ICCJ. Decizia nr. 4093/2013. Civil. Acţiune în constatare. Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 4093/2013

Dosar nr. 20095/271/2010

Şedinţa publică de la 21 noiembrie 2013

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin Sentinţa nr. 258 din 25 aprilie 2012, Tribunalul Bihor a admis acţiunea formulată de reclamanţii R.A.V. şi R.M.A. în contradictoriu cu pârâtele SC V.R. SA Bucureşti şi SC V.R. SA - Sucursala Oradea, a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 3 lit. d) şi art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale, art. 3.10 şi art. 3.5 din Condiţiile generale ale convenţiei de credit nr. AA din 10 septembrie 2008, încheiată între părţi, şi a dispus eliminarea lor din contract.

A obligat pârâtele în solidar să restituie reclamanţilor suma de 6.835,48 CHF reprezentând cuantumul comisionului de risc achitat de la data încheierii convenţiei şi până la eliminarea acestuia în septembrie 2010.

A constatat nulitatea absolută parţială a actului adiţional intervenit în baza O.U.G. nr. 50/2010 în ceea ce priveşte introducerea comisionului de administrare a creditului şi a obligat pârâtele în solidar la restituirea către reclamanţi a sumelor achitate cu acest titlu, începând din septembrie 2010, până la efectiva încetare a perceperii acestuia.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:

Între reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, şi pârâta SC V.R. SA, în calitate de împrumutător, a fost încheiată convenţia de credit nr. AA din 10 septembrie 2008, în baza căreia părţile au prevăzut la art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale ale convenţiei clauza potrivit căreia banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, cu obligaţia comunicării împrumutaţilor a noii rate a dobânzii, care se va aplica de la data comunicării.

Totodată, la art. 5 lit. a) din partea Condiţii speciale ale convenţiei, părţile au prevăzut comisionul de risc de 0,26% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadenţă, pe toată perioada de derulare a convenţiei de credit.

Contractul de împrumut bancar figurează în categoria contractelor de consum, unde legiuitorul naţional şi cel european au urmărit în anumite ipoteze derogări de la principiul pacta sunt servanda, dând instanţei de judecată posibilitatea de a dispune modificarea clauzelor unui contract sau a-l anula în măsura în care reţine că acesta cuprinde clauze abuzive.

Că prin Legea nr. 193/2000 a fost transpus în legislaţia naţională conţinutul Directivei Consiliului 93/13/CEE/1993, care a stabilit în mod expres competenţa instanţei de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor contractuale, respingând susţinerea potrivit căreia clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, ca elemente care alcătuiesc costul total al creditului respectiv preţul contractului de credit, sunt excluse din sfera cercetării sub aspectul clauzelor abuzive.

Pentru a stabili caracterul abuziv al clauzelor, cuprinse la art. 3 lit. d) şi art. 5 lit. a) din partea Condiţii speciale şi art. 3.10 şi art. 3.5 din Condiţiile generale, instanţa a reţinut că, în cauză, respectivele clauze nu au fost negociate cu consumatorul, că acestea nu au fost exprimate suficient de clar având în vedere formularea generică folosită de bancă, schimbări semnificative pe piaţa monetară, pe care a apreciat-o ca nefiind fundamentată obiectiv şi rezonabil de natură a crea un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, pârâta neparticularizând aceste clauze la situaţia concretă.

Apreciind că au fost încălcate dispoziţiile art. 2 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000, instanţa a admis acţiunea reclamantelor, a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 3 lit. d) şi art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale, art. 3.10 şi art. 3.5 din Condiţiile generale ale convenţiei de credit nr. AA din 10 septembrie 2008, încheiată între părţi, şi a dispus eliminarea lor din contract.

În ceea ce priveşte obligarea în solidar a pârâtelor la restituirea către reclamanţi a sumei de 6.835,48 CHF reprezentând cuantumul comisionului de risc achitat de la data încheierii convenţiei şi până la eliminarea acestuia în septembrie 2010, instanţa de fond a reţinut că prin constatarea abuzivă a acestei clauze, sumele achitate cu titlul de comision de risc sunt considerate ca nedatorate în baza principiului quod nullum est nullum producit effectum.

