ICCJ. Decizia nr. 4084/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 4084/2013
Dosar nr. 9061/111/2011
Şedinţa publică de la 21 noiembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 187/COM din 14 martie 2012, Tribunalul Bihor a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC V.S. SRL Oradea şi a obligat pârâta C.A.S. Bihor Oradea să plătească reclamantei suma de 843.058,92 RON cu titlu de debit restant, cu dobânda legală începând cu data de 14 martie 2012 şi până la plata integrală a debitului, precum şi la plata sumei de 11.622,1 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. A respins ca nefondate celelalte pretenţii.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că la data de 30 aprilie 2010, între reclamantă şi pârâtă s-a încheiat contractul de furnizare medicamente cu şi fără contribuţie personală în tratamentul ambulatoriu, precum şi a unor materiale sanitare specifice care se acordă pentru tratamentul în ambulatoriu al bolnavilor incluşi în unele programe naţionale de sănătate cu scop curativ, în cadrul sistemului de asigurări de sănătate nr. 1009/2010.
Că reclamanta şi-a asumat obligaţiile prescrise la art. 7, din contract, iar pârâta pe cele menţionate la art. 6, iar în executarea contractului au fost încheiate mai multe acte adiţionale, fiind emise şi facturile fiscale aflate la dosar, care au fost preluate de pârâtă, pe parcursul soluţionării prezentului litigiu, cu excepţia facturii fiscale din 30 noiembrie 2010.
Instanţa a reţinut îndeplinirea în cauză a cerinţelor răspunderii civile contractuale: a faptei contractuale ilicite, a prejudiciului cauzat, a raportului de cauzalitate dintre cele două, precum şi a vinovăţiei (art. 969 şi 1073 C. civ.).
Principiul forţei obligatorii a contractelor impune debitorului să execute întocmai ceea ce datorează în temeiul legăturii juridice stabilite între el şi creditor, iar în cazul în care nu se respectă această obligaţie, el săvârşeşte o faptă contractuală ilicită care constă în încălcarea dreptului de creanţă al celeilalte părţi prin neexecutarea obligaţiilor sale contractuale.
Aşa fiind, instanţa a reţinut că deşi reclamanta a solicitat pârâtei să procedeze la acoperirea prejudiciului ce i-a fost cauzat ca urmare a furnizării de medicamente către diverşi bolnavi, până în prezent aceasta nu a achitat vreo sumă de bani deşi principala obligaţie asumată a fost de a deconta contravaloarea medicamentelor cu şi fără contribuţie personală în tratament ambulatoriu, a celor eliberate cu şi fără contribuţie personală, precum şi a celor corespunzătoare DCI-urilor aferente unor programe de sănătate a căror eliberare se face prin farmaciile cu circuit deschis (art. 6 lit. c)). Procedând în acest fel pârâta nu şi-a respectat obligaţia asumată în mod liber şi neîngrădit la momentul încheierii contractului, astfel încât prima condiţie este întrunită.
Referitor la cel de-al doilea element amintit, el constă în consecinţele dăunătoare materiale ca urmare a încălcării de către debitor a dreptului de creanţă aparţinând creditorului contractual. Că prejudiciul este alcătuit atât din paguba efectiv suferită (damnum emergens, valoarea prestaţiei datorate de debitor şi neexecutată), cât şi din câştigul nerealizat (lucrum cessans, creşterea patrimonială pe care ar fi dobândit-o în condiţiile în care debitorul şi-ar fi executat întocmai obligaţia).
Că la art. 6 s-a stabilit în mod clar că obligaţia pârâtei de plată a medicamentelor operează în limita fondurilor aprobate la nivelul casei de asigurări de sănătate şi chiar dacă suma nu este specificată în mod clar, este neîndoielnic că obligaţia asumată este determinabilă, nefiind posibilă depăşirea acestui plafon. Concluzia s-a impus, întrucât plata serviciilor furnizate de către reclamantă este efectuată în cele din urmă din fonduri alocate de la bugetul de stat, fonduri care sunt stabilite, în principiu, la începutul fiecărui an.
