judiciar a condus la o astfel de constatare, valorificată întocmai din perspectiva legislaţiei interne, art. 480 C. civ. şi Legea nr. 10/2001, dar şi a celei europene, semnificaţia noţiunii de bun actual şi garanţiile conferite de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie pentru o astfel de situaţie.

Critica referitoare la încălcarea dreptului de proprietate - în acest sens fiind invocate dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţiei, dar şi jurisprudenţa C.E.D.O., în special cea anterioară Cauzei A. şi alţii contra României, nu poate fi primită, cât timp reclamanta nu poate susţine existenta unui bun în patrimoniul său, în sensul Convenţiei, respectiv recunoaşterea de către instanţele naţionale a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, fie ca reprezentând „bunuri actuale”, „valori sau interese patrimoniale” sau „speranţă legitimă” de redobândire a bunului în natură.

Sub acest aspect, consideraţiile instanţelor fondului sunt pertinente, aprecierea pornind de la ideea de principiu că nu este suficient ca fostul proprietar/moştenitorul acestuia să se legitimeze cu titlul originar de proprietate asupra imobilului revendicat, acesta fiind de necontestat, ci ca acest titlu să-i fie reconfirmat cu efect retroactiv şi irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, ceea ce nu este cazul situaţiei pendinte.

Faptul că reclamanta a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, aspect necontestat în cauză, îi permite acesteia valorificarea dreptului său de a obţine măsuri reparatorii, în situaţia în care se va constata că întruneşte condiţiile prevăzute de actul normativ menţionat.

Nu pot fi reţinute nici susţinerile recurentei-reclamantei, conform cărora aceasta are un bun în sensul Convenţiei şi un titlu valabil la momentul promovării acţiunii, dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 putând fi valorificate doar în procedura prevăzută de acest act normativ.

Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect al ineficacităţii actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituţia revendicării fondată pe dispoziţiile art. 480 – art. 481 C. civ.

În prezent, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 ce cuprinde norme speciale de drept substanţial şi o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanţei. S.R. a adoptat Legea nr. 10/2001 cu scopul de a îndrepta toate consecinţele negative ale abuzurilor comise în perioada regimului politic comunist, instituind cerinţe specifice, obligatorii, pentru restituirea imobilelor preluate de stat ori acordarea altor forme de despăgubiri.

Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleaşi relaţii sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se mai aplică normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001.

Instanţa supremă a decis că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior acţiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice, consacrat în jurisprudenţa Curţii - Cauza B. contra României din 1997.

Accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil este asigurat sub toate aspectele în cadrul procedurii judiciare prevăzute de Capitolul III al Legii nr. 10/2001, în condiţiile şi pe căile prevăzute de legea specială.

Concluzia ce se impune a fi reconfirmată este aceea că legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv, dar numai în condiţiile legii speciale ce se aplică cu prioritate faţă de prevederile art. 480 C. civ. Aceasta soluţie a fost anticipată legislativ prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, care a prevăzut în mod expres ca: „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”.

Situaţia cauzei pendinte nu poate ignora nici decizia nr. 33 din data de 09 iunie 2008, pronunţată de instanţa supremă în soluţionarea unui recurs în interesul legii, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin care s-a decis în sensul următor: „concursul între legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială. In cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi C.E.D.O., Convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii juridice.

În contextul acestor reglementări, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că situaţia juridică a recurentei-reclamante a fost corect stabilită, la această concluzie conducând, pe de o parte, circumstanţele de fapt concrete reţinute de instanţele fondului, valorizate din perspectiva principiului securităţii raporturilor juridice, şi, pe de altă parte, efectele create prin aplicarea normelor speciale, raportul dintre legea specială şi legea generală fiind dezlegată cu caracter obligatoriu prin decizia in interesul legii.

În cazul în care un litigiu fundamentat pe prevederile dreptului comun se referă la un bun imobil ce face parte din categoria imobilelor al căror regim juridic este stabilit de legea specială de reparaţie, Legea nr. 10/2001, titularul acţiunii nu poate valorifica pretenţii referitoare la constatarea nevalabilităţii titlului statului, întrucât, aşa cum s-a subliniat, legea specială de reparaţie acordă caracter abuziv tuturor preluărilor pe care staul le-a efectuat în perioada de referinţă a legii, fie că ar corespunde unei preluări cu titlul valabil, fie că ar corespunde unei preluări cu titlu nevalabil, instituind măsuri reparatorii identice pentru ambele cazuri.

În egală măsură nu sunt întemeiate motivele care repun în discuţie raportul dintre Legea nr. 10/2001 şi Convenţie, respectiv dintre Legea nr. 10/2001 şi dreptul comun, dat fiind dezlegările cu caracter obligatoriu al deciziei date în interesul legii.

Judecătorii interni nu au încălcat art. 11 alin. (1) din Constituţia României, „S.R. se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte”, atunci când au pronunţat decizia atacată, ci tocmai în considerarea lui, semnificaţia şi conţinutul dreptului de proprietate recunoscut în patrimoniul intimaţilor-pârâţi având pe deplin un astfel de fundament.

Cu privire la terenul reprezentând curtea liberă de construcţii, instanţele anterioare au apreciat corect incidenţa dispoziţiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, în sensul ca nu pot fi restituite în natură terenurile eferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, legea specială cu privire la acest teren având prioritate faţă de dreptul comun în materia revendicării.

Referirea recurentei-reclamante la hotărârea pronunţată în Cauza K. vs. România nu schimbă cu nimic situaţia cauzei pendinte, situaţia de fapt avută în vedere la data pronunţării acestei hotărâri nefiind similară cauzei pendinte.

Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1), respectiv art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.A.A. împotriva deciziei nr. 160/ A din 10 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2013.


← ICCJ. Decizia nr. 396/2013. Civil  ICCJ. Decizia nr. 392/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 395/2013. Civil