Referitor la nulitatea absolută parţială a actului adiţional intervenit între părţi în temeiul O.U.G. nr. 50/2010 cu privire la comisionul de administrare credit, instanţa a constatat că pârâta a comunicat reclamanţilor proiectul de act adiţional la convenţia de credit prin care a prevăzut comisionul de administrare credit de 0,26% pe lună, aplicat la soldul creditului, datorat şi plătibil de către împrumutat băncii lunar, pe toată durata creditului şi refuzul reclamanţilor în acest sens, prin care au arătat în mod expres că nu acceptă actul adiţional sub acest aspect, astfel că în această situaţie, introducerea şi perceperea acestui comision este ilicită şi pe cale de consecinţă a constatat nulitatea absolută a actului adiţional cu privire la comisionul de administrare credit şi comision achitat în favoarea reclamanţilor.

Prin Decizia nr. 1007C/2012 - A din 13 noiembrie 2012, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtele SC V.R. SA Bucureşti şi SC V.R. SA Sucursala Oradea, împotriva Sentinţei nr. 258 din 25 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Bihor.

Instanţa de apel, pentru a pronunţa această decizie, a reţinut următoarele:

A respins susţinerea potrivit căreia clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, ca elemente care alcătuiesc costul total al creditului respectiv preţul contractului de credit, sunt excluse din sfera cercetării sub aspectul clauzelor abuzive, reţinând că acceptarea unei asemenea ipoteze ar goli de conţinut directiva şi norma internă de transpunere, intenţia legiuitorului fiind tocmai de a pune la îndemâna consumatorilor instrumente care să îi protejeze eficient.

Prin urmare, în mod corect prima instanţă a dat eficienţă prevederilor art. 4 alin. (5) ale Legii nr. 193/2000 ce au transpus în legislaţia internă Directiva 93/13/CEE, reţinând caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 3 lit. d) şi art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale, art. 3.5 şi art. 3.10 din Condiţiile generale ale convenţiei de credit nr. AA din 10 septembrie 2008, încheiată între părţi.

Contrar celor invocate de pârâte, prima instanţă a reţinut în mod legitim că, în speţă, sunt întrunite cumulativ cele trei condiţii a căror îndeplinire relevă caracterul abuziv al clauzelor incluse în condiţiile speciale şi generale la contractul de credit încheiat cu intimaţii-reclamanţi, şi anume că acestea nu au fost negociate cu reclamanţii, iar prin impunerea lor s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor.

În speţă s-a apreciat de către prima instanţă, prin raportare la probele administrate, că aceste clauze contestate nu au făcut obiectul negocierii, intimaţii-reclamanţi neavând în mod efectiv posibilitatea de a le influenţa în vreun fel.

În mod corect s-a stabilit de către prima instanţă caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 3 lit. d) şi art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale, precum şi ale art. 3.10 şi art. 3.5 din Condiţiile generale, reţinându-se că acestea au permis băncii ca în mod unilateral şi discreţionar să modifice rata dobânzii fără a institui criterii clare ce pot fi verificate şi de către consumatori.

Prin iniţierea de către apelantă, după scoaterea comisionului de risc din contract, în temeiul O.U.G. nr. 50/2010, a demersurilor pentru încheierea de acte adiţionale care nu mai includ în convenţii comisioane de risc, ci de administrare, în acelaşi cuantum, este evident că reclamanţii au fost puşi în aceeaşi situaţie ca şi anterior intervenirii schimbării legislative, singura modificare fiind una de redenumire a comisioanelor, ceea ce desigur nu a fost în intenţia legiuitorului, aceasta fiind raţiunea pentru care nu au înţeles să dea curs semnării actului adiţional.

Împotriva Deciziei nr. 100/C/2012 - A din 13 noiembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâtele SC V.R. SA Bucureşti şi SC V.R. SA - Sucursala Oradea, întemeiat pe art. 304 pct. 3 şi pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului, schimbării sentinţei în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor ca nefondată.

În criticile formulate, recurentele-pârâte, după o prezentare a situaţiei de fapt, au susţinut în esenţă următoarele:

1. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că în mod nelegal a reţinut faptul că, clauzele înscrise la art. 3 lit. d) şi 5 lit. a) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit, precum şi cele înscrise la art. 3.10 şi 3.5 din Condiţiile generale, referitoare la variaţia dobânzii şi comisionului de risc, nu se încadrează în categoria clauzelor care pot face obiectul cererii sub aspectul caracterului abuziv.

Recurentele au susţinut că dobânda şi comisionul de risc fac parte din preţul contractului, preţul contractului fiind o componentă a obiectului contractului, astfel că, clauzele cuprinse în convenţia de credit nr. AA din 10 septembrie 2008, încheiată de părţi, art. 3 lit. d) şi art. 5 lit. a), sunt exprimate clar şi inteligibil astfel că nu pot face obiectul controlului instanţei de judecată cu privire la caracterul abuziv.