De altfel, numai în acest fel poate fi explicată încheierea ulterioară a unor acte adiţionale succesive în cadrul cărora se detaliază şi specifică în mod clar întinderea sumei pe care reclamanta urmează să o primească de la pârâtă. În măsura în care obligaţia ar fi existat încă de la început, indiferent de cuantumul serviciilor furnizate de către reclamantă, încheierea actelor adiţionale nu ar mai fi fost necesară. Tocmai de aceea, instanţa a considerat că prejudiciul se impune a fi raportat la acest plafon determinabil în baza contractului-cadru şi determinat în temeiul actelor adiţionale ulterioare.
Desigur că principiul bunei-credinţe care guvernează întreg sistemul judiciar ar fi impus ca plata de către pârâtă a serviciilor furnizate de către reclamantă să se facă la un moment cât mai apropiat de cel iniţial, însă respectarea lui se impune prin corelare cu cel al forţei obligatorii a contractului, art. 969 alin. (1) C. civ. În aceste condiţii, stabilirea prejudiciului nu poate avea ca punct de pornire decât momentul suplimentării de fonduri către bugetul pârâtei, în absenţa acesteia el nefiind exigibil.
Faptul că prin contract s-a stabilit în favoarea acesteia un termen de 90 de zile în care urmează să fie făcută plata nu poate înlătura incidenţa prevederilor art. 110 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora se poate încuviinţa înainte de împlinirea termenului cereri pentru executarea unor obligaţii ori de câte ori se va socoti că ele sunt îndreptăţite pentru a preîntâmpina reclamantului o pagubă însemnată pe care acesta ar încerca-o dacă ar aştepta împlinirea termenului.
Raportat la intervalul de timp de la care reclamanta a furnizat medicamentele şi a prestat celelalte servicii medicale până la cel în care a fost suplimentat bugetul pârâtei, a considerat că se impune a se da eficienţă acestei dispoziţii legale şi a stabilit că prejudiciul se compune din suma de 843.058,92 RON (pentru factura fiscală din 30 noiembrie 2010 nefiind alocate fonduri), la care se va adăuga dobânda legală potrivit art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 începând cu data de 14 martie 2012 şi până la plata integrală a debitului.
S-a reţinut că, cum în cauză consecinţa este de natură materială, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu rezultă din materialitatea faptelor, astfel încât instanţa a constatat că şi cea de-a treia condiţie este întrunită.
În ceea ce priveşte vinovăţia, ca element subiectiv al răspunderii civile delictuale, ea constă în atitudinea pe care autorul faptei a avut-o faţă de ea şi de urmăririle ei la momentul la care a comis-o, astfel că pârâta a avut cunoştinţă despre paguba suportată de către reclamantă în urma serviciilor prestate beneficiarilor finali, din momentul iniţial al solicitării plăţii facturilor restante.
În asemenea condiţii este neîndoielnic că aceasta a avut reprezentarea faptului că se încalcă dreptul de creanţă al reclamantei născut în baza contractului încheiat, astfel că instanţa a reţinut că este întrunit şi cel de-al patrulea element amintit.
Faţă de toate acestea, a admis cererea în parte şi a obligat pârâta la plata sumei de 843.058,92 RON cu titlu de debit restant la care se va adăuga dobânda legală începând cu data de 14 martie 2012 şi până la plata integrală a debitului.
Referitor la cheltuielile de judecată solicitate, reprezentând taxa de timbru, ţinând seama că cererea a fost admisă în parte, instanţa a considerat că în sarcina pârâtei poate fi pusă numai contravaloarea taxei de timbru aferentă cuantumului pretenţiilor admise, astfel încât a obligat-o la plata sumei de 11.622,1 RON cu acest titlu, fiind respinse ca nefondate celelalte pretenţii.