Prin urmare, clauzele referitoare la dobândă, la comisionul de risc sau alte costuri, sunt elemente ce formează costul total al creditului.

Acest cost împreună cu masa de profit a băncii formează preţul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esenţială a contractului creditului de consum.

Clauzele reglementate la art. 3 lit. d) şi 5 lit. a) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit au fost negociate, susţinând în acest sens că la încheierea convenţiei de credit, clienţilor băncii li se comunică Condiţiile generale şi se discută şi negociază Condiţiile speciale, care conţin şi obligaţiile cele mai importante ale acestora, fapt confirmat prin semnătura lor, clauze ce sunt obligatorii pentru părţi.

Conţinutul acestor condiţii standard este elaborat de bancă, clientul putând să le accepte şi să intre într-un raport juridic contractual cu instituţia de credit sau să le refuze şi să nu încheie contractul.

Recurentele au susţinut că numai condiţiile generale din convenţie ridică din perspectiva dreptului consumatorului, problema clauzelor abuzive, justificat de caracterul nenegociabil al acestora, legată practic de imposibilitatea obiectivă a clientului de a influenţa conţinutul acestora. Prin urmare, legislaţia reţine prezumţia inexistenţei negocierii clauzelor numai în ceea ce priveşte condiţiile standard preformulate, nu şi în cazul condiţiilor speciale, faţă de care eventuala probă a inexistenţei negocierii cade în sarcina consumatorului.

2. Clauza contractuală prin care s-a reglementat modalitatea de calcul/de percepere a ratei dobânzii şi condiţiile modificării unilaterale a acesteia, respectiv art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale şi art. 3.10 din Condiţiile generale, nu sunt clauze abuzive în înţelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000, pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă trebuie să îndeplinească unele condiţii: a) să nu fi fost negociată; b) să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe; c) să nu se refere la obiectul principal al contractului.

În ceea ce priveşte solicitarea reclamanţilor de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit, arată că, aceştia din urmă au semnat convenţia de credit nr. AA din 10 septembrie 2008, iar, părţile, prin semnarea acesteia, au declarat în mod expres că i) sunt de acord cu costurile contractului şi ii) cunosc şi acceptă drepturile şi obligaţiile ce le revin conform clauzelor contractuale.

Instanţa de apel a analizat în mod incomplet şi superficial îndeplinirea cumulativă a acestor condiţii.

Clauza conţinută în art. 3 lit. d) din contract nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, cât timp, potrivit pct. 1 lit. a) din anexa Legii nr. 193/2000, este permisă cuprinderea în contracte a unor clauze în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Prin urmare, au subliniat recurentele că dreptul lor de a modifica unilateral dobânda plătibilă era legat de stabilirea a două condiţii, anume existenţa unei motivaţii întemeiate şi informarea corespunzătoare a împrumutaţilor, or, potrivit clauzelor de la art. 3 lit. d), banca avea posibilitatea de a modifica rata dobânzii numai în cazul apariţiei unor schimbări semnificative a situaţiei de pe piaţa monetară, iar banca era obligată să informeze consumatorul despre acest lucru, conform art. 7 alin. (2) lit. c) din Condiţiile generale, astfel că nu se poate reţine existenţa vreunui abuz caracterizat de însăşi existenţa clauzei.

De asemenea, s-a susţinut de recurente că împrumutaţii, în situaţia în care nu erau de acord cu modificarea ratei dobânzii, ar fi avut posibilitatea de a solicita rezilierea contractului şi că instanţa de apel a apreciat, în mod neîntemeiat, existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În opinia recurentei, instanţa de apel nu a analizat în ce constă dezechilibrul semnificativ şi nu a motivat de ce a reţinut că respectiva clauză creează un dezechilibru semnificativ între obligaţiile părţilor, fără să analizeze în ce constă acesta şi să motiveze acest aspect.

Este criticat faptul că instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că banca acordă împrumuturi pe perioade lungi, şi că este nevoită, la rândul ei, să apeleze la împrumuturi de la bănci mai mari, costurile acestor împrumuturi urmând să se transfere în sarcina consumatorilor, astfel că, prin clauza de modificare a dobânzii, banca nu a făcut altceva decât să se pună la adăpost de eventuale evenimente care ar putea apărea pe piaţa financiară.

Instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că părţile au negociat clauza conţinută la art. 3 lit. d) din contract.

Clauza în discuţie este prevăzută în Condiţiile speciale ale convenţiei de credit care nu au caracterul unui contract de adeziune, această clauză fiind discutată şi negociată cu reclamanţii, adeziunea vizând doar Condiţiile generale ale contractului de credit.

Având în vedere că reclamanţii au semnat contractul de credit, inclusiv Condiţiile speciale aferente, nu se poate considera că aceste clauze nu au fost negociate, fiind obligatorii pentru părţi, potrivit art. 969 C. civ.

3. Clauza contractuală ce reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de risc, respectiv art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale şi art. 3.5 din Condiţiile generale, nu sunt clauze abuzive în înţelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În acest sens recurentele au arătat faptul că perceperea comisionului de risc de către bancă este perfect legală, avându-se în vedere că, comisionul de risc nu este un echivalent al garanţiei reale imobiliare, cele două noţiuni fiind complet distincte.

Totodată, menţionează faptul că art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale, ce reglementează comisionul de risc, nu poate fi calificat ca fiind o clauză abuzivă, întrucât acesta a fost negociat şi a fost clar exprimat, cuantumul comisionului fiind determinat şi nu depinde de voinţa unilaterală a pârâtelor, deoarece a fost stabilit de părţi la data încheierii convenţiei de credit şi nu sunt prevăzute în contract clauze de modificare unilaterală a acestui comision.

Recurentele au susţinut că în speţă nu s-a probat că articolul care reglementează comisionul de risc ar fi fost inserat cu rea-credinţă de către pârâtă şi cu atât mai puţin că determină caracterul nevalabil al cauzei actului juridic şi implicit că ar compromite echilibrul acestuia.

Prevederea perceperii comisionului de risc este clară şi fără echivoc şi a fost însuşită de consumatori, ca urmare a semnării convenţiei, devenind astfel lege între părţile contractante potrivit art. 969 C. civ.

Recurentele au apreciat că nu se poate pretinde şi proba niciun dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în lipsa probării existenţei unui prejudiciu în speţă.

4. S-a mai susţinut că anularea clauzelor privind perceperea comisionului de risc/administrare nu poate produce efecte retroactive, faţă de caracterul succesiv al prestaţiilor.

Chiar şi în ipoteza stabilirii caracterului abuziv al comisionului de risc, anularea acestei clauze nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate, contractul de credit fiind un contract cu executare succesivă. Or, conform teoriei generale a obligaţiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă nu poate produce efecte retroactive.

Această excepţie de la principiul restitutio in integrum este pe deplin aplicabilă şi în cazul contractelor de credit încheiate de bancă.

În situaţia în care numai banca ar fi obligată la restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o situaţie inechitabilă, caracterizată prin îmbogăţirea fără justă cauză a clienţilor.

Analizând recursul declarat de pârâtele SC V.R. SA Bucureşti şi SC V.R. SA - Sucursala Oradea împotriva Deciziei nr. 100/C/2012 - A din 13 noiembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, din perspectiva criticilor formulate şi temeiurilor de drept arătate, ţinând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Critica recurentelor-pârâte prin care au susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că în mod nelegal a reţinut faptul că, clauzele înscrise la art. 3 lit. d) şi 5 lit. a) din Condiţiile speciale, precum şi ale art. 3.10 şi 3.5 din Condiţiile generale ale convenţiei de credit, referitoare la variaţia dobânzii şi comisionului de risc, nu se încadrează în categoria clauzelor care pot face obiectul cererii sub aspectul caracterului abuziv, este nefondată.

Art. 4 alin. (6) din lege reprezintă transpunerea fidelă a art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE şi are următorul conţinut: "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

În ce priveşte aspectul, supus analizei, acela al preţului ca şi componentă a obiectului contractului, ce constă în contravaloarea achiziţionării unui bun sau prestării unui serviciu, se constată că, atât în legea naţională, cât şi în cea comunitară expresia "preţ" este utilizată prin raportare la sintagma "raport calitate preţ", precum şi la produsele şi serviciile oferite în schimb.

Faţă de modul de reglementare, sensul normelor în discuţie este acela că sunt excluse de la evaluarea caracterului abuziv acele clauze ce vizează proporţionalitatea dintre calitatea bunului livrat sau serviciului prestat de comerciant şi preţul plătit de consumator, situaţie ce nu s-ar putea pune în cazul unui contract de credit, întrucât consumatorul nu plăteşte o anumită calitate a mărfii ori a serviciului de care a beneficiat, ci primeşte o sumă de bani pe care se obligă să o restituie în condiţiile convenite prin contract.

Prin convenţia părţilor, în Condiţiile generale, la secţiunea "Definiţii", rezultă că, costul total al creditului este format din toate costurile pe care împrumutatul trebuie să le plătească pentru creditul acordat, inclusiv dobânda şi celelalte cheltuieli, costurile fiind enumerate în Secţiunea 3 "Costuri", printre ele regăsindu-se atât dobânda, cât şi comisionul de risc.