Prin Decizia nr. 66/C/2012 - A din 12 septembrie 2012, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal, a admis apelul declarat de reclamanta SC V.S. SRL Oradea în contradictoriu cu pârâta C.A.S. Bihor Oradea, împotriva Sentinţei nr. 187/COM din 14 martie 2012, pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat pârâta şi la plata sumei de 8.219,35 RON, reprezentând debit restant în favoarea reclamantei, precum şi la plata dobânzii legale aferente întregului debit restant începând cu data scadenţei facturilor stabilită contractual între părţi şi până la plata debitului.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate şi a obligat pârâta C.A.S. Bihor Oradea la plata sumei de 307,08 RON, cheltuieli de judecată în apel în favoarea reclamantei.
A respins ca nefondat apelul declarat de pârâta C.A.S. Bihor împotriva aceleiaşi sentinţe.
Cu privire la apelul pârâtei, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Analizând în primul rând excepţia de necompetenţă funcţională a primei instanţe în soluţionarea prezentei cauze, Curtea a apreciat-o ca neîntemeiată, reţinând că, raportat atât la obiectul contractului încheiat între părţi, acela de furnizare de medicamente, cât şi la calitatea de comerciant a reclamantei, sentinţa atacată a fost pronunţată de către instanţa competentă, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) pct. 5 şi art. 56 C. com.
Contractul din litigiu a fost valabil, potrivit art. 4 din cuprinsul său, de la data de 1 mai 2010 până la 31 decembrie 2010, putând fi prelungit potrivit art. 5, cu acordul părţilor pe toată durata de aplicabilitate a contractului-cadru.
Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a susţinut că pârâta a încălcat prevederile art. 11 alin. (3) din contract, deoarece aceasta a refuzat în mod constant preluarea şi validarea documentelor şi plata facturilor din litigiu, în număr de 16, returnându-le de fiecare dată cu motivarea că nu are fonduri alocate, cu toate că reclamanta a eliberat aceste medicamente către bolnavii cu afecţiuni grave (cancer, diabet, sida), faţă de care aceasta are o obligaţie legală de a le asigura furnizarea medicamentelor.
Contractul de furnizare de medicamente nr. AA/2010, încheiat între părţi la data de 30 aprilie 2010, a fost ulterior modificat şi completat prin actele adiţionale depuse la dosar.
Pe parcursul soluţionării cauzei în faţa primei instanţe a fost emis Ordinul nr. 1426/752/2011 al ministrului sănătăţii şi Preşedintelui C.N.A.S., publicat în M. Of. nr. 722/13.10.2011, prin care s-a suplimentat bugetul alocat pentru medicamentele eliberate în anul 2010, aferent subprogramului de tratament al bolnavilor cu afecţiuni oncologice, între părţi fiind semnat Actul adiţional nr. 10/2011, la Contractul nr. BB/2011.
De asemenea, a fost emis Ordinul nr. 1755/1000 din 27 decembrie 2011 al ministrului sănătăţii şi Preşedintelui C.N.A.S., publicat în M. Of. nr. 931/29.12.2011, prin care s-a suplimentat bugetul alocat pentru medicamentele eliberate în anul 2010, aferent Programului Naţional de Diabet Zaharat, părţile încheind apoi Actul adiţional nr. 13/BB/2011.
Ca urmare a adoptării acestor acte normative, pârâta, prin notele de şedinţă depuse la dosar la data de 31 ianuarie 2012, a învederat Tribunalului Bihor că acţiunea promovată de reclamantă a rămas fără obiect, întrucât C.A.S. Bihor a întocmit actele adiţionale cu valorile de contract pentru anul 2010 pentru care s-a depăşit prevederea bugetară alocată, dar care au fost eliberate de furnizorii de servicii farmaceutice pentru Subprogramul de tratament al bolnavilor cu afecţiuni oncologice şi a celor cu diabet zaharat.