De aici rezultă în mod evident că noţiunea de "cost total al creditului" are o accepţie mai largă decât aceea a "preţului", comisionul de risc şi dobânda curentă fiind parte din costul total, respectiv o componentă a acestuia.

În acelaşi sens, Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008, privind contractele de credit pentru consumatori (prin care s-a abrogat Directiva 87/102/CEE), la art. 3 lit. g) defineşte "costul total al creditului" ca fiind format din "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri ce trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu creditul şi care sunt cunoscute de către creditor (...)".

Această directivă a fost transpusă în legislaţia naţională prin O.U.G. nr. 50/2010, act normativ ce nu se aplică contractelor în curs de derulare la data adoptării sale, cum este şi cazul convenţiei în litigiu, conform art. 95 din ordonanţă, situaţie în care, în condiţiile art. 148 din Constituţie, capătă aplicabilitate directiva.

Raportat la acelaşi art. 4 alin. (6), este de reţinut că acesta nu exclude controlului un eventual caracter abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractelor prin raportare la preţ ca parte a obiectului contractului, în condiţiile în care acea clauză care le determină este clară, neechivocă şi exprimată într-un limbaj inteligibil.

De altfel, acelaşi text prevede posibilitatea exercitării unui asemenea control, cu titlu de excepţie, numai în situaţia în care clauzele respective nu sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Sub acest aspect, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au făcut o delimitare clară între clauzele ce nu pot forma obiect al contractului, apreciind în mod corect că, în condiţiile în care clauza nu este exprimată în mod clar, lăsând loc la echivoc, ori când este folosit un limbaj neinteligibil poate fi supusă analizării din perspectiva unui eventual caracter abuziv.

În acest sens, deşi dobânda şi comisionul de risc fac parte din costul total al contractului, contrar susţinerilor recurentelor, astfel că, clauzele ce reglementează perceperea acestora pot fi analizate pentru argumentele anterior expuse, în condiţiile în care ele nu sunt exprimate în mod clar şi inteligibil, lăsând loc la echivoc.

Astfel, în clauza a cărui nulitate s-a solicitat, art. 5 lit. a), comisionul de risc se stabileşte la valoarea de 0,26% aplicabilă la soldul creditului, lunar, pe toată perioada de derulare a convenţiei, după ce la art. 3.5 este prevăzut dreptul băncii de a percepe un comision de risc pentru punerea la dispoziţie a creditului.

Situaţia este aceeaşi şi în cazul clauzei reglementate la art. 3.10 din convenţia de credit unde se prevede că pentru acordarea (punerea la dispoziţie) a creditului se percepe dobânda curentă, ceea ce induce ideea perceperii a două costuri pentru acelaşi serviciu al băncii, fără ca distincţia dintre acestea să fie exprimată în mod clar.

Or, scindarea preţului în aceste componente poate duce la ideea că, pentru aceeaşi prestaţie s-au avut în vedere raţiuni diferite de percepere a acestora, fundamentul perceperii acestora nefiind cunoscut consumatorului la momentul perfectării convenţiei de credit, în lipsa unei exprimări clare şi neechivoce.

Or, tocmai aceasta este problema cu clauzele respective, că ele nu sunt clare şi precise, dând posibilitatea doar băncii de a interpreta, strict în interes propriu, aceste clauze, creând, astfel, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Mai mult, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza C-484/08-Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid), "dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil".

Prin urmare, instanţele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind preţul, chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar şi inteligibil, cu atât mai mult având acest drept, atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar şi precis, cum este cazul în speţa de faţă.

2. Nici critica recurentelor prin care au susţinut că instanţa de apel a apreciat, în mod nelegal, ca fiind abuzivă, clauza înscrisă în art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale şi art. 3.10 din Condiţiile generale, ce prevede modificarea ratei dobânzii nu poate fi primită.

Clauza în discuţie are următorul conţinut: "banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării".

În ceea ce priveşte condiţiile impuse de lege a fi îndeplinite pentru ca o cauză să poată fi apreciată ca fiind abuzivă, acestea se desprind din reglementarea art. 4 din lege.

Potrivit textului de lege o clauză poate fi calificată ca abuzivă dacă nu a fost negociată direct cu consumatorul, dacă prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

- Susţinerea recurentelor cu privire la faptul că părţile ar fi negociat clauza art. 3 lit. d) din contract, motivat de faptul că aceasta ar fi înscrisă în Condiţiile speciale ale contractului şi nu în Condiţiile generale, nu poate fi primită, ştiut fiind că contractul de împrumut bancar încheiat, ce face obiectul cauzei, este un contract de adeziune cu clauze standardizate, reclamanţii neavând posibilitatea de a negocia, în mod real, cu banca, clauzele contractuale, indiferent de gradul de pregătire.

Or, tocmai această situaţie, de abuz de putere dominantă şi de necesitate pentru consumator de a accepta condiţiile impuse de profesionistul instituţie de credit, este cea care a impus adoptarea legislaţiei în materia protecţiei consumatorului, cu scopul declarat comunitar şi naţional, de a proteja categoria consumatorilor de practicile profesioniştilor.

Art. 3 pct. 2 din Directiva 93/13 prevede că se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul nu a putut să influenţeze conţinutul clauzei în special în cazul contractelor de adeziune, cum este şi contractul de credit din cauză.

În speţă, nu poate fi neglijat nici faptul că sistemul de protecţie pus în aplicare prin Legea 193/2000 prin care s-a transpus Directiva 93/13 se bazează pe aceea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor.

Mai mult, potrivit art. 4 alin. (3), dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, ceea ce în cauză nu s-a probat, astfel că instanţa nu poate primi argumentele recurentei prin care se încearcă, ca de altfel pe tot parcursul derulării procedurii judiciare, să se lămurească considerentele ce au stat la baza perceperii dobânzii, câtă vreme aceste elemente nu sunt evidenţiate în convenţia de credit.

De altfel, adoptarea unei legislaţii speciale privind protecţia consumatorului, cum este Directiva nr. 93/13/CEE, la nivel european, precum şi Legea nr. 193/2000, la nivel naţional, a fost făcută tocmai în scopul de a proteja pe consumatori în situaţii ca cea care face obiectul cauzei de faţă, neputându-se nega faptul că reclamantul are dreptul de a-i fi examinată cererea formulată, chiar dacă a semnat contractul cu banca.

- Nici critica recurentelor cu privire la faptul că nu s-ar fi creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, prin existenţa clauzei referitoare la posibilitatea băncii de a revizui rata dobânzii, nu poate fi reţinută, pe motiv că, potrivit pct. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000, este permisă cuprinderea în contracte a unor clauze în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare poate modifica rata dobânzii plătibile de către consumator, fără o notificare prealabilă, cât timp acelaşi text de lege prevede necesitatea existenţei unei motivaţii întemeiate, or, tocmai această motivaţie întemeiată lipseşte clauzei respective, ceea ce duce la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Or, prin motiv întemeiat trebuie, într-adevăr, să se înţeleagă o situaţie clar descrisă, previzibilă, care să ofere posibilitatea împrumutatului să ştie, încă de la semnarea contractului, că dacă respectiva situaţie va interveni, el va trebui să suporte o dobândă mărită şi să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul, situaţia respectivă putând fi analizată de către instanţă, în cazul unui litigiu.

Cum în speţa de faţă motivul invocat de pârâte pentru revizuirea ratei dobânzii a fost acela al evoluţiei pieţei financiare sau politicii de creditare a băncii, dar fără prezentarea unor elemente de identificare, această clauză nefiind clară, deci necorespunzător descrisă, neoferind clientului posibilitatea de a cunoaşte, de la început, că dacă acea situaţie se va produce, dobânda va fi mărită, se reţine că opţiunea reclamanţilor de a contracta în aceste condiţii nu a fost liberă, motivul nefiind clar nici din punct de vedere al posibilităţii de a realiza un control judiciar asupra lui, pentru a se determina dacă acesta poate constitui temei pentru majorarea dobânzii.

Astfel, se constată că în mod corect a reţinut instanţa de apel că, prin neindividualizarea în vreun mod a elementelor care să permită băncii modificarea unilaterală a ratei dobânzii curente stabilită prin contract, în lipsa unui criteriu obiectiv clar şi previzibil, modificarea dobânzii fiind lăsată la libera apreciere a băncii, în mod discreţionar, creând un dezechilibru semnificativ între prestaţiile reciproce ale părţilor, contrar bunei-credinţe, de natură a-i prejudicia pe intimaţi, această omisiune atrage caracterul abuziv al clauzei.

Celelalte susţineri ale recurentelor, cu privire la perioada de acordare a împrumuturilor şi la modul de procurare a resurselor lor financiare, nu fac decât să justifice interesele economice ale băncii, scoţând în evidenţă doar faptul că banca intenţionează să transfere toate costurile suplimentare, ulterioare semnării contractului, în sarcina împrumutaţilor, dar fără să negocieze, în mod clar şi precis, cu aceştia o astfel de clauză.