Instanţa a respins susţinerile pârâtei că acţiunea reclamantei este lipsită de obiect, întrucât aceasta nu a făcut dovada plăţii integrale a creanţei reclamantei, nefiind suficient numai faptul că pârâta a preluat şi acceptat la plată cele 15 facturi indicate în cererea de chemare în judecată, câtă vreme debitul nu s-a stins prin plată.
A respins ca nefondată şi critica pârâtei cu privire la neîndeplinirea condiţiilor generale de atragere a răspunderii sale civile contractuale, instanţa însuşindu-şi considerentele avute în vedere de către prima instanţă cu privire la întrunirea tuturor condiţiilor impuse de lege pentru antrenarea răspunderii civile contractuale a pârâtei, tribunalul procedând la examinarea separată a fiecărei condiţii în parte, respectiv a faptei contractuale ilicite, a prejudiciului cauzat, al raportului de cauzalitate dintre cele două, respectiv a vinovăţiei (art. 969 şi 1073 C. civ.).
Susţinerile pârâtei în sensul că reclamantei nu i s-a cauzat niciun prejudiciu au fost respinse de Curte, în condiţiile în care intimata-reclamantă a furnizat medicamente către bolnavii cu afecţiuni grave a căror situaţie se putea agrava iremediabil în lipsa tratamentului, apoi, furnizarea acestor medicamente către bolnavi presupune achiziţionarea şi plata lor către furnizori, iar facturarea ulterioară a acestor medicamente către C.A.S. dă naştere automat obligaţiilor de plată a TVA şi a impozitelor aferente către bugetul de stat. Pe de altă parte, neplata facturilor de către pârâtă atrage imposibilitatea achitării sumelor datorate de către reclamantă propriilor furnizori şi bugetului de stat, şi toate acestea, în condiţiile în care furnizarea medicamentelor este o obligaţie legală pentru aceasta.
A fost respinsă ca nefondată şi critica referitoare la admiterea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, faţă de prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.
În ceea ce priveşte apelul declarat de către reclamantă, Curtea a apreciat ca fondate criticile invocate de către aceasta.
S-a reţinut că, potrivit art. 6 lit. c) din contractul încheiat între părţi, intimata C.A.S. Bihor avea obligaţia să deconteze apelantei medicamentele furnizate în limita fondurilor aprobate la nivelul casei de asigurări de sănătate, însă valoarea contractului nu a fost determinată sau limitată în cadrul acestuia, ci doar determinabilă, în raport de valoarea totală a medicamentelor eliberate de către reclamantă în perioada prevăzută în contract, 1 mai 2010 - 31 decembrie 2010, şi că plata medicamentelor şi materialelor sanitare către bolnavii incluşi în unele programe naţionale de sănătate cu scop curativ este în strânsă legătură cu alocarea fondurilor necesare plăţii acestora, însă acest aspect nu îndreptăţeşte pârâta să refuze plata acestor medicamente eliberate în temeiul contractului, în condiţiile în care nu a comunicat reclamantei epuizarea fondului alocat pentru un anumit tip de boală, iar actele adiţionale depuse la dosar au fost încheiate retroactiv, pentru lunile contractuale anterioare.
În cazul în care se prezuma lipsa fondurilor necesare plăţii medicamentelor, pârâta avea, deci, posibilitatea de a aduce la cunoştinţa furnizorului acest aspect, ceea ce însă nu a făcut, motiv pentru care refuzul de plată al acesteia apare ca nejustificat.
Prevederile art. 970 C. civ. obligă părţile să execute convenţiile încheiate cu bună-credinţă, existând obligaţia de a executa nu doar ceea ce este expres stipulat în convenţii, cât şi toate urmările pe care echitatea, obiceiul sau legea le dă obligaţiei, după natura sa.
Drept urmare, s-a reţinut că acţiunea formulată de reclamantă vizând obligarea pârâtei şi la plata contravalorii facturii din 30 noiembrie 2010, în sumă de 8.219,35 RON, este întemeiată, în mod nejustificat pârâta refuzând la plată contravaloarea medicamentelor eliberate de reclamantă în temeiul contractului încheiat de părţi, la data de 30 aprilie 2010.
În ceea ce priveşte capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei neachitate, calculate potrivit prevederilor art. 3 din O.G. nr. 9/2000 de la data scadenţei şi până la plata efectivă a întregului debit, având în vedere natura comercială a obligaţiei de plată, raportat la prevederile art. 43 C. com., instanţa a dispus schimbarea sentinţei atacate în sensul că plata dobânzii legale va fi achitată de către pârâtă începând cu data scadenţei facturilor, stabilită contractual între părţi, până la plata debitului.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., a obligat pârâta C.A.S. Bihor la 307,08 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel în favoarea apelantei-reclamante.
Împotriva Deciziei nr. 66/C/2012 - A din 12 septembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta C.A.S. Bihor - Oradea întemeiat pe art. 304 pct. 3, 8 şi 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, în principal, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în secundar modificarea deciziei în sensul respingerii acţiunii reclamantei.
În criticile formulate, după o prezentare a situaţiei de fapt, recurenta-pârâtă a susţinut în esenţă următoarele:
1. Prin apelul formulat a cerut casarea sentinţei instanţei de fond, ca fiind pronunţată de o instanţă necompetentă funcţional, avându-se în vedere natura civilă a contractului părţilor, conform art. 246 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, care este o lege specială, ce prevede că relaţiile dintre furnizorii de servicii medicale, medicamente, dispozitive medicale şi casele de asigurări sunt de natură civilă - art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
În opinia sa, avându-se în vedere dispoziţiile legale precitate, care stabilesc în mod expres că contractele dintre casele de sănătate şi furnizorii de medicamente sunt de natură civilă şi faptul că art. 56 C. com., care este o lege generală, ce prevede că aceste dispoziţii se aplică numai dacă legea nu dispune altfel, rezultă că, cauza a fost soluţionată de o instanţă necompetentă funcţional.
2. Că decizia pronunţată de instanţa de apel este greşită în condiţiile în care societatea sa a fost obligată în plus faţă de soluţia dată prin sentinţa de la fond, şi la plata sumei de 8.219,35 RON, contravaloarea facturii din 30 noiembrie 2010, aferentă plăţii contravalorii medicamentelor eliberate în tratamentul pensionarilor cu pensii sub 700 RON, situaţie în care apreciază că faţă de această soluţie, instanţa a intervenit în contractul părţilor, favorizând reclamanta în detrimentul său, art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În acest sens recurenta a susţinut că potrivit art. 280 din Legea nr. 95/2006, preşedintele C.N.A.S. este ordonator principal de credite, iar conform art. 288 alin. (2) din acelaşi act normativ, directorul general al casei de asigurări este ordonator de credite în condiţiile legii şi cum C.A.S. Bihor este instituţie aflată în subordinea C.N.A.S., alocarea bugetului instituţiei sale se face de către ordonatorul principal de credite, cheltuielile bugetare având destinaţie precisă şi limitată, conform dispoziţiilor legale, astfel că, reclamantei nu i-a fost cauzat niciun prejudiciu, avându-se în vedere că preşedintele-director general al C.A.S. Bihor a făcut plăţi numai în limita fondurilor alocate de forul său superior.
3. A invocat excepţia lipsei de obiect a acţiunii reclamantei avându-se în vedere faptul că facturile a căror valoare s-a cerut au fost achitate, excepţie făcând factura din 30 noiembrie 2010, după apariţia Ordinului nr. 1426/752/2011 şi nr. 1755/1000/2011 al ministrului sănătăţii, prin care s-a suplimentat bugetul alocat pentru medicamentele eliberate, pentru Programul Naţional de Diabet Zaharat, care au preluat toate facturile menţionate de reclamantă în acţiunea formulată.
4. Recurenta a mai susţinut că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile de atragere a răspunderii civile contractuale invocate de către reclamantă, avându-se în vedere că din punct de vedere al contractului nu există un prejudiciu, reclamanta nefăcând dovada existenţei faptei ilicite a C.A.S. Bihor, întrucât instituţia sa a încheiat acte adiţionale şi s-a angajat la decontarea valorilor din contract conform prevederilor legale la termenele prestabilite.