3. Înalta Curte constată că este nefondată şi critica prin care recurentele consideră că, clauza contractului ce reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de risc nu este abuzivă.

Pct. 3.5 din Secţiunea 3 Costuri, din Condiţiile generale ale convenţiei de credit prevede că, pentru punerea la dispoziţie a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, pe toată perioada creditării şi că modul de calcul şi scadenţa acestuia se stabilesc în Condiţiile speciale.

În ceea ce priveşte criticile recurentelor cu privire la art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit încheiate între părţi, clauza ce prevede obligaţia reclamanţilor de a achita comisionul de risc stabilit aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadenţă, pe toată perioada de derulare a convenţiei de credit, acestea nu pot fi primite.

Pentru a se vedea dacă clauza înscrisă în art. 5 lit. a) din convenţia părţilor este sau nu abuzivă, analiza va fi făcută tot în raport de prevederile art. 4 din aceeaşi lege.

Potrivit recurentelor, comisionul de risc prevăzut de art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. AA din 10 septembrie 2008 reprezintă costul perceput de bancă şi datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziţie a creditului, întrucât pe parcursul derulării convenţiei exista posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment nesigur şi viitor, constând în materializarea riscului de credit sau a riscului de piaţă.

Susţinerile recurentelor prin care se încearcă o lămurire a considerentelor perceperii comisionului de risc, în sensul că prin instituirea acestui comision s-a avut în vedere riscul bancar pe care este obligată să-l suporte şi că de fapt, clauza nu se referă la raţiunea acoperirii unui cost, ci la modalitatea de percepere, fiind negociată, nu pot fi primite câtă vreme aceste elemente se vor a fi clarificate, în cadrul procesului, fără să fi fost evidenţiate în convenţia de credit.

- Atâta timp cât funcţia şi destinaţia comisionului de risc nu au fost evidenţiate în contract, se constată că orice consumator ar fi fost într-o poziţie dezavantajată faţă de bancă şi într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision, cu atât mai mult cu cât recurenta nu a făcut dovada unei negocieri a clauzei analizate, obligaţie ce-i revenea în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (3) teza II din Legea nr. 193/2000, nereuşind să răstoarne prezumţia relativă instituită în favoarea consumatorului prin acest text de lege.

Totodată, se reţine că potrivit Rezoluţiei Parlamentului European din 18 noiembrie 2008, profesionistul are obligaţia de a-l informa pe consumator în mod corect şi echidistant, iar faptul că nu s-au solicitat lămuriri suplimentare de consumator cu privire la acest comision nu este de natură a complini această obligaţie a băncii şi nici de a imprima clauzei un caracter clar şi inteligibil.

- În cauză, se constată că nici critica ce priveşte greşita reţinere a existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei-credinţe, nu poate fi reţinută.

Interpretarea legală a textului actului normativ este aceea că trebuie să existe dezechilibru semnificativ, în situaţia dovedirii acestuia, lipsa bunei-credinţe fiind prezumată şi că în spiritul legii, un dezechilibru semnificativ este interpretat ca fiind contrar bunei-credinţe, tocmai pentru a evita folosirea acestui criteriu ca o cale de scăpare pentru profesionişti, reducându-se astfel nivelul de protecţie al consumatorilor.

Înalta Curte constată că, comisionul de risc este perceput pentru punerea la dispoziţie a creditului şi ca o garanţie a îndeplinirii unei obligaţii de restituire a împrumutului, fără a exista precizări în cuprinsul contractului cu privire la fundamentul perceperii acestui comision ori destinaţiei acestuia, însă nicio clauză a convenţiei nu prevede condiţiile în care sumele depuse cu acest titlu pot fi reţinute şi nici ce se întâmplă cu aceste sume în cazul în care riscul nu se produce până la ajungerea contractului la termen ori în cazul rambursării anticipate a creditului, ceea ce înseamnă că nu s-a prevăzut în contract o obligaţie corelativă a băncii.

Or, câtă vreme riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanţii reale ce poate fi suplimentată în anumite condiţii reglementate prin contract, cât şi prin încheierea unei poliţe de asigurare cesionată în favoarea băncii este evident că prin introducerea comisionului de risc, fără reglementarea unei obligaţii corelative, se creează un dezechilibru între contraprestaţiile părţilor, contrar bunei-credinţe, situaţie ce contravine caracterului sinalagmatic al convenţiei de credit.