S-a mai arătat şi faptul că, în raport de cele menţionate mai sus, în mod greşit a fost obligată instituţia sa la plata dobânzii, fără ca instanţa de apel să observe că la data pronunţării sentinţei primei instanţe obligaţiile sale nu erau scadente, iar instanţa de apel nu a solicitat depunerea unor documente din care să rezulte plata sumelor solicitate, aferente facturilor acceptate.
5. S-a mai susţinut că, faţă de criticile formulate în recurs şi de clauzele contractului, avându-se în vedere că a fost achitată şi contravaloarea facturilor, greşit a fost obligată societatea sa la plata cheltuielilor de judecată la fond şi apel.
Intimata-reclamantă SC V.S. SRL Oradea, prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 10 iunie 2013, a cerut respingerea recursului pârâtei ca nefondat, faţă de motivele expuse în scris.
Înalta Curte, analizând recursul declarat de pârâta C.A.S. Bihor - Oradea împotriva Deciziei nr. 66/C/2012 - A din 12 septembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal, din perspectiva criticilor formulate şi temeiurilor de drept arătate, ţinând cont de limitele controlului de legalitate, a constatat că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Critica invocată de recurenta-pârâtă privitor la nelegalitatea hotărârii instanţei de fond, pentru încălcarea competenţei funcţionale a secţiei civile prin raportare la natura litigiului, în raport de dispoziţiile art. 246 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, care este o lege specială, ce prevede că relaţiile dintre furnizorii de servicii medicale, medicamente, dispozitive medicale şi casele de asigurări sunt de natură civilă, nu poate fi primită.
Astfel se reţine că, în mod corect Curtea de Apel Oradea a respins-o ca nefondată, reţinând că, raportat atât la obiectul contractului încheiat între părţi, acela de furnizare de medicamente, cât şi calitatea de comerciant a reclamantei, sentinţa instanţei de fond a fost pronunţată de o instanţă competentă, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) pct. 5 şi art. 56 C. com.
2. În speţă prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a pus în discuţie nerespectarea prevederilor art. 969 C. civ., în raport de executarea obligaţiilor asumate de pârâtă prin contractul şi actele adiţionale, ce fac obiectul cauzei deduse judecăţii.
În mod corect, instanţa de apel a reţinut în cauză, răspunderea contractuală a pârâtei, având în vedere că, potrivit art. 6 lit. c) din contractul încheiat între părţi, recurenta-pârâtă C.A.S. Bihor avea obligaţia să deconteze reclamantei medicamentele furnizate în limita fondurilor aprobate la nivelul casei de asigurări de sănătate şi că plata medicamentelor şi materialelor sanitare către bolnavii incluşi în unele programe naţionale de sănătate cu scop curativ este în strânsă legătură cu alocarea fondurilor necesare plăţii acestora, însă acest aspect nu îndreptăţeşte pârâta să refuze plata acestor medicamente eliberate în temeiul contractului, în condiţiile în care nu a comunicat reclamantei epuizarea fondului alocat pentru un anumit tip de boală.
Astfel că obligarea sa în plus la plata sumei de 8.219,35 RON, contravaloarea facturii din 30 noiembrie 2010, aferentă plăţii contravalorii medicamentelor eliberate în tratamentul pensionarilor cu pensii sub 700 RON, către reclamantă, faţă de soluţia dată prin sentinţa de la fond, este justă întrucât nejustificat pârâta a refuzat la plată contravaloarea medicamentelor eliberate de reclamantă în temeiul contractului încheiat de părţi.