Cum clauza referitoare la comisionul de risc nu este exprimată în mod clar şi inteligibil, în mod corect instanţa de apel a procedat la analizarea caracterului abuziv al acestei clauze prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.

4. Nici motivul de recurs prin care recurentele au susţinut că este imposibilă restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de risc/administrare de reclamanţi în raport de aşa-zisul caracter succesiv al contractului de credit, nu poate fi primit.

În acest sens, din motivarea deciziei din apel rezultă în mod just că, contractul de împrumut, ca varietate a contractului de credit, este prin natura lui un contract cu executare uno ictu, iar faptul că banca îşi asumă o obligaţie care se execută dintr-o dată, iar cealaltă parte îşi asumă o obligaţie de restituire succesivă nu face ca natura contractului să fie succesivă, ştiut fiind că, contractul nu poate să aibă natură dublă, cu executare dintr-o dată pentru o parte şi cu executare succesivă pentru cealaltă parte.

Restituirea creditului cu dobânda în rate lunare nu este decât o modalitate de executare a obligaţiei, obligaţia de restituire fiind unică, ratele succesive alcătuind prin natura lor un tot unitar.

Susţinerea recurentelor că în materia împrumutului de folosinţă, este imposibilă restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de risc, chiar nedatorate ori plătite în temeiul unei clauze nule, şi că această prevedere este în fapt o aplicare a excepţiei de la principiul retroactivităţii nulităţii, aplicabilă în materia contractelor cu executare succesivă şi că efectele produse de o astfel de clauză declarată nulă se menţin pentru trecut, nu poate fi reţinută, avându-se în vedere că urmare a constatării nulităţii unei clauze, nulitate parţială, se naşte şi obligaţia de restituire a ceea ce s-a prestat în temeiul clauzei respective, nulitatea producând efecte retroactive de la data încheierii contractului.

În atare situaţie, este fără suport susţinerea recurentei că dacă numai banca ar fi obligată la restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o situaţie inechitabilă, caracterizată juridic prin îmbogăţirea fără justă cauză a reclamanţilor, astfel că în mod corect a fost obligată banca să restituie ceea ce a încasat fără just temei, în baza unei clauze nule, care nu produce niciun efect, astfel că împrumutaţii nu ajung la o îmbogăţire fără justă cauză, ştiut fiind că banca pentru sumele acordate cu titlu de împrumut a încasat şi încasează dobândă, care constituie echivalentul folosinţei sumelor acordate prin contractul de credit.

Nici susţinerile ce ţin de aplicarea principiului libertăţii contractuale nu pot fi primite, în condiţiile în care dispoziţiile art. 969 C. civ. invocate de recurente prevăd că au putere de lege doar convenţiile legal făcute şi în care Legea nr. 193/2000 reglementează chiar acele situaţii în care clauzele contractuale sunt considerate ca fiind abuzive.

În plus, în materia protecţiei consumatorilor, s-a avut în vedere că, prin adoptarea Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislaţia naţională prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european şi cel naţional au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanţei de judecată posibilitatea de a anula acele clauze, în măsura în care se reţine că acestea sunt abuzive şi că o asemenea intervenţie nu încalcă principiul forţei obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. (1) C. civ., libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discreţionară de a contracta.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., care vizează situaţia în care hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe este de observat că acesta a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează, astfel că nu poate fi analizat.

În consecinţă, pentru considerentele reţinute, cum instanţa de apel a pronunţat o decizie conformă cu textele legale incidente în cauză, aplicate corect la situaţia de fapt stabilită, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, conform dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtele SC V.R. SA Bucureşti şi SC V.R. SA - Sucursala Oradea împotriva Deciziei nr. 100/C/2012 - A din 13 noiembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2013.

Procesat de GGC - AZ

← ICCJ. Decizia nr. 4092/2013. Civil. Pretenţii. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 4094/2013. Civil. Obligatia de a face.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 4208/2013. Civil. Pretenţii. Recurs ICCJ. Decizia nr. 4084/2013. Civil. Pretenţii. Recurs ICCJ. Decizia nr. 4086/2013. Civil. Pretenţii. Recurs ICCJ. Decizia nr. 4092/2013. Civil. Pretenţii. Recurs ICCJ. Decizia nr. 4094/2013. Civil. Obligatia de a face. Pretenţii. Recurs ICCJ. Decizia nr. 4099/2013. Civil. Exequator (recunoasterea inscrisurilor si hotararilor straine). Recurs ICCJ. Decizia nr. 4129/2013. Civil ICCJ. Decizia nr. 4196/2013. Civil. Nulitate act juridic. Recurs