În cauză, susţinerea recurentei în sensul că reclamantei nu i-a cauzat niciun prejudiciu, întrucât instituţia sa nu a putut să facă plăţi decât în limita fondurilor alocate de forul său superior, nu poate fi primită, în condiţiile în care reclamanta a furnizat medicamente către bolnavii cu afecţiuni grave de sănătate, a căror situaţie se putea agrava iremediabil în lipsa tratamentului, iar furnizarea acestor medicamente către bolnavi presupune achiziţionarea şi plata lor către furnizori, iar facturarea ulterioară a acestor medicamente către C.A.S. dă naştere automat obligaţiilor de plată a TVA şi a impozitelor aferente către bugetul de stat.
Având în vedere conţinutul contractului, instanţa de apel a dat prioritate voinţei reale a părţilor, în conformitate cu art. 969 C. civ., care stabileşte că, convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante şi cu art. 970 din acelaşi cod, care obligă părţile să execute convenţiile încheiate cu bună-credinţă.
3. Nici motivul de recurs prin care recurenta a cerut să se constate că este lipsită de obiect acţiunea reclamantei legată de facturile la plata a căror valoare a fost obligată prin sentinţa instanţei de fond, întrucât valoarea acestora a fost achitată, dovada făcând-o înscrisurile din dosar, nu poate fi primit.
Este de reţinut în acest sens că recurenta a supus spre examinare instanţei de recurs înscrisurile depuse în această fază procesuală, ce ar face dovada achitării sumei la care instituţia sa a fost obligată de instanţa de fond, apărări care depăşesc cadrul procesual determinat în faţa instanţei de recurs, situaţie în care se impune respingerea de plano a acestei critici de netemeinicie, care nu satisface exigenţele impuse de art. 304 C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac, care instituie un control de legalitate a hotărârii judecătoreşti recurate.
4. Şi critica recurentei-pârâte cu privire la neîndeplinirea condiţiilor generale de atragere a răspunderii sale civile contractuale este nefondată, raportat la starea de fapt reţinută de prima instanţă, avută în vedere şi de instanţa de apel, care a apreciat în mod corect întrunirea în cauză a tuturor condiţiilor impuse de lege pentru antrenarea răspunderii civile contractuale a pârâtei, respectiv a faptei contractuale ilicite, a prejudiciului cauzat, a raportului de cauzalitate dintre cele două, respectiv a vinovăţiei (art. 969 şi 1073 C. civ.).
Şi în ceea ce priveşte obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei neachitate, soluţia instanţei de apel este justă, ştiut fiind că potrivit art. 43 C. com., datoriile comerciale plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile, aceasta fiind datorată de la data scadenţei facturilor, stabilită contractual între părţi, până la plata efectivă a întregului debit.
5. Susţinerea recurentei-pârâte, referitoare la greşita obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată la fond şi apel nu poate fi primită, avându-se în vedere că recurenta este cea care a căzut în pretenţii în sensul dispoziţiilor art. 274 pct. 1 C. proc. civ., astfel că, în mod corect a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamantă la fond şi apel, ştiut fiind că cheltuielile de judecată se suportă de partea care a căzut în pretenţii.
Prin urmare, obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată se întemeiază, în mod exclusiv, pe ideea de culpă procesuală ce aparţine părţii care a ocazionat declanşarea procedurii judiciare, iar faptul pierderii procesului se dovedeşte cu însuşi cuprinsul hotărârii judecătoreşti de finalizare a acestei proceduri.
Faţă de considerentele expuse, cum decizia instanţei de apel este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de pârâta C.A.S. Bihor - Oradea împotriva Deciziei nr. 66/C/2012 - A din 12 septembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va fi obligată recurenta-pârâtă C.A.S. Bihor Oradea la plata sumei de 13.523,75 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC V.S. SRL Oradea, conform actelor doveditoare din dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C.A.S. Bihor - Oradea împotriva Deciziei nr. 66/C/2012 - A din 12 septembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal.
Obligă recurenta-pârâtă C.A.S. Bihor - Oradea la plata sumei de 13.523,75 RON, cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC V.S. SRL Oradea.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2013.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 4208/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4086/2013. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
